E ceva straniu în a fi cocoșat, adică „gârbov”. Poate nu atât durerea fizică, cât rușinea de a fi o caricatură vie. Contorsionat sub greutatea propriei excrescențe, corpul devine un desen bizar, ca o literă mâzgălită de un copil stângaci. Trupul chircit al „gârbovului” e amprenta anatomică a unui om-neom.
Te poți simți cât de cât în largul tău lângă un om care și-a pierdut o mână sau un picior, dar nimeni nu se poate simți confortabil lângă un cocoșat. Invaliditatea (deci lipsa unui membru) pare un accident: șchiopul e tot un om, doar că nu mai are un picior. În schimb, cifoza (deci adăugarea unei excrescențe) ne pare o adevărată mutație: cocoșatul, chiar dacă are două mâini, două picioare și ceva în plus, nu mai pare a fi om. Cumva, nu știu de ce, ne e mai confortabil să acceptăm un om cu mai puțin trup decât pe unul cu mai mult trup. Sau poate că nu e o chestiune de cantitate – de mai mult sau mai puțin – ci de calitate: poate privim cocoșatii cu repulsie fiindcă lor le este afectată însăși verticalitatea care-i face să fie oameni…
Și ce e înfiorător este că, o dată cu verticalitatea, cocoșaților le este afectată însăși percepția asupra lumii. Ei nu văd decât pământul. Nu văd decât în jos. Iarbă, cărări, pietre. Cei gârbovi nu văd cerul, adică esențialul. Văd doar secundarul – apa, dar nu și ploaia; urmele pașilor, dar nu și oamenii; florile care încântă, dar nu și curcubeul care, știm, e semnul unui vechi legământ. Din acest punct de vedere, boala lor, a gârbovilor, pare să fie, într-un fel, o antecameră a orbirii… Și nu cred că este deloc întâmplător că în pericopa de azi găsim la un loc o femeie gârbovă și… un orb. Dar să nu anticipăm…
„Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El”. (Luca 13, 10-17).
Ca și alte dăți, minunea făcută de Hristos se petrece simplu – ca și cum ai clipi, ca și cum ai respira. Iisus o vede, o cheamă, o dezleagă, Își pune mâinile deasupra ei și o vindecă. 18 ani de suferință, 18 ani în care femeia fusese om-neom pentru cei din jur și pentru ea însăși, acești 18 ani crânceni s-au încheiat instantaneu. Totul în văzul lumii, fulgerător. Iar lumea, fără îndoială, s-a arătat uimită și L-a slăvit. Și totul s-ar fi putut încheia aici dacă n-ar apărea prompt în scenă adevăratul personaj al parabolei, strigând în gura mare (că doar trebuia să acopere mulțimea) o nerozie mai neomenească decât toate cocoașele lumii puse una peste alta: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; aşadar, în ele veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua sâmbetei!…”. Ce fel de om trebuie să fii ca să nu te cutremure o asemenea faptă? Ce fel debackground trebuie să ai ca să emiți o replică atât de monstruoasă?
Hristos nu-l lasă pe mai-marele sinagogii să câștige teren și contraatacă imediat: „Fățarnicilor!…”. Acest „fățarnicilor” (hypokrites) apare în Noul Testament de vreo 18 ori. Hristos, Cel care stă la masă cu vameșii, prostituatele și tâlharii, pur și simplu tună împotriva ipocriților. Așa îi numește, verde-n față, pe cărturari și farisei, și tot așa îi numește și pe indivizii dubioși care vin să-L întrebe care e treaba cu Cezarul. Capitolele 6 și 23 din Evanghelia lui Matei sunt cât se poate de limpezi și pot fi rezumate prin crâncenul „vai vouă!”. Merită să zăbovim pe acest teren mai puțin umblat.
Este clar de la bun început: mai-marele sinagogii e omul regulii. Mai-marele sinagogii e omul procedurii. Mai-marele sinagogii e omul literei. El suferă de sindromul legalismului, care vrea să reglementeze tot, să nu existe nimic pentru care să nu existe o lege și, evident, o sancțiune. Fanatic al organizării și predictibilității, el dă întreaga realitate pe o lege și întreaga lege pe un articol scris mic de tot. Viața e imprevizibilă (atât de imprevizibilă că uneori prin ea apar minuni, neanunțate în prealabil!) și cere un permanent efort de atenție – ca urmare, e mai ușor și mai eficient să o controlezi prin tehnologia oarbă a legii. Pentru că nu există fățarnic care să nu aibă un adevărat cult pentru lege, mai ales când el pare să se afle de partea bună a ei.*
Fac o paranteză aici: formalismul legalist al mai-marelui sinagogii e cât se poate de contemporan cu noi. Îl găsim peste tot, în diverse forme și proporții – în polițistul care te amendează dacă nu ai actele la tine, deși ești perfect în regulă și asta se poate verifica foarte ușor; în funcționarul public care, după ore de stat la coadă, îți respinge cererea pentru că nu ai dosar cu șină și că nu ai adus și originalul, deși ai copie legalizată; în comisarul care amendează băbuțe care vând pătrunjel la colț de stradă, dar nu se ating de marii business-meni din piețe; în demnitarul care spune senin că „medicina nu e un drept, ci un serviciu” etc. etc. etc. Toți aplică legea, toți spun că unde e lege nu e tocmeală, toți spun că nu e de competența lor să o interpreteze, toți își declină responsabilitatea. Gândirea lor e abolită, discernământul lor e amputat: „De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept?” (Luca 12;57). Pentru ei, legea e sfântă, chiar dacă e ilegitimă; legea e sfântă, chiar dacă e absurdă; legea e sfântă, chiar dacă e criminală. Nu le putem reproșa torționarilor comuniști ori naziști că nu au respectat legea, nu?
**
Numeroasele versete în care Hristos îi descrie și îi acuză pe fățarnici vorbesc de la sine. Fățarnicii dau „zeciuială din izmă, mărar și din chimen”, „strecoară țânțarul și înghit cămila”, au „bârne în ochi”, dar arată cu degetul spre „paiul” din ochiul celuilalt. Din aceste metafore deducem că, prin lentila ipocriziei formaliste, întreaga realitate e alterată prin disproporție, prin dizlocarea măsurii corecte. Micul nu mai e mic, marele nu mai e mare. Totul se amestecă, totul devine confuzie și white noise. Absolutul se topește în relativ. Nu mai există principii, ci numai fapte fără sens. Pentru fățarnic, nu mai există esențial, ci doar secundar. Exact ca prin privirea gârbovului despre care vorbeam la început! Nu e deloc, absolut deloc întâmplător că femeia gârbovă a fost vindecată în prezența ipocritului din sinagogă!
E de ajuns să vedem că, în altă Evanghelie (Matei 23;16 și 23;24), Hristos numește de două ori ipocriții printr-o sintagmă care ar trebui să ne dea fiori: „călăuze oarbe”… În această lumină, pilda ni se arată și mai răscolitoare. E miraculos, desigur, că Hristos a vindecat-o pe femeie, remediind și orbirea parțială – lipsa de perspectivă la care o obliga, în mod inerent, povara din spinare. Dar e cu adevărat tulburător să vezi că, de fapt, mai-marele sinagogii este femeia gârbovă – tot atât precum negativul unei fotografii este fotografia însăși: sufletul lui este ca trupul ei – chircit, diform și fără a putea vedea în altă direcție decât în jos.***
Să ne fie limpede: pilda femeii gârbove nu este despre femeia gârbovă și cocoașa ei exterioară. Ea, biata, e doar un prilej pentru ca noi să observăm ceva mult mai grav, care ne privește în mod direct. Pilda femeii gârbove este, de fapt, pilda orbirii mai-marelui sinagogii. Acest mai-mare al sinagogii ipocrit care îi strigă lui Hristos din tot sufletul lui de funcționar meschin: „Așa e regulamentul! Sâmbăta nu se lucrează cu publicul! Deci nu se fac nici minuni! Vă rugăm părăsiți incinta!”…
–
Postludiu: În greaca biblică, „a sta îndoit” se traduce prin „kuptó”. Acest kuptό pare a proveni dintr-o rădăcină primară: „kuf”. Coincidență sau nu, acest kuf, în ebraica veche, denotă chiar un personaj gârbovit: maimuța – קוֹף – nimeni alta decât simbolul caricaturii și alterării realității.
Pe de altă parte, în ebraica veche, litera Țadi (צ) – simbol al înțeleptului – are o interpretare grafică fascinantă: dacă o privim atent, vom vedea că e alcătuită din litera Nun (נ) – simbol al smereniei, literă îndoită, gârbovită suficient de mult pentru ca însuși Dumnezeu – simbolizat prin litera Yod (י) să se sprijine pe ea…****
De o parte – Kuf, de cealaltă – Țadi… Poate că marea noastră miză e să știm cum și în fața cui să ne îndoim de spate. Putem ajunge niște maimuțe ipocrite sau Bunul Dumnezeu, în marea milă a Lui, va plana pe spinările noastre…
–
Note:
* De remarcat și că formalismul este, prin definiție, excesiv. Vrea să domine tot, să judece tot, să împartă tot. Inclusiv timpul însuși.
** Printr-o semnificativă coincidență, în 2015, în aceeași Duminică în care s-a citit această Evanghelie l-am sărbătorit și pe Sfântul Nicolae. Nu e cazul să insist asupra biografiei lui, însă, în sprijinul tezei articolului, e de ajuns să spun că e Sfântul Nicolae e teribil de ilegalist – în două dintre cele mai cunoscute minuni ale lui, el îndrăznește să doneze bani fără nicio formă legală, din venituri a cărui proveniență nu o cunoaștem și – culmea! – apare în visul împăratului Constantin, răsturnând o sentință nedreaptă chiar înainte de punerea ei în executare. Simplu spus, Sfântul Nicolae pare să fie un adevărat prototip al anti-legalismului. N-ar fi rău să ne aplecăm și asupra acestei laturi a lui, atât de puțin analizată.
*** E firesc să ne întrebăm – ar fi putut Hristos să-l vindece și pe el, pe mai-marele sinagogii? Desigur. Bun, și atunci de ce nu o face? Pentru că păcatul individului în cauză este de alt rang. Tradiția vorbește de un tip special de păcate, „păcatele împotriva Duhului Sfânt”, asupra cărora Dumnezeu nu poate interveni, pentru că nu se pot rezolva decât de dinăuntru înspre în afară. Dumnezeu nu operează cu forcepsul, nu extrage cu de-a sila păcatul. Femeia vrea și nu poate – și va fi salvată. Însă mai-marele sinagogii poate, dar nu vrea – și nu va fi salvat decât dacă el va vrea să se salveze.
**** Michael L. Munk, «The Wisdom in the Hebrew Alphabet: The Sacred Letters As a Guide to Jewish Deed and Thought», Mesorah Pubns Ltd, 1983
Autor: Gabriel Vâlsan
