V-ați gândit vreodată la acele materiale electorale cu fețele candidaților și diversele mesaje, ce încă mai zac peste tot, lipite pe toate gardurile și toți pereții, ca la ceea ce sunt ele de fapt: materiale propagandistice, și deșănțate, și imbecile? Dar v-ați gândit că acestea respectă aceleași calități precum cele de pe vremea lui Ceaușescu sau – și mai bine! – de pe vremea Chinei lui Mao: promit un viitor iluzoriu (în vremurile noastre legat de „destinul” candidatului), vor să impună o anumită credință politică și nu numai, un mesaj unidirecționat, pozitiv sau negativ, în care trebuie să credeți pentru… „mai bine”. Haideți să o facem, de dragul unui „exercițiu intelectual”, dacă vreți.
Diferența față de propaganda de pe străzi la care se deda regimul lui Ceausescu este cât se poate de mare în mai multe sensuri. Dar ca amploare, regimul lui Ceaușescu nici nu putea visa la așa ceva. Faptul că aceste afișe au fost uitate pe străzi, ca mizerie, nu poate fi un amănunt în favoarea existenței lor. Nu? Câte astfel de materiale propagandistice aveați ocazia să vedeți pe vremea lui Ceaușescu și câte ați văzut în zilele noastre? Chipul luminos al conducătorului iubit a fost înlocuit cu chipurile la fel de luminoase ale conducătorilor dintre care nu trebuie să iubiți decât… tot unul. Se poate spune? Poate că da. Se poate spune că toate aceste mesaje, ca și cei care le exprimă, susțin același sistem? Sigur că da. Sistemul se divide în mai multe părți, partide, dar rămâne un întreg. Nu? Cine poate să mă contrazică?
Iar dacă în locul cuvântărilor interminabile din trecut și a mesajului unidirecționat punem astăzi permanentele scandaluri politice atât de populare și incitante ca mijloace de exprimare ale noului sistem și a propagandei sale, cine mai are scăpare din această propagandă?! Câți sunt cei care nu s-au lăsat pătrunși de aceste scandaluri, adică de această propagandă?! Cine poate spune că nu scandalul a fost și este mijlocul de eprimare cel mai întrebuințat al democrației românești?! Cine poate spune că nu prin intermediul scandalului s-au promovat cel mai mult și cel mai bine toți politicienii români din ultimele două decenii?! Scandalul este propaganda lor cea mai bună și doar scandalul i-a evidențiat pe fiecare în parte și pe toți laolaltă.
Față de vechea propagandă, cea nouă propune, într-adevăr, mult mai multă diversitate. O propagandă atotcuprinzătoare, pentru fiecare. Sistemul nu se poate supăra pe tine, pentru că este peste tot. Dacă îl scuipi pe Băsescu, îl avem pe Iohannis, dacă îl mâzgâlești pe Iohannis, avem pentru tine un alt nu-știu-care, și dacă ești mai supărat, poate te orientezi către vreun Diaconescu, care ar fi anti-sistem… Sistemul are totul, inclusiv așa-zisa opoziție pentru sistem. Trebuie să crezi în ceva, pentru că doar ești cetățean! Și dacă nu crezi în nimic e numai vina ta, nu ești un cetățean responsabil și, oricum, ne descurcăm și fără tine!
Dar, cel mai important, în teorie și practică, noua propagandă, în ciuda diversității sale, ca și cea veche, impune un adevăr unic util sistemului. În cazul zilelor noastre acesta este alegerea. Și nu există unul mai puternic, mai important, fundamental pentru funcționarea sistemului, nu-i așa? Din alegere își trage însăși existența.
Care este, până la urmă, rolul cel mai important al unei propagande care se respectă? Să nu te lase să uiți că trăiești în sistem. Și nu ne lasă!
Suntem în plin maoism propagandistic colorat diversificat: în roșu, în galben, în albastru și cu zeci de mii de agenți și activiști, de data asta, care încearcă să te manipuleze nefăcând rabat de la nimic. Și asemănarea cu vechiul regim, se poate spune, merge chiar până în detaliul psihologic: ruptura, contrastul flagrant dintre starea „omniprezenței”, politicienii de azi din afișe, ziare și de pe televizor, încrezătoare și pozitivă, și dispoziția sufletească pe care sunt capabili să o afișeze oamenii de rând, poporul, „adrisanții”.
