Înainte ca invazia imigrațională să se declanșeze, o statistică Eurostat arăta că în fiecare an circa 850.000 de resortisanți extra-europeni primeau cetățenia în statele Uniunii Europene. Asta se întâmpla, legal, înainte de invazie. În 2014, circa 600.000 de imigranți clandestini au traversat Mediterana, de pe coastele Africii în Europa, iar în 2015, între 2 și 3 milioane de ilegali le-au urmat exemplul. O lume întreagă a remarcat cu stupoare că frontierele nu mai reprezintă nimic pe bătrânul continent, ele fiind șterse de tălpile milioanele de picioare ale miriapozilor migraționali, ce traversau țările europene îndreptându-se spre Germania, unde virtuoasa Angela Merkel îi aștepta cu brațele deschise.
Conducătorii Europei importau haosul în numele drepturilor omului, toleranței și compasiunii, într-un dispreț total față de legile și tratatele Uniunii. Când Ungaria „odiosului” Orban – santinelă solitară a spațiului Schengen – a îndrăznit să ridice un zid în fața invadatorilor, ONU și Comisia Europeană au acuzat-o de rasism, Ban Ki Moon cerând imperativ respectarea drepturilor imigranților ilegali și legalizarea imigrației clandestine. În timpul acesta, Maroc și ultra bogata Arabie Saudită refuzau să primească imigranți, fără a fi însă acuzate de rasism și nici de încălcarea drepturilor cuiva. Și asta pentru că „libera circulație” are, se știe acum, un singur sens: din Africa și Asia spre Europa. De la cei care i se închină lui Allah, spre cei care se închină la Drepturile omului. Pentru că ultimii, care nu au reușit să-l modernizeze, democratizeze și laicizeze pe Allah, cât au stat înarmați în ograda lui, visează să o facă acum, când îl primesc cu flori în propria lor casă.
Japonia și conducătorii ei nu visează. Japonezii, ce populează arhipelagul zgâlțâit de cutremure devastatoare și măturat, periodic, de valuri uriașe, nu-și permit nici să viseze, nici să fie utopici. Pentru că mai vor să fie. Japonia a înțeles spre sfârșitul secolului 19 că va avea soarta Chinei, dacă nu se modernizează, și este conștientă acum că va împărtăși destinul Europei, dacă nu respinge imigrația, mai ales pe cea islamică. A știut să devină o mare putere, occidentalizându-se de bună voie, și a reușit în același timp să-și păstreze neatinsă uluitoarea bogăție reprezentată de cultura și tradițiile ei. Știe azi că va pierde totul, dacă va accepta să ajungă doar o casă a „satului mondial”, pe cale să devină, în mare parte, islamic.
Prin urmare, când Comisia Europeană anunța că până în 2017 circa 3 milioane de imigranți vor intra în UE, Ministerul de Justiție al Japoniei comunica reformarea draconicului drept de azil, în sensul înăspririi prevederilor și condițiilor pentru obținerea statutului de refugiat! Asta în condițiile în care, în 2014, Japonia înregistrase 5.000 de cereri de azil, din care aprobase 11! Unsprezece! Când purtătorul de cuvânt al guvernului japonez, Yoshihide Suga, reafirma că Japonia „nu este gata să primească imigranți nici măcar pentru a remedia penuria mâinii de lucru”, Angela Merkel invita în Europa milioanele scoase pe banda rulantă de „tiparnițele” în burqa și hijab, din Africa și Orientul Mijlociu. Când Yoshihide Suga vorbea despre „experiența nefericită” a numeroase state străine, în materie de imigrație, spunând că „trebuie adoptată o atitudine foarte prudentă față de primirea imigranților”, Martin Schultz, președintele Parlamentului European, declara: „Europa trebuie să fie un refugiu sigur pentru toți cei care sunt persecutați, cei care nu pot trăi în pace și securitate”.
Si ONU, Ban Ki Moon, rasism, drepturile omului? Nu și pentru o țară care nu acceptă să respecte drepturile altora, încălcand drepturile propriilor cetățeni. Nu și pentru Japonia, o oază de siguranță și securitate pentru propriul popor, nu și pentru semințiile străine. Nu și pentru o civilizație care nu-și reneagă originile, tradițiile, religia și cultura, pentru a le înlocui cu altele aduse din bazarele Orientului. Care nu s-a înhamat la calul troian al multiculturalismului pentru a-l băga în cetate.
Primul ministru Shinzo Abe a anunțat, în septembrie 2015, că Japonia va vărsa 1,5 miliarde dolari pentru ajutorarea refugiaților din Irak și Siria, dar că poziția ei va rămâne neschimbată: nu va primi refugiați pe teritoriul ei. Akira Morita, directorul general al Institului Național al Populației, declara fără nicio reținere: „Este o problemă acceptarea străinilor, pentru că există riscul ca ei să primească cetățenia japoneză. Și nu vrem să ne regăsim în situația Franței”.
Mai clar de atât nu se poate. Dacă Franța a plănuit să ajungă ca Magrebul, și a reușit, Japonia nu vrea sa ajungă ca Franța. Și va reuși. Pentru că japonezii sunt xenofobi, masacrofobi, kalasnikofobi și teroristofobi. Sunt atât de bolnavi încât se vor salva.
De altfel, spre marea bucurie a opiniei publice, a presei și sindicatelor, premierul japonez nu pierde niciodată ocazia să repete că al treilea PIB al lumii nu are nevoie de politica de imigrație pentru a-și mentine locul. Japonia, unde dependență de muncă se transmite genetic, nu se grăbește să țină, azi, „narghilelele” pe ajutoare sociale, pentru ca, răspoimâine, mai apoi, într-o joi, când vor binevoi să se urnească de pe covorașe și de la cafele, acestea să-i plătească pensia. Așa se explică de ce în Japonia există doar un milion de muncitori străini, marea majoritate fiind chinezi si coreeni – oameni pentru care munca trece înaintea traficului de droguri, violurilor, terorismului și nivelării zilnice, cu fruntea, a caldarâmului stradal.
Și dacă UE și statele membre au alocat zeci de miliarde de euro în 2015, și vor arunca pe foc alte zeci în 2016 și 2017, pentru înființarea de centre de azil, tabere, construirea de moschei, îmbunătățirea condițiilor de viața a noilor sosiți, hrană halal, cursuri de limbi străine, programe de de-radicalizare a islamiștilor și de combatere a terorismului islamic, în Japonia, Shinzo Abe a anunțat că în 2016 o treime din bugetul de 732 de miliarde euro va fi alocat pentru protecția și întărirea familiei, combaterea deficitului de natalitate și a îmbătrânirii populației.
Pentru că Japonia, țara de la soare răsare, nu vrea să apună.
Autor: Bogdan Calehari