Mai avem voie să gândim logic?

Mediul online a fost surescitat de criza refugiaților în Europa și pare deja obligatoriu să te definești acum ca fiind ultrasensibil, ,,empatic” cu drama acestor oameni, solidar cu ideea că ei trebuie adoptați în bloc, urgent, necondiționat și cam necontrolat. Dacă îndrăznești să emiți vreo opinie nu neaparat contrară, ci doar mai rezervată, ești calificat de xenofob, fără suflet, fără conștiință, rasist, etc, etc. Diverși ,,intelectuali” cu pagini pe facebook și bloguri se dau de ceasul morții să ne modeleze gândirea și să ne scoată din primitivism, luându-ne de la Adam și Eva și explicându-ne tot felul de vini ale trecutului, de parcă acum ar trebui să ispășim într-un fel karmic, inclusiv cruciadele de acum o mie de ani (în respectul adevărului istoric, cruciadele alea nu i-au vizat pe sirieni, irakieni, pakistanezi, care mă tem că nici nu existau ca popoare cu identitate națională pe atunci, altfel Lawrence al Arabiei nu ar mai fi devenit ditamai eroul european al Orientul Mijlociu la începutul sec. al XX-lea). Da, așa am citit undeva, că refugiații ne intorc ,,vizita” pe care le-au făcut-o acum vreo mie de ani cruciații. Bine că nu se apucă toate popoarele acum să-și întoarcă diverse vizite din trecut, că ar trebui să ne refugiem pe Marte.

Azi e la modă să fii sensibil, să fii uman, să ,,împărtășești” durerea aproapelui, indiferent dacă-ți dai seama despre ce e vorba sau nu, indiferent dacă ai habar cine e musafirul care tocmai ți-a bătut la ușă: te uiți așa, sumar, la el, vezi că e obosit de drum și mai are niște mii de rude și prieteni cu el, afli că fuge de teroarea războiului și că mulți alți conaționali de-ai lui s-au înecat în Mediterana, după care mai vezi și niște imagini teribile cu drame de război și copii înecați, iar urmarea e că trebuie să-l crezi pe cuvânt și să-l ajuți. Nu cu ce poți tu, atenție! Cu ce vrea el! Fără să pui întrebări, fără să te miri de nimic, fără să-ți dea prin cap că ai avea vreun drept să-i vorbești despre legi sau reglementări ale imigrației, fără să stai pe gânduri, că el se grăbește. Și toți prietenii lui la fel.

Sigur că dramele războiului sunt terifiante, sigur că nu e ușor să privești imaginea unui copil mic adus la mal de valurile Mediteranei, dar nu e la fel de terifiant să privești imaginile postate pe internet ale unor europeni decapitați prin Orientul Mijlociu? Nu e deloc îngrozitor să afli de planurile Isis de invadare a Europei? Am uitat așa ușor de trenul aruncat în aer în Spania, sau de metroul londonez? Când atâtea zeci de mii de oameni trec fără niciun control atâtea frontiere, e cumva nerațional să-ți permiți propriile îndoieli sau temeri referitor la riscurile pe care le pot aduce cu ei? Ungaria, Cehia, Slovacia și Polonia nu sunt dispuse să-și asume niciun fel de riscuri. Adică au guverne și președinți xenofobi și rasiști, nu? Germania zice ,,Da, veniți, intrați, DAR…” și cu acel ,,dar” începe trierea, pentru că nu toate acele zeci de mii de oameni sunt refugiați veritabili.

Numai pe noi, românii, ne-a apucat, așa, un val de solidaritate și simpatie cu migranții și-i iubim așa de tare, că ne vine să le dăm în cap conaționalilor noștri mai rezervați. Cum s-o fi iscat valul ăsta de sentimentalism într-o țară fără asociații umanitare care să trimită la școală copiii foarte săraci și fără aziluri decente pentru bătrânii singuri și nevoiași? Oricine s-a uitat cu atenție la grupurile de refugiați a remarcat, desigur, că sunt cu mult mai bine îmbrăcați decât mulți dintre români. Răspunsul a fost ,,și-au vândut casele ca să poată pleca”. Ei, na, mai cumpără cineva case prin Siria? De ce, ca să vadă pe ce parte cad la primul bombardament? Ce să mai vorbim de imaginea clasică a refugiatului care e a unui om disperat cu casa-n spinare, în niciun caz a unui tânăr cu un rucsacel în spate, și cu smartphonul la ureche. Ce să mai vorbim despre faptul că mulți dintre ei nu au niciun fel de documente, pentru că le-au pierdut pe drum? Ca și cum când pleci la un asemenea drum ai vreun obiect mai important de păstrat decât actul de identitate. De când e lumea și pământul refugiații sunt în principal femei, copii și bătrâni – categoriile cele mai vulnerabile. De data asta e invers, refugiații sunt în proporție covârșitoare bărbați tineri, despre care te-ai fi așteptat să stea cu arma-n mână și să-și revendice dreptul la viață în propria țară, sau măcar într-una din bogatele țări arabe din apropiere, care …ce să vezi? au refuzat să-i primească. Doar așa , din ,,rasism” și xenofobie, sau de spaima că nu vor putea controla un asemenea fenomen profund destabilizant?

Ni se mai spune că au telefoane și gps-uri și s-au știut descurca pe drum pentru că în mare parte sunt persoane educate. Eu știam că persoanele educate nu urcă într-un tren pe fereastră (imagini din Macedonia), mai ales dacă ceilalți care vor să urce sunt tovarăși de suferință și nici nu-i huiduie agitându-și brațele pe lucrătorii de la Crucea Roșie care le aduc mâncare, doar pentru că pe bax-urile cu mâncare e simbolul crucii – îmi pare rău s-o spun, dar asta nu e educație, ci fanatism religios și un total dispreț față de cel care îți oferă ajutorul. La limită, genul ăsta de atitudine vorbește de la sine despre capacitatea de integrare a acestor oameni. În Ungaria, au aruncat inclusiv baxurile de apă oferite de gazde, și, pe unde au făcut popasuri, au lăsat în urma lor prăpăd de mizerie, fără nici cel mai palid efort să strângă măcar într-un loc orice deșeuri au lăsat în urmă. O fi chiar așa de greu să-l respecți pe cel al cărui teritoriu îl calci ILEGAL? Or fi având motive să-i disprețuiască din start pe cei întâlniți pe drum?

Cunoaștem cu toții expresia ,,o imagine face cât o mie de cuvinte”. Imaginile acestor refugiați sunt foarte adesea contradictorii, pentru că atunci când spui ,,refugiat” vezi în minte imaginea unui om copleșit de bagaje, de griji, de tristețe și sfârșit de oboseală; în loc de asta, vedem într-o proporție neașteptată bărbați tineri, mulți fără niciun bagaj semnificativ, plini de energie și determinați, impunând reguli pe oriunde trec și fortând deciziile autorităților. Bineînțeles că ce gândesc eu sau alții ca mine nu are nicio importanță, sigur că sutelor de mii de migranți li se vor adăuga în curând alte sute de mii, iar impactul social, economic și cultural va fi unul imens. Dar, indiferent cum ar fi, cred că ar trebui să rămânem lucizi și să ne respectăm dreptul la opinie, fără patimă și, mai ales, fără jigniri.

Avem dreptul și chiar obligația morală să fim solidari cu suferința, la fel cum avem dreptul să gândim neîndrumați, neabuzați emoțional, cu mintea proprie. Nici nu pot să mă gândesc cum ar fi ca aceia care sunt, într-adevăr, refugiați, să nu fie ajutați de nimeni. Dar mi-e la fel de greu să mă gândesc la cum ar fi ca milioane de oameni să înceapă să vină în valuri dinspre est sub pretextul refugierii și tot europeanul ,,responsabil” să n-aibă voie să gândească nimic altceva, decât cum să facă să fie o gazdă perfectă. Cred că nu mai e un secret pentru nimeni că tot acest exod vine din același spațiu geografic al așa-zisului stat Islamic, așa că a-ți permite să-ți exprimi eventuale îngrijorări nu mi se pare o dovadă de xenofobie, ci una de gândire rațională, familiarizată mai mult cu realitatea decât cu telenovelele. De asta mi se și pare tâmpită comparația cu românii răspândiți prin toată Europa pentru o viață mai bună – românii sunt cetățeni europeni cu drept de liberă circulație și de muncă în spațiul european, au câștigat acest drept respectând niște reguli, semnând niște acorduri, luându-și niște angajamente și nu fortând frontiere. Așadar… mai ușor cu insultele la adresa celor care își permit să gândească întâi și pe urmă să se emoționeze, nu e deloc un defect să te uiți cu atenție la ceea ce vezi, încercând să înțelegi la ce te uiți; tare mi-e teamă că abia peste câțiva ani vom înțelege la ce ne uităm acum!

Autor: Luiza Predescu