„A fi sau a nu fi profesor?! Aceasta-i dilema!”

0

Țara doarme și visează/Că profii nu emigrează/Ce să le dăm noi de mâncare?/Foame sau însetare?! – Glumesc eu, dar parcă nu-mi vine a râde.

Mă tot întreb de ceva vreme ce ar putea să mă motiveze să mă fac profesoară. Banii ies instant din discuție. În România un profesor suplinitor căștigă până în 800 lei, iar un profesor debutant cu studii superioare până în 1.200 lei pe lună – salarii infime, prin comparație cu Danemarca, unde un profesor câștigă 5.400 de euro, ori Germania, unde salariul unui profesor este de 3.000 euro. Din cei 800 sau 1.200 lei se scad costurile chiriei, ale transportului, ale mâncării și ale îmbrăcămintei. Ajung? Sănătoși să fie mămica și tatăticul, că altminteri greul trai îl voi cunoaște.

Mă întreb, de asemenea, ce i-a motivat pe marii maeștri ai lumii să învețe generații întregi de discipoli. Oare ce l-a motivat pe Platon să-i predea lui Aristotel metafizica, retorica sau platonismul? Ce l-a motivat pe Aristotel să fie la rândul lui învățător pentru Teofrast și mulți alți gânditori? Ce l-a motivat pe primul meu învățător din clasa I să mă învețe să ţin pixul în mână, să fac bastonaşe şi să leg propoziţii? Ce m-ar motiva pe mine să le predau elevilor diviziunea celulară, respirația la plante sau la om ori reproducerea la pești?

Sigur, vorbim de  două epoci diferite. În antichitate Platon reprezenta o autoritate, nu se punea problema preţurilor prea mari şi a salariilor prea mici. Atunci comerţul era pe bază de schimb şi prima dorinţa de luminare, de cercetare şi descoperire. Acum, în epoca modernă, ce primează? Banii, că învățătura nu umple stomacul, umple doar capul. Nu suntem altceva decât nişte animale care trăim obligaţi de instinct la dependența de nevoile imediate şi de găsirea securităţii. La baza piramidei lui Maslow se află nevoile fiziologice, apoi cele ce țin de securitate, nevoile sociale, adică de apartenență la un grup și abia apoi nevoile de statut, respect și, în vârf, nevoia de auto-realizare. Deci, ca să mă motiveze nevoia de respect și auto-realizare pe care ar putea să mi le confere postura de profesor, mai întâi ar trebui să-mi satisfac nevoile fiziologice și cele ce țin de securitate. Poți cu 800 lei să ți le satisfaci? Mi-e greu să cred că doar cu acești bănuți te poți descurca.

Ce altceva m-ar mai putea motiva? Dorinţa de a transmite şi celorlalţi cunoştinţele mele? În era tehnologiei, nici nu mai intră în discuție răspunsul ăsta. Iubirea pentru copii? Lasă, că de asta sunt părinții. Sau asistenți maternali sau sociali. Statutul de profesor ce-ţi conferă un loc „sus” în societate? Ce sus, mă nene, că nu suntem în videoclipul lu’ Guess Who. Numa’ de respect n-are parte un „amărât de profesoraș” în ziua de azi.

Motivația unui profesor e aceași cu cea a femeii de serviciu. Ea ia salariul minim pe economie ca să spele podele și wc-uri, iar un profesor ia salariul minim pe economie ca să învețe copiii să scrie, să socotească sau le explice diferite noțiuni din chimie, fizica, biologie, IT etc. Și ne mai întrebăm de ce ocupă România locul 32 din 40 în topul mondial pe educație în rândul statelor dezvoltate? Ne mai întreabăm de ce rata de promovare la bac e așa mică? N-ar mai trebui, că oricum a devenit un clișeu să facem asta.

Așa că, profesor să fii, bani nu ai, respect nu ai, motivație nu ai, dar lipsuri ai! Cred că doar lipsa unei alternative muncitorești m-ar putea determina să mă fac profesoară. Să am totuși de unde mă întoarce acasă.

Preluare: crainicul.ro / Autor: Simona Danda

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.