Cu sistemul împotriva sistemului

În 2014 românii și-au „luat țara înapoi” electoral, pentru că, într-adevăr, și încă de multă vreme, țara nu mai este a lor. Liberalii, maieștrii marketingului politic din rândul lor sau angajați, au sesizat corect cum ar putea fi transpusă în câteva cuvinte cu rezonanță la mase cea mai vie aspirație populară. Câteva cuvinte erau suficiente pentru candidatul lor, Klaus Iohannis, care nici nu ar fi putut mai mult…

Pentru că ce doresc cel mai ardent acum românii, după 25 de ani de implementare neîntreruptă a sistemului democratic, nu este nimic altceva decât să se lipsească cumva tocmai de mecanismele acestui sistem, care i-au adus aici. Iar această aspirație ușor sesizabilă nu putea fi scăpată din vedere de însuși sistemul care, după o logică proprie, perfidă și totalitară, trebuie să confiște totul la nivel social, inclusiv opoziția și rezistența împotriva sa.

Cât de mult ar trebui să ne oprim asupra acestei modalități viclene, perfide de a face propagandă și manipulare și cât de mult această privire critică, lucidă și realistă lipsește!

Atunci când recunoaște și confiscă principale sale probleme de funcționare, le scoate în față și le etalează, ca fiind inerente, dar și veșnic rezolvabile, sistemul nu face altceva decât să dezarmeze orice opoziție, dar și să mute responsabilitatea la nivel social. Este de-a dreptul fabulos de urmărit în acest sens mai ales propaganda hollywoodiană.

Doar astfel sărăcia nu mai este o problemă guvernamentală, a modului în care acesta gestionează afacerile statului și societății, nu trădează modul în care orânduirea favorizează clasa de sus, ci este problema tuturor, care poate nu se implică suficient. Problema modului în care sunt tratați de către stat veteranii de război americani, spre exemplu, sau a funcționării defectuoase a justiției, sau a corupției, nu mai sunt nedreptăți și disfuncționalități din interiorul sistemului, care produc prejudicii uriașe la nivel social, ci probleme sociale pe care sistemul le gestionează, la care se lucrează și vor fi rezolvate într-un timp nedeterminat. Iar acest artificiu în percepția publică nu îl face decât simpla lor recunoaștere publică, care dezarmează pe loc și inhibă instantaneu.

Modalitatea aceasta de propagandă, larg utilizată în Occident, în „democrațiile consolidate”, aceea prin care mesajele împotriva sistemului sau a unor elemente din sistem sunt transmise din interior, de însuși sistem, are un efect devastator pentru public și cât se poate de binefăcător pentru clasa politică care îl populează. Își asigură astfel nimic altceva decât supraviețuirea și bunăstarea, în vreme ce anulează din fașă orice împotrivire viguroasă, orice soluție din afară, dar și orice rezolvare reală. Atunci când sistemul „face dovada” că este cât se poate de conștient asupra propriilor probleme și mai ales mimează că lucrează intens pentru a le rezolva sau eradica, însuși acest lucru și numai acesta inhibă orice sentiment exasperant de revoltă, domolește orice împotrivire radicală asupra unei situații intolerabile, calmează orice curent care ar putea deveni conștient că sursa reală a distorsiunilor și deficiențelor se găsește tocmai în sistem. Opozanții, pur și simplu, nu mai au ce face, ei sunt dezarmați, le este confiscată rațiunea de a exista și a se manifesta. Va fi nevoie doar ca politicianul, omul sistemului, să iasă în fața publicului și să spună „Da, știu, avem probleme!” sau „Vă cunosc nemulțumirile și le voi aprofunda!”, iar apoi, în ipocrizia caracteristică oricărui astfel de vânzător de piei de cloșcă, nu va mai trebui decât să arunce pe piață un „Se lucrează!” sau „Avem soluția!”

Noul joc al politicienilor

Sistemul luptă împotriva sa. Acesta este noul joc pe care politicienii l-au făcut cu electoratul în ultimele campanii electorale românești. Bineînţeles, este vorba despre sistemul „celorlalţi”, în declaraţiile lor, pe când, în fapt, este acelaşi sistem, care i-a hrănit şi pe ei şi i-a făcut ceea ce sunt.
Poate cel mai bine poate fi studiată această modalitate de manipulare studiind mesajul și pliantul electoral al “tânărului” candidat liberal Crin Antonescu, temele sale de campanie la alegeri prezidenţiale din 2009. Cât de ”antisistem” a fost campania electorală pentru preşedenţia României din 2009! Însă în 2014, liberalii au dus acest mecanism mai departe, reușind, de această dată, victoria. Și nu este câtuși de puțin întâmplător că tocmai liberalii sunt cei care au realizat o astfel de performanță de marketing politic, în vânzări de iluzii, doar ei sunt cei mai mari iubitori ai legilor pieții.

Crin Antonescu a fost doar unul dintre cei care au marşat din greu pe mesajul antisistem din interiorul sistemului. Culmea ironiei a fost atinsă de Traian Băsescu, care vorbea despre „sistemul ticăloşit”, din fruntea sistemului, adică din funcţia de preşedinte. Sau nu el conducea sistemul?!

Într-o politică din ce în ce mai profesionalizată şi mai specializată, aşa cum şi-au dorit-o toţi politologii și analiștii, legile marketingului politic trebuie să se plieze pe cele mai plăcute liberalilor, ale economiei de piaţă. În centrul acestora este cea a cererii şi ofertei. Prin urmare, calculul spune că, dacă există cerere pentru acest mesaj – şi există din plin, – trebuie să existe şi ofertă.
În România de astăzi este uşor de ajuns la concluzia că, după ce s-au perindat pe la guvernare toate partidele, românii nu s-au săturat de unii sau de alţii, ci s-au săturat de sistem, de întreaga politică, de întreaga lume politică. „Toţi sunt o apă şi un pământ!”, este expresia cea mai “politică” a românului de rând după un sfert de secol de aşa-zisă ”democraţie”. Şi era potrivit – au considerat specilialiştii de campanie liberali – să vină Crin Antonescu, și apoi Klaus Iohannis, cu oferta cea mai potrivită, cea mai catch-all, pentru a cuceri un segment cât mai mare de piaţă.
Crin Antonescu nu mai suporta nimic! „Vă înţeleg şi ştiu ce simte şi vede fiecare român în aceste timpuri”, este primul mesaj al candidatului în scrisoarea adresată electoratului. Iar apoi încearcă să convingă spunând ceea ce se aude în zilele noastre pe toate străzile: „O ţară confiscată şi furată de clasa politică”. Mai târziu Iohannis o va da „înapoi”…
Ciudat este cum, fără să vrea, dar şi fără să poată evita, liberalii se autoincriminează încă din 2009. Antonescu povesteşte “popular” ce li s-a întâmplat românilor după Revoluţie: „Întâi li s-a răpit ceea ce aveau mai de preţ – Revoluţia şi speranţa”. Următoarea frază este fabuloasă: „Apoi, cei aflaţi la Putere, indiferent de partid, au făcut să dispară ceea ce ne aparţinea de drept tuturor”. Carevasăzică, „indiferent de partid” spun liberalii, cei care tocmai plecaseră de la guvernare. Imediat simt nevoia să nuanţeze: „Aşa a dispărut Flota, aşa s-au dus resursele subsolului”. Deci este vorba despre păcatele celorlalţi. În niciun caz despre modul în care a achiziţionat maşini Ministerul de Interne pe vremea în care era condus de liberalul Cristian David, de exemplu. „Clasa politică” este vinovată de multe: „corupţie”, „o ţine din scandal în scandal”, „îşi pasează unii altora banii şi funcţiile”, „au uitat de cei care i-au trimis, prin vot, la muncă”. Ceilalţi fac scandaluri, sunt organizaţi în grupuri de interese, fac spectacole de prost gust, mint şi fac promisiuni deşarte. Mai mult decât atât, Crin Antonescu îşi cere iertare pentru toţi, deşi este absolut nevinovat, bineînţeles.
Modalitatea aceasta de a face propagandă era, pe atunci, de abia la debut. Ea va continua în aceeaşi notă şi în viitor, şi, sub gâlceava copilărească a lui „ba tu!”, urmat inevitabil de „ba tu!”, va ascunde responsabilitatea tuturor. Numai că, la fel de copilăreşte, sub diverse impresii, pretexte, senzaţii sau prejudecăţi, speculate de aceeași industrie a marketingul politic, “poporul conducător” se va regăsi în continuare și în continuu în acuzaţiile unora împotriva celorlalţi, redescoperind din nou „răul cel mai mic”, pe cei „mai puţin corupţi”, pe cei mai „reformaţi”, refuzându-şi să vadă că întregul sistem este corupt şi că, pentru o soluţie reală, răul trebuie tăiat de la rădăcină.
Despre cine este vorba, până la urmă, în acest caz? Crin Antonescu era un preşedinte de organizaţie judeţeană, şi anume Tulcea, şi anume din 1990, ales vicepreşedinte al PNL în două rânduri, 1995 şi 2007, deputat din 1992 şi lider al grupului parlamentar liberal din Camera Deputaţilor între 1996 şi 1997. Între decembrie 1997 şi 2000 este ministru al Tineretului şi Sportului, iar din februarie 2000 purtător de cuvânt al PNL. Candida de pe poziţia de senator şi preşedinte de partid. Din 1990 face parte din clasa politică şi numai cu un an în urmă făcea parte din partidul de guvernare…

În 2014, liberalii aveau și mai puțin timp în urmă de când părăsiseră puterea, însă mesajul antisistem a fost și mai categoric și mai …popular. Românii au putut realiza astfel stupida performanță ca, în vreme ce „industria românească” a ajuns o expresie desuetă, iar străinii promit să dețină peste jumătate din suprafața agricolă a țării, ei, românii, să aleagă un președinte cu „filiație” străină, germană, care… să nu poată decât duce această înstrăinare la desăvârșire. Tabloul absurdului e complet când ne amintim că au făcut acest lucru cu expresia „Ne luăm țara înapoi!” pe buze și când ne amintim că cei care și-au adus cea mai vie contribuție au fost cei cărora țara le lipsea cel mai mult, cei din diaspora. Dar ce trebuie subliniat și deprins este că au făcut acest lucru victime fiind ale acestui tip de marketing politic, de propagandă și manipulare, adus la o asemenea întindere și intensitate încât se poate întoarce, fără nicio rușine, sau sentimente umane asemănătoare, împotriva sistemului însuși, cel care îl produce…