Cât de potrivit este modelul pentru învăţământul românesc
Aproape o jumătate de secol de reforme şi o uriaşă investiţie, financiară şi socială, au dus la crearea celui mai performant sistem de educaţie din lume – şcoala finlandeză. «Weekend Adevărul» a stat de vorbă cu experţi români şi finlandezi pentru a aduce la lumină secretele acestui model.
Învăţământul finlandez pleacă de la un crez simplu: toţi copiii sunt îndreptăţiţi la o educaţie egală, nu trebuie lăsaţi pe dinafară, fiindcă au avut un start mai nefericit în viaţă, şi nu trebuie etichetaţi. Sună idealist, dar printr-un efort cumulat, finlandezii au reuşit, în câteva zeci de ani, să aibă rezultate remarcabile, nu numai la testele de evaluare PISA, ci în toate privinţele sistemului educaţional: de la grădiniţă la universitate, Finlanda ocupă primul loc în topul mondial pe educaţie în rândul statelor dezvoltate, clasament realizat de firma Pearson. Printre particularităţile educaţiei finlandeze se numără o încredere foarte mare în competenţele profesorilor, iar sistemul este descentralizat, nici măcar nu există inspectori şcolari. Testele sunt de aşa natură încât să nu-i ierarhizeze deloc pe copii, nu există liste cu note primite la evaluări naţionale, cu admişi şi respinşi, nu există eticheta elevului picat, copilul de nota 2 şi cel de nota 10, şi nu există şcoli slabe şi şcoli pentru elite. Părinţii ştiu că oriunde îşi dau copilul, el va beneficia de aceeaşi calitate a educaţiei. De asemenea, pentru ca în perioade de tumult politic guvernanţii să nu facă abuz de legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, s-a decis în anii ’70 ca în trei ministere esenţiale să nu se schimbe miniştrii mai devreme de patru ani, iar aceştia să fie numai tehnocraţi, în niciun caz oameni politici. Educaţia era unul dintre aceste ministere şi tot la ei s-a mai decis ca niciun ministru să nu schimbe ce a făcut predecesorul său, ci să completeze. Pe scurt, la ei nu se modifică Legea Educaţiei după placul fiecărui ministru. Toate acestea au fost explicate pentru «Weekend Adevărul» de trei experţi în educaţia finlandeză: un consilier din cadrul Ministerului Educaţiei şi Culturii din Finlanda, Reijo Aholainen, profesoara Alexandra Anton, care a studiat la programul de masterat «Învăţare, medii de învăţare şi sisteme educaţionale» la Universitatea Turku din Finlanda şi care urmează acum un stagiu în Ministerul Educaţiei, şi directoarea Şcolii Româno-Finlandeze din Bucureşti, Alina Cîrjă.
Sistem clădit în peste 50 de ani
Povestea celui mai performant sistem educaţional din lume, spusă de consilierul finlandez, începe cu mai bine de jumătate de secol în urmă. La vremea respectivă, Finlanda era o ţară agrară, iar în anii ’50-’60 au început industrializarea şi urbanizarea ei şi tot atunci au avut loc şi alte transformări radicale la nivel economic şi social. Finlandezii şi-au dat seama că societatea industrializată necesită competenţe şi calificări care nu există într-o societate agrară, motiv pentru care s-au orientat mai întâi spre sistemul de educaţie, la care avea acces atunci mai mult elita populaţiei. Generaţia celor care au iniţiat schimbarea atunci era generaţia care a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial şi, aşa cum se întâmplă după război, supravieţuitorii au început să-şi reclădească societatea şi ţara. Finlandezii au decis că vor un viitor mai bun pentru copiii lor, iar această voinţă s-a materializat în reforma învăţământului obligatoriu, despre care consilierul Reijo Aholainen spune că este premergătoare oricărei alte reforme.
Aholainen a venit în România cu ocazia unei conferinţe, unde a vorbit despre reforma din educaţie în ţara sa, şi a acordat un interviu pentru «Weekend Adevărul».
„Oamenii erau nesiguri în privinţa reformei şi au fost multe dezbateri la început, când au fost comasate şcolile populare şi şcolile elitiste. Mulţi finlandezi, inclusiv profesori, nu credeau că este posibil să se asigure un învăţământ egal pentru toţi copiii dintr-o generaţie, dar guvernul din vremea aceea a decis să impună reforma. A fost nevoie de 10 ani ca să o introducă, dar într-un final toate categoriile de copii puteau să beneficieze de învăţământ. Am început cu perfecţionarea profesorilor care se aflau deja în sistem şi, în acelaşi timp, a fost reformată pregătirea cadrelor didactice, care s-a făcut, de atunci încolo, numai în cadrul universităţilor. Reforma s-a conturat şi a dat rezultate evidente abia de la sfârşitul anilor ’80 încolo, fiindcă este nevoie de foarte mult timp pentru a face asemenea schimbări şi a le consolida” – Reijo Aholainen.
Directoarea Şcolii Româno-Finlandeze din Bucureşti, Alina Cîrjă, care a studiat la rândul ei în Finlanda, spune că sistemul finlandez de educaţie are atât de mult succes pentru că „a fost construit încet şi bine, este depolitizat şi pus pe un înalt piedestal în societate”. Cîrjă este de părere că finlandezii au demonstrat înţelepciune în descentralizarea sistemului lor deoarece au început reforma educaţională în anii ’70 şi au văzut primele rezultate pozitive în 2001. În tot acest răstimp au lucrat atent, cu răbdare şi consecvenţă. „Haideţi să facem un calcul simplu pentru România: 1960-1989 un sistem comunist ultra-centralizat, 1990-2007 – un sistem democratic neclar din punct de vedere educaţional, 2007-2013 – influenţa europeană şi deschiderea proiectelor de anvergură educaţională. Astfel că, dacă am începe acum o reformă coerentă… am putea aştepta rezultate în 2050. Avem noi răbdare şi consecvenţă să facem acest lucru?” – Alina Cîrjă.
„Respectul de care se bucură profesorii finlandezi vine din suportul întregii societăţi, nu din promovarea unor non-valori în media, din acceptarea neimplicării familiei în mediul educaţional sau din tolerarea sărăciei în rândul copiilor, unde România ocupă un loc fruntaş. Pentru a reuşi, educaţia are nevoie de suportul întregii societăţi, asta trebuie să reţinem” – Alexandra Anton.
Elevii finlandezi, cei mai buni la testele PISA
Rezultatul a fost că acum, în Finlanda, 99% din copii îşi finalizează studiile obligatorii, iar aici trebuie menţionat că în învăţământul obligatoriu, de nouă ani, sunt cuprinşi toţi copiii, inclusiv cei cu probleme speciale sau copiii imigranţilor. 86% dintre tineri îşi finalizează studiile secundare superioare (clasele a XI-a şi a XII-a, ultimii doi ani de liceu, care la noi nu sunt obligatorii) până la vârsta de 25 de ani, iar 40% dintre tineri finalizează studiile superioare până la vârsta de 30 de ani. Şi bineînţeles trebuie amintit că elevii finlandezi au cele mai bune rezultate din lume la testele internaţionale PISA.
„Am încercat să ne dăm seama cum a fost posibil acest succes. Scopul nostru iniţial nu a fost să fim cei mai buni din lume, dacă am vrut ceva a fost să fim mai buni decât suedezii. Ne-am dorit să putem oferi educaţie de calitate pentru toţi. De aceea ne preocupă foarte mult cei 14% din adolescenţi care nu şi-au finalizat studiile secundare superioare şi facem tot ce ne stă în putere să remediem situaţia” – Reijo Aholainen.
Când au început reforma, finlandezii au copiat de la cei care aveau, la momentul respectiv, cele mai bune rezultate şi au adaptat ceea ce au văzut la alţii pentru societatea lor. Spre exemplu, în Finlanda nu mai există inspectori şi nici teste naţionale înainte de finalul învăţământului secundar.
„Sistemul nostru de evaluare este bazat pe eşantionare, nu pe ierarhizare. Scopul evaluării este de a sprijini dezvoltarea şi învăţarea, profesorii nu sunt concediaţi dacă elevii nu obţin cele mai bune note, ci se încearcă metode mai bune” – Reijo Aholainen.
Modelul finlandez în România
Consilierul din Ministerul finlandez al Educaţiei spune că sunt multe lucruri care pot fi preluate şi la noi: valorizarea şi formarea profesorilor, facultatea gratuită, un învăţământ vocaţional foarte bine pus la punct, cu servicii de consiliere, mese calde gratuite în şcoli şi un învăţământ egalitar. În primul rând, Aholainen spune că profesia de cadru didactic trebuie să fie una atrăgătoare şi respectată. El mai spune că este deosebit de important ca dascălii să-i motiveze pe elevi să înveţe, fiindcă plăcerea pentru învăţat le va rămâne tot restul vieţii. Aici este una dintre problemele cu care se confruntă România, unde meseria de dascăl nu este valorizată, cel puţin judecând după salariile din sistem (un profesor debutant câştigă în jur de 800 de lei pe lună). În Finlanda, toţi profesorii au masterat didactic, de trei ani, subvenţionat 100% de către stat, iar concurenţa este mai mare la specializările de profil didactic, decât la Medicină sau la Drept, susţine şi expertul Tincuţa Apăteanu, cofondator al «Edusfera» şi blogger adevarul.ro. De asemenea, Alexandra Anton, care a văzut personal efectele reformei din Finlanda, spune că, dacă vrem să facem ceva asemănător şi în România, „aspectul financiar este unul foarte arzător şi amânarea rezolvării lui duce cu fiecare zi mai aproape de un eşec total”.
Un alt exemplu demn de urmat este aspectul egalitar al sistemului. Apăteanu a explicat că la ei nu există segregare în funcţie de abilităţi sau performanţe, toate clasele includ atât copii cu abilităţi intelectuale înalte, cât şi copiii cu dificultăţi în anumite zone. De asemenea, şcolile cu elevi imigranţi sau cu elevi ai căror părinţi au o situaţie socio-economică dezavantajată primesc mai mulţi bani. Un alt lucru pe care am putea să-l asigurăm elevilor români la şcoală este o masă caldă gratuită pe zi, de care beneficiază toţi copiii finlandezi. De asemenea, la şcoală, ei primesc consiliere psihologică şi vocaţională.
„În cadrul consilierii vocaţionale, fiecare elev îşi petrece două săptămâni la un loc de muncă ales. Consilierea vocaţională minimizează riscul ca un elev să ia decizii greşite în legătură cu viitorul său. Acesta are trei opţiuni: să îşi continue studiile generaliste, să meargă la o şcoală vocaţională sau să se angajeze. Dar este important de menţionat că, după şcoala vocaţională, acesta poate alege să meargă la universitate”, a explicat Apăteanu. Descentralizarea nu este un panaceu Însă cea mai de seamă calitate a învăţământului finlandez, descentralizarea educaţiei, nu este pentru orice ţară, iar pentru România nu e deocamdată un model aplicabil, susţin experţii. În Finlanda, dascălii au libertatea să-şi aleagă singuri manualele, elaborează propriul curriculum în funcţie de programa naţională, elaborează propriile teste şi evaluări pentru elevi şi participă la deciziile referitoare la oferta educaţională a şcolii” – Tincuţa Apăteanu.
„Descentralizarea presupune o foarte mare asumare de responsabilitate din partea profesorilor şi a directorilor. Astfel că, personal, cred că nu suntem pregătiţi la nivel de macrosistem să ne asumăm această responsabilitate. Pe de altă parte, există multe şcoli care practică ideea de ‘management educaţional’ în adevăratul sens al cuvântului şi deja aplică aceste concepte. Aş începe deci de jos în sus, cu câteva modele de descentralizare pe care să încercăm să le replicăm la nivel mare” – directoarea Şcolii Româno-Finlandeze din Bucureşti, Alina Cîrjă.
Reforma sistemului, de la zero
Şi consilierul finlandez Aholainen atrage atenţia că în unele situaţii este mai bine să ai un sistem de învăţământ centralizat.
„Cu cât sunt mai competenţi indivizii care participă la procesul de educaţie, cu atât este mai descentralizat sistemul, însă există situaţii în care este nevoie de centralizare, de supervizare, mai ales acolo unde nu există încredere”, a explicat consilierul, care susţine varianta unei schimbări în educaţie care să pornească de la zero. Aholainen mai spune că în toate ţările este nevoie de reformă, pentru că lumea din jurul nostru se schimbă atât de rapid, iar educaţia trebuie să ţină pasul cu aceste transformări.
„Cel mai uimitor lucru este că se schimbă în momentul de faţă trăsăturile-cheie ale educaţiei: cunoştinţele şi modul în care învăţăm. Devin din ce în ce mai importante competenţele legate de gândire creativă, de creativitate şi de inovare, în general. În şcoala tradiţională li se cerea copiilor să ştie răspunsul corect la întrebare, în şcoala modernă pornim de la presupunerea că nu ştim care este răspunsul corect, trebuie să explorăm împreună- Reijo Aholainen.
Preluare: adevarul.ro / Autor: Ioana Nicolescu
Educația finlandeză
Timo Vihavainen nota că dezvoltarea Finlandei imediat după război a fost caracterizată în primul rând de continuitate şi abia după aceea de schimbare. Chiar dacă s-au produs schimbări la nivel de conducere politică, acestea nu au fost urmate de o nouă filozofie socială.
În ceea ce priveşte educaţia, aceasta a funcţionat pe baza legislaţiei interbelice până în anii 1970. Legile privind educaţia din anii 1970 au introdus educaţia obligatorie şi gratuită pentru o perioadă de 9 ani, de la 7 la 16 ani. Astăzi educaţia obligatorie este guvernată de o serie de legi din anii 1998 şi 2001 (Actul Educaţiei Obligatorii – 628/1998, Decretul Educaţiei Obligatorii 852/1998, Decretul Guvernamental cu privire la obiectivele naţionale generale şi la distribuirea orelor pe lecţii în educaţia obligatorie – 1435/2001). Educaţia obligatorie este structurată pe două cicluri. În primii şase ani un singur profesor predă toate disciplinele de învăţătânt, iar în ultimii trei ani disciplinele de învăţământ sunt predate de profesori diferiţi. În 2008 aproape toţi copiii, 99,7%, au îndeplinit cerinţele programei analitice obligatorii. Educaţia devine obligatorie în anul în care copilul împlineşte şapte ani, dar există posibilitatea ca acesta să înceapă şcoala cu un an mai devreme sau cu un an mai târziu, în funcţie de dezvoltarea sa intelectuală, stabilită printr-o serie de examinări. Părinţii sau tutorii sunt notificaţi când copilul trebuie înscris la şcoală, iar dacă nu îndepinesc această obligativitate nici după cea de-a doua notificare pot fi acuzaţi de neglijenţă.
Şcoala nu este obligatorie, doar educaţie este obligatorie. Un elev poate studia şi în afara şcolii, acasă, de exemplu, dar periodic se verifică în sistemul educaţional de stat progresele copilului care nu frecventează şcoala. Numărul celor care studiază acasă este însă foarte mic. Grădiniţa nu este obligatorie. Unele şcoli oferă o grupă de grădiniţă pregătitoare pentru şcoală pentru copiii de şase ani. După cei nouă ani obligatorii, tânărul poate continua studiile sau nu. Cei care decid să continue studiile au două opţiuni, fie şcoala secundară (care durează patru ani maximum – cu posibilitatea de completare în doi ani – şi se încheie cu un examen naţional pe baza căruia se fac apoi admiterile în universităţi), fie educaţia vocaţională (care durează doi sau trei ani în funcţie de domeniul de studiu şi al cărei scop este de a pregăti viitori muncitori calificaţi în diferite domenii; absolvenţii şcolilor vocaţionale pot continua apoi cu studiile superioare în politehnici). Un aspect foarte important în cazul educaţiei vocaţionale este practica chiar la locul de muncă pentru care tânărul respectiv se pregăteşte. După încheierea acestei etape de studii, fie în şcoala vocaţională, fie în cea generală, tinerii pot aplica pentru admiterea într-o facultate. Sistemul educaţiei superioare are două sectoare, universităţile şi politehnicile. În plus, sistemul de educaţie finlandez permite cetăţenilor finlandezi să îşi desăvârşească educaţia sau calificarea la orice vârstă.
Politehnicile oferă educaţie în următaorele domenii: ştiinţe umaniste şi ale educaţiei; cultură; ştiinţe naturale; turism, catering şi servicii domestice; servicii sociale, sănătate şi sport; tehnologie, telecomunicaţii şi transport; ştiinţe sociale, afaceri şi administraţie. Există astăzi 29 de politehnici în Finlanda la care se adaugă politehnica din insulele Åland şi Colegiul de Poliţie al Finlandei. Cele 20 de universităţi finlandeze oferă pregătire în domenii precum ştiinţe umaniste, tehnologie, ştiinţe naturale, artă şi design, teatru şi dans, medicină veterinară etc. După război, numărul studenţilor a crescut foarte mult, de la aproximativ 6.500, în anii 1930, la peste 9.000, la sfârşitul anilor 1940, la peste 15.000, în 1963, peste 20.000, în 1967 şi la peste 38.000, în 2007. Constituţia din 1999 asigură dreptul la educaţie privată, dar majoritatea şcolilor private respectă curriculumul naţional şi au nevoie pentru a funcţiona de licenţa de funcţionare acordată de Ministerul Educaţiei. Numărul şcolilor particulare este foarte mic, 27 în 2004, faţă de 3.418 şcoli publice în acelaşi an.
Abandonarea şcolii este extreme de rară. Gratuitatea presupune manualele, materialele auxiliare, masa de prânz la şcoală. Educaţia obligatorie nu se încheie cu un examen, ci doar un certificat este dovada îndeplinirii cerinţelor din programa analitică. Predarea se face în cele două limbi naţionale, finlandeză sau suedeză. În 2005 funcţionau 3.579 de şcoli obligatorii, 3.257 cu predare în limba finlandeză, 315 cu predare în suedeză şi 7 cu predare bilingvă, finlandeză şi suedeză.
Sistemul finlandez de educaţie este printre cele mai de succes din lume astăzi şi tot mai mulţi sunt cei care încearcă să identifice explicaţiile acestui succes şi să urmeze eventual exemplul. De ani de zile adolescenţii finlandezi obţin scoruri foarte înalte la testele internaţionale, plasându-se întotdeauna în fruntea clasamentului. Testul OECD (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare) din 2006, ale cărui rezultate au fost făcute publice la sfârşitul anului 2007, a fost aplicat unui număr de peste 400.000 de tineri de 15 ani din 57 de ţări. Tinerii finlandezi au obţinut cel mai înalt punctaj în domeniul ştiinţe şi printre primele punctaje în matematică şi abilităţi de citire. Punctajul total plasează Finlanda pe primul loc în rezultatele Programului Internaţional de Evaluare al Elevilor (PISA). SUA s-au plasat pe la mijlocul clasamentului în matematică şi ştiinţe în vreme ce abilităţile de citire sunt foarte slabe. Romania s-a plasat pe locul 47 din 57 în ştiinţe, cu un scor de 418 puncte şi pe locul 45 la matematică, cu un scor de 415 puncte. Evaluarea abilităţilor de citire/lectură a adus României un punctaj de 396 şi un loc 48, ceea ce ne plasează mult sub nivelul rezultatelor medii (500 puncte) pe plan internaţional.
În aceste condiţii, Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din Domeniile Educaţiei şi Cercetării concluziona în 2007 că sistemul de învăţământ din România este ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate, că „trebuie să punem capăt iluziei că avem un sistem performant, invocând reuşitele la olimpiadele internaţionale. Rezultatele olimpicilor noştri sunt prea puţin relevante pentru sistem. Ele relevă excelenţa lor profesională şi a câtorva profesori care îi pregătesc, nicidecum starea sistemului”. Care sunt explicaţiile reuşitei finlandeze? Care sunt explicaţiile eşecului românesc? Sistemul de învăţământ finlandez este relevant în raport cu economia şi societatea prezente şi viitoare, în vreme ce în România acest criteriu de eficienţă nu este îndeplinit. Cel dintâi este echitabil, în vreme ce în România, în ciuda unor eforturi, apartenenţa la mediul rural sau la grupuri sociale defavorizate este încă asociată cu dezavantaje majore. Grupurile vulnerabile social continuă să fie şi dezavantajate social. În plus, infrastructura şi resursele educaţionale sunt de foarte slabă calitate. Școlile au o arhitectură de secol al XIX-lea, multe dintre ele sunt ridicate în secolul al XIX-lea. (82% dintre clădirile şcolare sunt ridicate înainte de 1970 şi nu mai îndeplinesc cerinţele de pregătire actuale.) În Finlanda clădirile sunt noi, moderne, dotate cu mijloace tehnice moderne, educaţia este echitabilă, profesorii preferă să se concentreze asupra elevilor care întâmpină dificultăţi şi nu asupra ridicării performanţelor celor foarte buni, pe care preferă să îi antreneze în pregătirea şi spijinirea celor dintâi. Resursa umană în România îmbătrâneşte (cu o medie de vârstă de 42 de ani), iar calitatea prestaţiei este adesea slabă. Programele şcolare sunt deosebit de încărcate şi lipsite de viziune, nu se accentuează formarea capacităţilor şi abilităţilor practice, nu este concentrat pe competenţele necesare dezvoltării personale şi economiei cunoaşterii, managementul unităţilor şcolare este politizat excesiv, inerţia sistemului este uriaşă. În Finlanda profesorii sunt deţinători de diplome de master, pentru ocuparea unui post se pot depune şi 40 de aplicaţii aşa încât întotdeauna poate fi ales cel mai bun, tinerii sunt pregătiţi cu responsabilitate pentru cariera didactică, sunt foarte bine remuneraţi, au libertate în pregătirea lecţiilor şi alegerea resurselor, a cărţilor etc., sistemul este foarte puţin încorsetat de reguli şi norme. Jurnalista Ellen Gamerman, nota că în clasă singura regulă este „fără telefoane mobile, i-poduri şi şepci”. Elevii şi profesorii se adresează unii altora folosind prenumele. Temele pentru acasă nu ocupă mai mult de o jumătate de oră, elevii nu au uniforme, nu au societăţi sau clase/grupuri de excelenţă, nu sunt într-o relaţie de subordonare faţă de profesori, nu sună clopoţelul de intrare, sunt foarte puţine teste obligatorii şi standardizate, admiterea la facultate nu este o dramă nici pentru tineri, nici pentru părinţii lor. Achitarea taxelor şcolare în timpul facultăţii este o altă problemă absentă în Finlanda. Şi totuşi, chiar şi în Finlanda cei mai rebeli dintre elevi îşi vopsesc părul în nuanţe uimitoare. Şi ei ascultă hip-hop. Şi ei petrec ore întregi pe internet sau în faţa televizorului – unde programele în limbi străine sunt subtitrate în finlandeză şi nu dublate, ceea ce contribuie la învăţarea limbilor străine. Cei mai mulţi dintre elevii finlandezi au deja capacităţi de lectură în limba engleză, nu atât pentru că sunt obligaţi de şcoală, cât pentru că se străduiasc să citească ultimul volum din Harry Potter încă netradus în finlandeză, căci nu vor să îi afle finalul înainte de a fi fost tradus în finlandeză, după cum mărturisea un elev.
Din lucrarea «Istoria Finlandei», autori Elena Dragomir și Silviu Miloiu
Preluare: finland.ro/ Ambasada Finlandei la București