Un om deosebit
Oamenii spun tot felul de lucruri și fac tot felul de aprecieri de-a lungul vieții lor și în situațiile de viață pe care le trăiesc. Cele mai multe au un sens, un firesc, o logică și chiar sunt raționale. Ei, dar altele…
Nu știu cum se face (sau știu și nu vreau să spun), dar la unii se întâmplă că atunci când pretind că au atins cele mai mari profunzimi în gândire și exprimare spun în realitatea pură și cruntă cele mai mari bazaconii, cele mai mari prostii. Și vorbim despre oameni aleși, chipurile, demni de a face oarece considerațiuni, s-ar zice…
Așa se întâmplă cu „omul deosebit”, cu „omul extraordinar” sau cu „omul dat dracului”. De câte ori nu ați auzit exprimarea sentențioasă „Un om deosebit!” sau „Un om extraordinar!”? E pronunțată în cele mai însemnate și solemne momente, dar și ocazional. Sau despre cineva descrierea contradictorie, elogiosă și… condamnabilă?, „E dat dracului!”? Cineva l-a dat Necuratului sau s-a dăruit singur, dar, cu toate astea, exprimarea asta anume aduce cu sine o apreciere, o laudă, e de bine. Ceva se întâmplă însă când ajunge definitiv acolo, când devine „a dracului”, un om „a dracului” e rău, atunci când e descris așa. Dar nu și când îi este remarcată apartenența cu surprindere: „Al dracu’, dom’ Mitică!” Asta e de bine! Asta înseamnă că dom’ Mitică e șmecher, e descurcăreț… E acolo, la limita legii, a celor divine, de data asta…
Nu mai este valabil în alte ocazii, atunci când eroul… sau condamnatul?, e pe drum spre sau îi aparține involuntar lui Scaraoschi. „Du-te dracului!”, nu-i nicio plăcere sau bucurie să auzi. Din punctul de vedere al adrisantului ești în drum spre Infern și …„să-l ia dracu” dacă îi pasă că ai să ajungi în cea mai intensă flamă. „Să mă ia dracu dacă…!” e promisiunea cea mai fermă. Nu vrei să ți se întâmple… „nici de-a dracului!” așa ceva. Iarăși, e de rău „de-a dracu”! Tot ce are de-a face cu dracu e de rău! …Ba nu!
Să mă lămuresc și eu, că nu mai înțeleg nimic și mi se pare că problema nu a fost dezbătută în mod serios și nici chiar Patriarhul nu ar putea să o rezolve. Fie vorba între noi… E „dat dracu’” și ăsta, dar e om al Domnului! Cred că-i foarte complicat!…
Cum să ni-l imaginăm pe „omul deosebit”? Avem o mulțime posomorâtă, ternă, cernită, niște ordinari, o fotografie de grup în alb-negru, iar unul dintre ei, băiat de gașcă, de comitet, în mijloc, îmbrăcat într-un tricou roz-bombon, vesel și optimist, față deschisă, numai un zâmbet, ochi limpezi ca de bovină, senin și pozitiv. Ăsta e omul deosebit! Nu știu ce făceau toți acolo. E Black Friday sau vor schimbarea, nu asta e important. Ăsta e „omul deosebit”, iar expresia nu numai că îl remarcă, dar îl scoate în evidență, îl scoate dintre rânduri, dintre ceilalți, îl izolează pentru a-i afirma calitățile, pe care, se înțelege, el le are, ceilalți nu.
Nu o să vorbim și despre „omul extraordinar” sau despre „omul de excepție” pe care îi remarcă unii, cei care ies din comun, sunt formibdabili, nemaipomeniți ca oameni, pentru că ne pândește prea de aproape depresia, dar trebuie să mai fim siguri de un lucru, chiar dacă totul o să devină foarte grav, foarte nasol: „omul deosebit” a devenit ceea ce este numai datorită calităților sale… umane, datorită „omeniei” sale. Nu pentru că era inteligent, în niciun caz pentru că era descurcăreț, nici pentru că era atletic. Nu ai să auzi aprecierea: „Un om deosebit!” pentru astfel de oameni, nu pentru cei care au fost buni, prin aceste calități, pentru ei înșiși, ci pentru cei care au fost buni pentru ceilalți, cei mai oameni dintre oameni. Și ei sunt deosebiți, adică ATÂT DE RARI …„oamenii adevărați”, cum li se mai spune.
De fapt, exprimarea completă ar putea foarte bine fi asta: „Domnule, există și oameni deosebiți, printre toate caracudele astea!” Unde mai pui că „omul deosebit” apare mai mereu la trecut, după moarte: „A fost un om deosebit!”. Deci, „omul deosebit” nu prea are decât trecut, nu are prezent …Și nu are niciun viitor, dacă mă întrebi pe mine… Prin urmare, iarăși, să ne exprimăm corespunzător: „A fost un om deosebit …și a murit și ăsta!” Ce o să se întâmple cu noi?! Apocalipsa vine, o simt, o văd!
Lucrurile sunt și mai grave, de o dramatică ironie, pentru că „oamenii deosebiți” sunt remarcați aproape în exclusivitate în domeniile de activitate care lucrează tocmai cu aceste CALITĂȚI UMANE. Ai să auzi că au fost „oameni deosebiți” medicii, profesorii sau preoții, nu șoferii sau instalatorii, ci cei care trebuie în viața de zi cu zi să dea dovadă de bunătate, milă, compasiune, îngăduință, adică și într-un cuvânt, „omenie”. Cu toate astea, cei care reușesc să facă asta sunt „oameni deosebiți”, printre ceilalți, se înțelege. Sunt rara avis!
Vă spun: e nasol rău, devine terifiant, îngrozitor! Expresia asta, „un om deosebit!”, apreciertea asta atât de pozitivă, vorbește foarte frumos despre un om anume și foarte urât despre ceilalți, mulți, cât mai mulți, poate toți. Este, de fapt, dezvăluirea neintenționată a celui care o folosește că nu îi plac deloc oamenii. Condamnă întreaga omenire, specia umană! Și e spusă întotdeauna cu o asemenea siguranță de sine, cu o asemenea încredere, atât de categoric: „Un om deosebit, domnule! Ce să mai vorbim?!” Ba nu, vorbim! Ești atât de sigur când spui asta, atât de clarificat, încât m-aș aștepta să vii apoi firesc cu o precizare necesară: „Cum nu mai sunt decât în proporție de 1,37%”. Deosebirea asta trebuie să aibă o proporție, altfel ar părea că nu știi despre ce vorbești, și așa ceva, pur și simplu, nu este posibil, la siguranța de sine pe care o afișezi când spui că ai fost în apropierea unui „om deosebit”, și asta, nu-i așa, nu te lasă nici pe tine neremarcat, măcar prin faptul că ești capabil de o asemenea apreciere…
Citeşte şi: ♦ Mici chestii ciudate în viaţă • A murit Ion • Lb. rom.: C.I. • Lb. rom.: D-ne D-zeule! • „Bine ați venit!” • Nu am timp să vorbesc despre timp!
