Epoca în care trăim, a marilor diversiuni, împreună cu „epoca de aur” sunt, nu am nicio îndoială, capitole distincte ale „Erei ticăloşilor”, ca să folosesc o celebră sintagmă a lui Marin Preda. Chiar dacă între timp a avut loc o revoluţie, chiar dacă libertatea – pe care o pierdem cu fiecare clipă mai mult – a fost plătită cu sânge, ticăloşia şi minciuna au ocupat repede întreg spaţiul care aparţinuse odinioară speranţei şi iluziilor. Şi, fireşte, şi-au impus regulile şi oamenii care să le vegheze, să facă din ţară teritoriul tuturor experienţelor eşuate. Dar nimic nou pentru cei ce cunosc obiceiurile locului, căci la înţelepciunea acestora se recurge întotdeauna foarte târziu, după ce s-a pierdut totul.
O recitire a cronicarilor ne-ar oferi mai multe informaţii despre structura noastră, despre de ce suntem cum suntem. Dar nu este neapărat necesar să mergem până acolo. „Avem de toate şi totuşi simţim toţi că n-avem nimic, scria Liviu Rebreanu. Constituţia noastră belgiană, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe goale care se repetă papagaliceşte la întruniri şi prin ziare; literatura şi artele cu cât mai extravagante, cu atât mai izolate şi fără nicio înrâurire asupra celor cărora se adresează: democraţia noastră nu trăieşte decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor mulţi de către o mână de îndrăzneţi…” Textul, scris parcă în aceste zile, a apărut în «România» din 31 ianuarie 1924, într-un moment în care „europenizatorii noştri cu orice preţ” se străduiau să „înăbuşe glasul trecutului”, şi asta „de dragul luminei străine”. Deşi nu era împotriva acesteia, Rebreanu era de părere că a sosit „vremea temeliilor”, că drumul spre un adevărat „europenism” trece prin noi înşine, adică prin propria noastră tradiţie. Deşi îl contrazice pe marele romancier în numele „europeismului”, un contemporan de-al său, Eugen Filotti, este, la rândul său, supărat pe „ruşinoasa noastră viaţă publică de azi şi pe toţi păduchii abjecţi” care o populează. În acelaşi an, dar cu două luni mai târziu, în «Viaţa Românească», Mihai Ralea, „poporanistul”, considera că „ne lipseşte dureros, până la asfixie, sentimentul democratic al libertăţii şi dreptăţii, respectul persoanei altuia, care trebuie să fie altceva decât un mijloc de exploatare cotidiană. Când e atâta pustiu la noi, tocmai rafinăria senzorială ne mai lipsea?”.
Cu zeci de ani înaintea lui Rebreanu se vorbea intens despre reforme. După ultimul război, am trecut de la capitalism la socialism şi înapoi, cu un preţ greu de imaginat. Astăzi, nu ştim unde mergem, nimeni nu are habar unde trebuie să ajungem, nu există niciun proiect, nicio direcţie reală, dar continuăm să ne reformăm vegheaţi de „înţelepţii” din sintagma lui Preda. Reforme fără bani, fără logică şi, mai ales, fără omenie. Şi făcute de şmecheri aroganţi, incompetenţi şi neruşinaţi din al căror arsenal nu pot lipsi minciuna, ura şi cacealmaua. S-a făcut tot ce a fost posibil pentru umilirea tuturor profesioniştilor. Şi pentru distrugerea memoriei acestui popor. Nu mai există repere, nu mai există modele, nu mai există decât robi supuşi capriciilor celor care ne conduc. Treptat, au dispărut spitale, şcoli, medicamente, laptele pentru copii, iar majoritatea pensionarilor tinde să devină o specie aparte de cerşetori. Am ajuns campioni europeni la analfabetism şi la boli eradicate odinioară şi în România. Mari posesori de bacili Koch şi, mai ales, de spirochete transmise cu generozitate şi celor ce nu au la îndemână primul produs concret al gândirii lui Cseke: prezervativul. Atâta doar că el nu poate fi folosit cu succes în cazul în care utilizatorul nu are dimensiunile cerute de reformă: 16 sau 19 cm.
Nu demult, s-a reformat clasa politică iar cel ce a avut şi această idee ştia prea bine la ce trebuia să se aştepte: la o nouă generaţie de papagali. Căci nu avea nevoie de oameni pentru ţară, ci pentru propria sa carieră. Cei trimişi pe la televiziuni să apere interesele puterii actuale sunt de un penibil desăvârşit: o simbioză perfectă între prostie şi laşitate. Când îi vezi, îţi vine să plângi pur şi simplu de mila celor ce au învăţat să-i suporte numai pentru a-şi putea păstra locul de muncă sau din pură inconştienţă: „Asta-i situaţia!” De fapt, ţara a devenit o sumă de triburi mari şi mici conduse după reguli tribale. Pentru cei ce doresc să înţeleagă mai bine relaţiile din lumea în care am coborât, studiile lui Claude Lévy Strauss sunt de mare folos. Cu cât eşti mai aproape de şeful tribului, cu atât devii mai iniţiat. După atâtea reforme pe care nu aveau cum să le înţeleagă nici măcar cei ce le-au făcut, era firesc să vină şi rândul Constituţiei, aşa cum ne-a anunţat de curând însuşi Preşedintele patriei. Care s-a plictisit să nu respecte actuala Constituţie şi doreşte una nouă ca să aibă cu ce se juca până la expirarea mandatului, dacă nu va găsi o formulă nouă pentru a-şi continua opera. Poate prin partidul pe care-l conduce. Sigur, nu era treaba preşedintelui să propună modificarea Constituţiei şi nici să aibă atâta grija de soarta succesorului său. Dar în lipsa banilor, a unor proiecte concrete de ieşire din crizele de tot felul, asemenea diversiuni prind repede şi timpul trece. Ce ne înfurie mai mult: soarta umilitoare a poliţiştilor sau vreun nou capitol al viitoarei Constituţii? Căci cu un an înaintea alegerilor, când atmosfera este oricum foarte încărcată, propunerea va fi imposibil să nu aibă efectul scontat: scandalul! Şi, desigur, camuflarea unor trocuri politice cu consecinţe greu de prevăzut. Ca ardelean, am urmărit cu mare interes dialogul politic dintre românii şi ungurii din arcul guvernamental, reacţiile celor care deţin puterea, adică ale ungurilor, căci de satisfacerea nevoilor acestora depinde viitorul actualei guvernări. Pare un fel de poveste din folclor cu orbul şi schiopul: orbul nu aude, iar schiopul nu vede, dar amândoi îşi continuă drumul. Ungurii nu pot depăşi, ca mentalitate, anul lor de vârf, 1867, iar românii se încăpătânează să trăiască doar clipa, să urmărească doar câştigul imediat. Despre mâine? Vom vedea mâine! Pentru majoritatea politicienilor noştri, de oriunde ar veni ei, din momentul în care ajung la Bucureşti sunt interesaţi doar de propriile lor interese, căci România lor se întinde între Chitila şi Măgurele. S-au ascuns în umbra legalităţii când a venit vorba de reprezentanţa Ţinutului Secuiesc la Bruxelles, nu s-au revoltat pentru că Guvernul maghiar nu le-a luat în seamă protestele şi, mai mult, a trimis la deschidere un reprezentant de seamă. Nu prea demult, profetul lor, Tökeş, a amintit şi de Kosovo pentru cazul în care nu li se va da de bunăvoie… un Kosovo al lor. Iar experienţa arată că au obţinut chiar mai mult decât au sperat vreodată. În ceea ce mă priveşte, spectator neputincios la un dezastru politic, aştept, cum am mai scris, justificările celor de la putere când vor negocia renunţarea la Ziua Naţională şi la Imn. Căci udemeriştii nu luptă pentru o viaţă mai bună a celor pe care-i reprezintă, ci numai şi numai pentru simboluri. Iar guvernanţii de acum, fără cultură, fără istorie, fără prezent, trecut şi viitor, dau totul în numele europenizării de care nu au habar. Şi pentru prelungirea, cu câteva luni, a agoniei lor politice. Aparent nu protestează nimeni, iar la noi, drumul până la indignare pare foarte lung. Dar e bine să nu ne lăsăm înşelaţi. Tăcerea nu poate fi interpretată întotdeauna drept aprobare. Ea poate fi şi iminenţa unei explozii. Escalada naţionalismului maghiar precum şi cei implicaţi în jalnicul troc ce se desfăşoară cu nesăbuinţă în văzul tuturor ar trebui să dea de gândit. Nu toţi sunt proşti în România şi nici în Europa. Iar vremea revanşelor şi a bantustanelor a apus demult. Cât despre guvern… Czeslaw Milosz era de părere că „trebuie să i se dea omului şi puţină fericire, pentru a-şi însuşi noţiunea de îndatorire. Nefericirea aduce numai ipocrizie şi revoltă”. În ce ne priveşte, stăm foarte bine doar cu ipocrizia. Din păcate.
Preluare: Revista Cultura / Autor: Augustin Buzura
ce vremuri toxice!!