„Te numesc ofiţer al Marelui Ordin Militar al Cavalerilor Templieri…”’

Sâmbătă, 24 iulie ’47, în vremea prânzului, plimbându-mă pe Dealul Patriarhiei, îl zăresc pe şoferul lui Sadoveanu îndreptându-se spre mine. Merg să-l întâmpin şi când ne apropiarăm unul de celălalt, îmi zice grăbit:
– Veniţi cu mine repede! E o urgenţă! ÎI urmez, urc în maşina lui şi ne
îndreptarăm spre ieşirea din Bucureşti, continuând drumul vreme de câteva ore, până ce am ajuns la Sinaia, unde ne-am oprit în faţa unei clădiri ce semăna cu o uzină părăsită. Intrăm în clădire, unde suntem întâmpinaţi de un bărbat care purta şortul masonic şi care mă duce undeva Ia subsol. Sunt îndemnat să intru într-o încăpere care era amenajată ca o biserică romano-catolică şi în care erau zece bărbaţi, fiecare dintre ei îmbrăcat cu pelerină de maestru. Întreaga încăpere era luminată de două făclii înalte care străjuiau altarul. Procesiunea era condusă de un bărbat al cărui chip imi era cunoscut de la întrunirile Lojei, însă pe ceilalţi nu-i ştiam. Spre surprinderea mea, Sadoveanu lipsea de la acea procesiune.

Am fost condus până în faţa altarului, m-au dezbrăcat de reverendă şi mi-au descheiat cămaşa, lăsându-mi pieptul descoperit. Doi bărbaţi îmi cuprinseseră braţele, imobilizându-mă. Maestrul care conducea ritualul încălzea vârful sabiei în flacăra uneia dintre torţe. După puţin timp s-a apropiat de mine şi, înţepându-mi uşor pieptul cu vârful încins al sabiei, mi-a zis:
– Te numesc ofiţer al Marelui Ordin Militar al Cavalerilor Templieri. Ai fost însemnat cu pecetea sabiei regelui Filip! Înţepătura a fost foarte dureroasă, încât nu mai puteam fi atent la restul ritualului. Aşezându-şi sabia pe altar, Comandorul s-a apropiat din nou, mi-a poruncit să îngenunchez şi mi-a aşezat la gât un medalion, zicându-mi:
– Te decorez cu Crucea Sfântului Mormânt în grad de ofiţer!
Procesiunea s-a încheiat foarte repede şi mi s-a poruncit să părăsesc clădirea înaintea celorlalţi. Afară mă aştepta şoferul care, fără să mă întrebe ceva, m-a condus înapoi în Bucureşti, lăsându-mă lângă Catedrala Patriarhală, unde mă aştepta Sadoveanu, care mi s-a adresat îndată, zâmbind:
– Bine ai venit, cavalerel Hai să mergem că ne aşteaptă Prea Fericitul. L-am urmat, înţelegând că ceea ce mi se întâmplase la Sinaia fusese iniţierea în gradul de calfă, iar Ordinul Cavalerilor Templieri avea să fie breasla în care urma să activez. Am intrat în reşedinţa patriarhală şi am fost conduşi într-o încăpere unde ne aştepta profesorul Moisescu care, salutându-ne cu rafinamentu-i specific, ne-a zis:
– Bine aţi venit, dragii mei! 0 să sosească şi patriarhul îndată. După câteva minute a intrat în cameră patriarhul Nicodim, pe chipul căruia se citea o puternică oboseală. Sadoveanu l-a întâmpinat familiar, sărutându-i mâna în cel mai firesc chip.
Am făcut şi noi acelaşi gest, după care, la invitaţia patriarhului, ne-am aşezat pe câte un fotoliu, discuţia fiind începută de profesorul Moisescu:
– Prea Fericirea Voastră, sunt încântat să vă prezint un tânăr care, zic eu, se arată a fi un teolog destoinic. Ori Biserica are nevoie de asemenea teologi şi e de datoria noastră să-i oferim unui astfel de tânăr posibilitatea să-şi continue studiile într-una din marile universităţi Occident. Bucuria mea este cu atât mai lare cu cât tânărul acesta, după cum vedeţi, a înbrăcat haina monahală şi o poartă cu mare cinste. Dumnealui este cel care va beneficia de bursa de studiu Ia Institutul Catolic din Paris, de aceea, vă rog, în numele corpului profesoral de la Institut, să semnaţi această hârtie de care are nevoie pentru a primi bursa! Patriarhul se uită pe hârtie şi o semnează, zicând:
– Cum spui dumneata, profesore Moisescu… Cum spui dumneata. După câteva clipe de tăcere, Sadoveanu continuă discuţia:
– E un tânăr special, Prea Fericite… ÎI recomand şi eu cu tot dragul!
– Te pomeneşti c-o fi de-al dumitale!, l-a apostrofat, zâmbind, patriarhul, iar Sadoveanu nu a cerut nicio lămurire, probabil pentru că, într-adevăr, eram de-al lui…
– Dacă va merge la Paris, a continuat scriitorul, va fi un ambasador al spiritualităţii româneşti în Apus. Va putea fi, de asemenea, un umăr de nădejde pentru românii care locuiesc acolo, însă, pentru asta, ar fi foarte important să fie preot…
Patriarhul tresare şi zice râzând:
– Ce discurs ți-ai construit, maestre! Nu eşti degeaba literat… Am înţeles aluzia; mâine va fi hirotonit preot. Arhiereul Atanasie o să slujească mâine la Domniţa Bălaşa. Va fi înştiinţat că trebuie să-l hirotonească pe cuviosul acesta. Apoi, privindu-mă, îmi zice:
– Măi, părinte, să laşi o cerere la secretariat şi mâine de dimineaţă să fii la Domniţa Bălaşa. Zicând acestea, patriarhul a anunţat că va părăsi discuţia, motivând că este foarte obosit. Noi am mai rămas să discutam vreme de o oră, după care am ieşit din palatul patriarhal şi ara mers fiecare în drumul nostru. În acea seară mi-am citit rugăciunile şi am adormit, aşteptând hirotonia de a doua zi.

Ciprian Mega, «Pântecul Desfrânatei», pag. 29-31

«Pântecul desfrânatei», e titlul cărţii de debut a lui Ciprian Mega, un debut atât de promiţător e puţin probabil să rămână fără urmări. Fiu duhovnicesc al valorosului (dar incomodului) preot şi scriitor Ion Buga (care semnează şi prefaţa), Ciprian Mega, licenţiat în teologie, a avut curajul aproape nebunesc de a aborda un subiect pe care nu cred să-l mai fi abordat cineva până acum în literatură – cel puţin nu atât de tranşant: acela al relaţiilor dintre ierarhia bisericească şi masonerie.

Titlul insolit al cărţii nu-i va surprinde pe cei familiari cu lectura Apocalipsei: imaginea halucinantă a desfrânatei – îmbrăcată în purpură şi ţinând în mână un potir de aur (Apoc. 17: 4-6), continuă să bântuie conştiinţa creştină a ultimelor decenii. Dacă pentru cei mai mulţi dintre comentatori, desfrânata e simbolul decadenţei puterii imperiale (Roma), alţii recunosc în ea însăşi Biserica creştină, care a făcut pactul cu puterea seculară, trădându-şi astfel menirea divină în istorie. În această cheie trebuie „citit” şi titlul cărţii lui Ciprian Mega.

Povestea acoperă un interval delicat din istoria bisericii ortodoxe române: anii ’40-’80 ai secolului trecut, când transformările care au afectat societatea românească şi-au pus amprenta şi pe viaţa bisericească. Mărturisirea Episcopului Adrian (personajul central al cărţii, amestec de realitate şi ficţiune, în orice caz, un erou verosimil), e provocată de vocea insidioasă a Demonului, care îi „ordonă” să aştearnă pe hârtie viaţa lui aşa cum a fost. E un supliciu care în final se va dovedi salvator pentru bătrânul episcop.

Dar iată pe scurt conţinutul poveştii: la începutul anilor ’40, Adrian e un tânăr înzestrat şi entuziast care se pregăteşte pentru preoţie. Prins în vâltoarea evenimentelor, nu încetează să creadă în puterea iubirii lui pentru Hristos, pentru Biserică, şi nu în ultimul rând, pentru o tânără (Ana) de care îl leagă amintirea unei copilării fericite. Numai că lucrurile iau o întorsătură dramatică: Adrian îşi vede spulberat, o dată cu venirea comunismului, visul de a deveni preot, iar povestea de dragoste se destramă o dată cu incertitudinile legate de viitorul personal. Amintirea acestei iubiri îl va urmări pe erou până la sfârşit, deşi despărţirea de Ana i se pare nedreaptă şi crudă. Simţindu-se trădat în inima sa, Adrian trădează la rându-i viaţa, Biserica şi pe Însuşi Hristos.

Ajuns în închisoare, ezită să-şi asume propriul trecut şi vocaţia preoţească mărturisitoare, cedând în faţa ispitei Puterii, care i se oferă cu aroganţa unei desfrânate – însetată de dorinţa lui de puritate şi libertate. Refuzul martiriului pentru Hristos lasă loc unei duble supuneri: faţă de puterea atee comunistă, şi faţă de puterea ocultă a masoneriei, din rândurile căreia e invitat să facă parte, la recomandarea profesorului-model (în carte, Gala Galaction). Ritualul de iniţiere în masonerie e redat cu lux de amănunte sufleteşti, şi impresionează prin dramatism. Restul poveştii se derulează în virtutea resorturilor complicate ale Puterii.

Întâlnirea cu Ana, din final, stă sub semnul aceluiaşi dramatism: Adrian află acum că Ana l-a iubit pe el mai mult decât pe actualul soţ, cu care are un copil. Ironia sorţii (sau rânduiala divină?!), face ca Adrian să-l hirotonească preot pe fiul Anei, răscumpărând parcă, peste timp, propria-i preoţie compromisă de „pactul” cu Puterea. De fapt, cartea se încheie pe un ton de penitenţă personală: Demonul a dispărut; în schimb, chipul lui Hristos emană lumina iertării dintr-o icoană aflată înaintea ochilor înlăcrimaţi ai unui suflet chinuit.

La sfârşit, rămâne întrebarea: cine e desfrânata?! Biserica, beată de iluzia puterii, puterea însăşi, societatea sau viaţa?… Niciuna dintre acestea. „Desfrânata” e mai degrabă o metaforă a trădării, a compromisului şi a renunţării la puterea Iubirii, pentru a păstra doar iubirea Puterii. Iată „morala” cărţii lui Ciprian Mega. O carte care îi va deranja pe cei care se vor simţi „vizaţi” de problematica ei. Pe noi, credincioşii „obişnuiţi” ai bisericii, ne va pune (doar) pe gânduri…

Alexandru Valentin Crăciun