Ura, mai tare decât sexul

5

Violenta la tvPare că sexul deține și va deține mereu supremația audienței. Ura însă îl detronează mult mai ușor decât ne imaginam. Opinia publică e un huligan cu apucături de critic, o domnișoară suavă cu bâta de baseball în poșetă.

Amatorii de SF știu deja că nu mai e mult până când copiii nu vor mai plânge la naștere, ci vor urla ca pe stadion: Umilintaa! Democrația mijloacelor de comunicare încurajează participarea oricărui posesor de părere, susține un ecosistem nou în care oricine se simte îndreptățit să se exprime dur, aspru, nemilos asupra oricărei teme, asupra oricărei persoane.

Dacă burtiera cu mesaje de la talk-show-uri ar fi racordată la un seismograf al demenței, lumea ar descoperi că se confruntă cu o criză gravă de mașini de salvare.

Autocenzura e anihilată demult de un ciudat sentiment că oricine poate fi vedetă, că oricine poate ajunge în lumina albăstruie a teveului, că orice mizerie poate trece rampa dacă este susținută de vehemență, dacă este urlată, dacă are un conținut bogat în abjecție și frustrare și pare că face dreptate pe lume scuipând la întâmplare.

Obsesivul verde-n față încă e suficient pentru cel care vrea să elibereze partea întunecată a forței. Și de aici încolo nu mai există opreliște, pentru că simplul dezacord e demodat.

Nu mai merge să nu susții o idee, să te delimitezi sau să te ocupi de altceva, să argumentezi că un homo sapiens sapiens sau, pur și simplu, să lași tăcerea să răspundă pentru tine.

Toți cei care exprimă altceva sau, mai exact, care se exprimă trebuie să fie executați de armada verbală, tăvăliți prin toate cazanele cu pucioasă, invectivați fără limită, umiliți până la obținerea satisfacției celui care crede că violența are întotdeauna dreptate.

Susținerea unei voci sau a unei idei implică mereu opoziția fermă față de alta, nu se poate altfel. Suntem ori cu noi, ori împotriva noastră, deși nu are importanță cu adevărat cu cine suntem, pentru că vremurile se schimbă.

Și nici nu contează că toată această luptă se petrece la distanță, filtrată de computer, paginile unui ziar, de televizor, radio, încetineala traficului și timp.

Nu e chiar obligatoriu să cunoști pe cineva pentru a-l ataca sau murdări, e suficientă încrederea că ești chemat să faci asta și că mulți oameni te vor admira pentru curajul tău și pentru charisma ta de demolator anonim.

Dacă întorci capul și nu-ți place fața cuiva, pare deja normal să treci la atac, fără explicații, fără remușcări, pentru că așa o să se știe cine ești tu.

S-ar spune că multe dintre aceste manifestări de boală provin din sărăcie, ignoranță, neputință sau direct de la diavol, cum ar zice un celebru invitat la toate emisiunile, în afară de: Ce se întâmplă, doctore?

Și totuși, nici lumea care nu mai suferă din lipsă de bani de înghețată nu face o figură mai frumoasă, mai puțin schimonosită de: I fuckin’ kill ya! Nu se observă nicio diferență la nivelul seninătății posesorilor de o casă sau șapte, de zece mașini sau 400, de o amantă sau toate.

Lupta asta nu se oprește, mizeria continuă să se reverse de oriunde există o gură deschisă și o pereche de ochi apți să privească chioraș.

Trebuie să fii destul de naiv să te bucuri că întâlnești un om care face ceva bun sau frumos, trebuie să fii de pe altă lume să admiri pe cineva, pentru că asta te face să pierzi clar poziția din clasament, indiferent dacă vinzi bilete în gară sau vorbești tâmpenii la TV.

E mișto ca idee să-i faci pe oameni să te iubească sau să iubească odată cu tine. Nimic nu s-a schimbat, dimpotrivă. Dacă oamenii te urăsc e bine, depinde numai de tine să le dai motive suficiente să nu urască pe altcineva.

Dar să-i faci să urască alături de tine, asta e un truc imortel, care nu are cum să dea greș, pentru că sunt prea muțti, din ce în ce mai mulți cei care stau în cale, adică toată lumea. Demascarea generală trebuie să continue, că orice show. Huliganismul e un stil de viață, iar fără ura justificatoare, nimic din toate astea nu există.

O fi aducând sexul satisfacții, dar ura te face cu adevărat să simți că trăiești.

Iar ura plutește în aerul înmiresmat al primăverii, clinchetind în lanțurile câinilor, pentru căs-au dus timpurile î care tată meu îi răpundea unui securist care-l întreba de ce nu strigă Ura! la trecerea lui Ceaușescu pe Calea Victoriei: Eu nu strig ura. Ura o port în suflet!

Autor: Răzvan Exarhu

Loading...
loading...

5 COMENTARII

  1. Eu am fost intotdeauna antiturma. Cred ca numai personalitatile care pot dialoga si isi pot ajusta parerile prin completare au ceva cu adevarat de spus. Urmaresc “facebucul” asta si ma ingrozesc atunci cand vad atata pudibonderie, pretiozitate si “laicuri” specifice turmei. Revin la tema propusa de domnul Popescu. Intrdevar ura domina desi de 2000 de ani ne este propovaduita iubirea. Comentariul referitor la opinia publică este o alta fata a ceea ce am zis referitor la turma.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.