Lb. rom.: D-ne D-zeule!
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Și Niciunul, nici Celălalt, nu erau prescurtate: cuv. și D-zeu.. Nimic nu-i mai important decât cuvântul, după Dumnezeu. „Acesta era întru început la Dumnezeu”, spune Facerea. Și Dumnezeu l-a dat omului, și tot întreg era, chiar ajuns pe mâna lui, în gura lui. „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”, asta se întâmpla tot la început, și lumina nu era nici difuză, nici confuză și nu era nici fază scurtă…
Numele lui Dumenzeu se rostește întotdeauna cu smerenie, dacă nu cu evlavie, sau măcar cu grijă, în cazul ateilor, care mai mereu nu au destul curaj ca să se ia de Șeful cel mare, și se opresc asupra subordonaților. Asta în afară de înjurături, bineînțeles. Dacă stai bine să te gândești, doar în înjurături se mai scurtează… Hmm…
Ei, dar în scris e altceva… Fiecare l-a pescurtat pe Dumnezeu cu D-zeu. Cel puțin de câteva ori. Eu l-am întâlnit și pe Facebook: „D-zeu este scutul meu”, un grup cu mii de membrii. Dacă e scut, trebuie să fie doar pentru proiectile cu rază scurtă de acțiune…
Eu cred că Dumnezeu poate să se supere! Sunt sigur de fapt că s-a supărat! Cum ar fi dacă eu ți-aș spune D-ela? Tu ești Daniela. Ăsta nu e numele tău! Și Dumnezeu e mult mai orgolios. Are și de ce: El a făcut lumea în șase zile și pe urmă s-a odihnit, tu nu poți să-i scrii numele întreg cu o secundă în plus și pe urmă te odihnești cât vrei?… Orice altceva ai avea de făcut e sigur mai puțin important, ce Dumnezeu?!
Cred că totul a început de când l-a lăsat pe Adam să-i dea nume nevesti-sii. Ăsta, de lene, deja avea o predispoziție spre numele scurte: i-a zis doar Eva, cel mai scurt nume posibil, o consoană și două vocale, pentru că nu se putea altfel, ar fi ieșit doar Ev și Adam nu era pregătit pentru asta, și nici Eva… Nu pentru că nu erau deschiși la noi provocări, dar nu aveau cu cine. Nu era loc de nicio… orientare. S-a întâmplat imediat ce Dumnezeu i-a prins cum mâncaseră din fructul oprit și l-a trimis pe Adam la muncă. „Cu trudă să te hrăneşti din pământ în toate zilele vieţii tale!”. Deci, putem să mai stabilim ceva, între timp: asta nu e o pedeapsă numai la români, așa a fost de la bun început pentru toți oamenii! După ce auzi așa ceva de la Dumnezeu nu îți mai arde de botezuri și cumătrii. I-a spus lu’ aia a lui Eva și, de supărat ce a fost pe aia, a „cunoscut-o” câteva sute de ani mai târziu. Da, noi acum am spune: Bine ș-atunci, dacă chiar a cunoscut-o…
Eu cred, nu numai că e foarte supărat, dar că se aplică ad litteram porunca a doua: „Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele lui”. Știți de ce cred asta? Pentru că nu ai să poți niciodată să scrii porunca asta așa: „Să nu iei în deșert Num. D-lui, D-zeului tău; căci D-ul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Num. lui”. De asta! Nu ai să poți! „Stai puțin, ce fac eu aici? Nu cumva…?” …Ba da!
Ei, dar în rugăciuni sau în vorbire nu îi prescurtăm niciodată numele lui Dumnezeu, o să spună unii. Cu atât mai rău! Cu asta mai scăpai! Chiar și Dumnezeu e poate mai înclinat să te judece mai degrabă după ce ai scris, decât după ce ai vorbit. Pentru România ar trebui poate să aibă o politică specială în acest sens, pentru că aici, de cel puțin 25 de ani, nu mai știm ce vorbim… Flatus vocis, vorba trece, puteai spera să nu fie atent niciun agent de-al lui, niciun înger pârâcios, dar scrisul rămâne. Nu poți să nu recunoști la Judecata de apoi, pentru că scoate maculatorul de clasa a XI-a: „E scrisul tău? Pentru numele meu întreg, ce e asta?!” Nu ai să spui: „Vă rog să mă scuzați! Mă grăbeam în pauză la o țigară”. Sau îl suspectează cumva cineva pe Dumnezeu că nu știe să citească românește? Poate s-a oprit numai asupra limbilor de circulație internațională și noi am scăpat. A zis: „Nu are niciun sens să mai exersez limba asta, nici ăștia nu mai vor să o vorbească. Ia uite-i cum se strâmbă: ‘O, my god!’ M-am și săturat să fiu păcălit așa, mereu mă uit în partea aialaltă! Numai pentru asta o să-i trimit la S-ana”. Ăsta e Satana, ei își permit între ei…
Ce gândește cineva, să mai fie și credincios, când scrie numele lui Dumnezeu așa, D-zeu? „Asta e prea mult pentru mine, atâtea litere, nu pot s-o fac! Da, știu, risc Iadul, dar mai este până atunci, între timp poate mă reabilitez, poate nu o să mai fiu nevoit să scriu despre El”. Credincios fiind nu poate să creadă că Dumnezeu neglijează cuvintele, pentru că a văzut că de la început, „Cuvântul era de la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul”. Cu toate astea îl folosește așa, prescurtat. „Poate scap…”.
Dacă nu e așa, dacă nu e un păcat să scrii D-zeu, să-i prescurtezi numele, asta înseamnă că scribii ăia care copiau pergamente și scriau la evanghelii întreaga lor viață au luat o mare țeapă. Vă dați seama cât timp puteau să economisească, pentru că manuscrisele scrise de ei sunt pline de numele lui Dumnezeu. În loc de asta puteau să mai alerge o capră, să mai arunce cu săgeata după un bizon, să mai sfarme o piatră. Aveau și ei posibilități de petrecere a timpului liber. Hai să nu fim aroganți! Doar că nu au fost inspirați, au stăpânit cunoașterea divină, au pătruns tainele sfinte și au fost pătrunși de duhul sfânt, dar asta… Na!… Le-a scăpat…
Citeşte şi: ♦ Mici chestii ciudate în viaţă • A murit Ion • Lb. rom.: C.I. • Un om deosebit • „E posibil așa ceva?!” • Nu am timp să vorbesc despre timp!
Anger management, chill out! Dumnezeu asta e ca un adolescent răzbunător.
Dumnezeu nu are nume. El este in limba noastra domnul Zeu. Dupa cum vedem, de Zeus noi nu ne-am lepadat.
Sant precisa ca nu cuvantul a fost primul. cuvantul este un mijloc de exprimare a instinctelor , sentimentelor, materiei. De asta durerea se exprima scurt „ai”, suferinta „of”, vointa „da” si „nu.”
Cu cat cuvintele sant mai scurte, cu atat mai viechi.