Precaritatea școlii românești

De ce e şcoala românească în halul deplorabil în care e? Ce-i lipseşte, dincolo de bani? În primul rând: cele trei autorităţi.

Autoritatea intelectulă. Autoritate intelectuală are un profesor care ştie bine ce are de spus şi o face într-un mod agreabil şi clar, vivace şi fără clişee. Câţi asemenea oameni mai rabdă să rămână în învăţământ, pe un salariu mizerabil şi în condiţii, adesea, medievale? În mii de şcoli, la mii de catedre, locul celui ştiutor de carte e ocupat de un suplinitor care a trecut la limită un examen prăpădit, şi care ”predă” şi Chimia şi Integrarea Europeană şi Sportul. Are autoritate intelectuală dascălul care stăpâneşte principiile şi practicile docimologiei (teoria evaluării) şi care nu dă fie 9 şi 10 pe linie, ca să arate că e „de comitet”, fie note contra „cost”. Câţi astfel de inşi au mai rămas în sistemul devenit un soi de loc al „ultimei opţiuni” (când nu găseşti nimic altceva, te pripăşeşti la o catedră)? Câţi astfel de inşi rezistă fie presiunilor politice, din partea părinţilor-granguri, fie presiunilor ierarhice, din partea directorilor cu mentalitate ceauşistă („promovare 99,99%”)?Autoritate morală. Nu poţi învăţa nici istorie, nici matematică, nici orice altceva de la o persoană care nu e respectabilă, de la detalii (cum râde, cum se îmbracă, ce gesturi face, cum se mişcă), până la ansamblu (caracter, ţinută morală). Nu poate avea loc acel flux spiritual al procesului de „predare-primire”, acea obligatorie comuniune mentală, dacă cel din faţa învăţăcelului e un individ care nu-şi poate stăpâni nervii, aruncând cu obiecte, înjurând, lovind, sau, la polul opus (dar cu efecte similare), un individ cu ţinută frivolă, băşcălioasă, pus pe sporovăieli de umplut vremea şi bancuri ieftine. Multe cadre didactice, depăşite de situaţie, stresate şi complexate, recurg la acest stil de „prosteală”, în speranţa de a câştiga popularitate. Rezultatul e alterarea iremediabilă a prestigiului.
Autoritatea instituțională. Aici avem de-a face cu două componente. Pe de-o parte, autoritatea instituţională a întregii structuri, pe plan naţional: demnitatea ideii de Şcoală, de Învăţământ, valoarea percepută public a instrucţiei şi a culturii, a cizelării. Pe de alta, autoritatea instituţională a unei şcoli anume, cu conducerea ei, organizarea ei, regulamentele ei.
În ambele direcţii, situaţia e dezastruoasă.
Simţământul dominant în România anului 2007 e că învăţatul e pierdere de timp şi mai bine te aşezi pe făcut money. Modelele propagate cu insistenţă sunt nişte neisprăviţi care au dat (să nu ne întrebăm cum) lovituri financiare, au bani cu ghiotura, apar toată ziua şi toată noaptea la televizor şi strecoară în milioane de minţi concepţia că asta e soluţia: şmecheria, lipsa de scrupule, venalitatea, aranjamentul. Ceea ce ţine de cultură e marginalizat, exilat în zona hobby-ului, a bizareriei demne de condescendenţă. Are „suces” vulgaritatea, dezinvoltura ţopârlănească, brutalitatea zglobie, miştocăreala, spoiala mondenă. Să nu ne lăsăm înşelaţi de proliferarea universităţilor (numai prin cătune n-au ajuns) şi de goana după diplome. Acestea din urmă nu sunt, pentru foarte mulţi, decât nişte ornamente ale CV-ului, nicicum dovada unor acumulări, a unei rafinări formative.
Iar la nivelul cutărei şcoli propriu-zise, nu e zi să nu se vadă ce vraişte domneşte în aceste aşezăminte. Profesorii sunt nemotivaţi salarial şi trăiesc o continuă frustrare, dispoziţiile ministeriale se schimbă de mai multe ori pe an, politica de partid face ravagii la toate nivelele; elevii, zdravăn modelaţi de televizor, bar şi club, constată că orice s-ar întâmpla, „câinii latră, caravana trece” şi sunt pătrunşi de senzaţia deplinei impunităţi.

Aşa cum în biologie se spune că în ontogeneză e miezul filogenezei, în şcoala românească se reflectă şi se regăsesc, în mic, toate tarele societăţii de azi. Lipsa de prestigiu şi de autoritate a statului are un corespondent perfect în lipsa de prestigiu şi de autoritate a şcolii. Când statul nu e-n stare să-şi protejeze cetăţenii, când statul scapă de sub control judeţe întregi care se cred autonome, când statul tolerează zone în care încasarea banilor pentru curentul furnizat se transformă într-un mic şi deşănţat război civil, când statul împarte dreptatea după portofelul clientului, cu alte cuvinte: când statul însuşi e bicisnic şi escroc – e „firesc” ca şi şcoala să fie un teritoriu al anomiei, al tranzacţiilor, al şpăgii, al violenţei, al drogului şi alcoolului (ţigara e aproape obligatorie!), al formei fără fond şi al fondurilor fără forme.

Autor: George Pruteanu