Adevărul despre Micul Paris în fotografii

Adevărul despre Micul Paris în fotografiile lui Nicolae Ionescu: în Bucureștii „de odinioară” domnea o sărăcie lucie.

Deseori când ne gândim la Bucureștii din anii interbelici avem o imagine idealizată, de explozie de civilizație care marca capitala României Mari în anii ’30. În mahalale și suburii exista, însă, o lume sordidă, deseori extrem de săracă, lume care era prezentă și în centru, mai ales în zona piețelor, bâlciurilor și a prăvăliilor de vechituri. Marele fotograf care a fost Nicolae Ionescu, (de ale cărui poze sunt pline cărțile despre „Bucureștiul de odinioară” sau circulă pe net în neștire, fără a fi însă niciodată semnate cu numele autorului), a realizat nenumărate instantanee cu oamenii amărâți din București.

Majoritatea imaginilor surprinse de-a lungul anilor 1925-1935 sunt făcute în zona halelor și a Pieții Bibescu, pe cheiul Dâmboviței, la Obor (Târgul Moșilor), la prăvăliile de vechituri din cartierul evreiesc, în cârciumi de mahala sau la groapa de gunoi din spatele cimitirului Bellu, numită Valea Plângerii. Pentru cine nu știe, teritoriul actualului Parc al Tineretului a fost până la începutul anilor ’60, când a fost amenajat ca parc, un maidan sordid. În anii interbelici era groapă de gunoi și țigani amărâți, cei mai săraci dintre săraci, își duceau zilele în cocioabe improvizate, căutând în gunoaie.
Explicațiile fotografiilor sunt inspirate de textele scrise chiar de mâna autorului pe spatele acestora.

Preluare: Art Historia / Autor: Radu Oltean

Citește și:
Idealul politicianului român

Nicolae Ionescu, fotograful Cronicar

Nicolae Ionescu (1903 – 1975) a fost unul dintre cei mai cunoscuți fotografi din perioada interbelică. Pe cât de cunoscut atunci, pe atât de necunoscut astăzi. Marele merit al lui Ionescu este fotografia-document pe care a realizat-o în decursul vieții.

Bucureștiul anilor 20 – 30, amintirea „micului Paris” a fost păstrată vie prin fotografiile lui.

Născut la marginea Bucureştilor în toamna anului 1903, nerecunoscut de tată, Nicolae Ionescu a fost crescut modest de mama sa, Rozalia, lucrătoare la Uzina de Gaz. În ciuda faptului că trăieşte în lipsuri şi situaţia familială nu-i oferă multe perspective, tânărul este ambiţios, citeşte mult şi economiseşte bani pentru a-şi cumpăra cărţi: „Din cei 30 de bani pe care mi-i dădea mama, învăţasem să mănânc numai cu 15 (5 bani resturi de mezeluri şi 10 bani pâine), iar cu restul de 15 bani cumpăram numere vechi din Biblioteca pentru toţi”.

Perioada în care trebuia să se înscrie la liceu coincide cu izbucnirea Primului Război Mondial. Nicolae Ionescu întrerupe studiile şi lucrează la tipografii precum Fortuna, Tipografia Ordinului Masonic Român, Minerva şi Cultura Naţională, „cea mai modernă tipografie din sud-estul Europei”. Aici îi cunoaşte pe I.G. Duca, Vasile Pârvan, Eugen Lovinescu, la îndemnurile cărora îşi va relua studiile în anul 1922. Tot pe-atunci tânărul începe să fie interesat de fotografie. Eforturile sale pentru a se specializa încep cu achiziţionarea unui aparat de mare clasă pentru acea vreme, cu încercări de a obţine imagini în culori şi, apoi, cu amenajarea unui laborator. Mai mult decât atât, Nicolae Ionescu studiază germana şi franceza, pentru a fi la curent cu noutăţile despre fotografie. Îşi aminteşte mai târziu: ,,Aveam un manual german de fotografie şi fotografia era marea mea pasiune”.

Înfiinţarea unui muzeu de fotografii – acesta a fost dezideratul principal al vieţii lui Nicolae Ionescu. Dorinţa aceasta îl impulsionează să călătorească mult şi să imortalizeze peisaje rurale, citadine, sau instantanee, pe care le consideră singurele capabile să dovedească talentul unui fotograf.

În 1927, Ionescu se încadrează în Serviciul Fotografic al Armatei Regale, apoi pleacă în străinatate, la Lyon, la Uzinele Lumière, şi la Paris, la Pathé Nathan.

Franţa nu-l mulţumeşte şi, după numai 4 luni, se reîntoarce în ţară, fiind permanent preocupat de gândul muzeului. Revine la «Cultura Naţională» şi munceşte asiduu pentru a-şi atinge scopul: „Atelierele lucrau în două echipe, iar eu eram singurul revizor şi mai tot timpul eram obligat să lucrez în două echipe. Pe de altă parte, aveam nevoie de material fotografic şi trebuia să lucrez fotografii pentru librăriile din oraş, aşa că de multe ori mă culcam pe la 3-4 dimineaţa, iar la 7 eram la serviciu!”.

Pentru Nicolae Ionescu fotografia reprezintă şi un mijloc de cunoaştere a ţării şi a oamenilor. În imaginile sale surprinde scene urbane, personaje care poartă amprenta grupurilor sociale sau, pur şi simplu, clădiri publice construite după moda timpului. Consecvent ţintei sale, artistul întreprinde adevărate pelerinaje prin ţară, după cum afirma în 1938: ,,pasiunea pentru vânătoarea de fotografii m’a purtat pe drumuri, în lungul şi în latul ţării. Pe aceste drumuri, [pe]care, în cea mai mare parte, le-am străbătut pe jos, cu sacul în spinare, aparatul de fotografiat pe umar şi ochii însetaţi de minunăţiile locurilor ce colindam, am învăţat nu numai să-mi cunosc, ci mai ales să-mi iubesc ţara. (…) Astfel, an de an, neştiute decât de câţiva, s’au adunat într’o modestă casuţă aproape 7.000 de clişee, lucrate cu multă grijă – reproduceri fidele ale locurilor prin care am trecut, cu toate manifestările vieţii, cu toate bucuriile şi necazurile lor”.

Nicolae Ionescu va publica o parte dintre imaginile surprinse în acea perioadă în albumul «România».

Pentru că dorea ca muzeul lui să beneficieze de material artistic explicit şi diversificat, numărul imaginilor creşte de la an la an. Însă fotografiile lui Nicolae Ionescu nu surprind numai opulenţa oraşului, ci şi sărăcia maidanelor şi a mahalalelor. În ciuda eforturilor, împrejurările istorice îi sunt potrivnice, iar Muzeul de Fotografie rămâne un vis neîmplinit. În 1937, Ionescu ocupă funcţia de director tehnic al ziarului «Adevărul», dar la scurt timp este retrogradat de noua conducere legionară, imputându-i-se „colaborarea cu jidanii”: „În noul meu serviciu, am avut de la început mari dificultăţi din cauza intrigilor şi diverselor interese care se ciocneau în această întreprindere”.

Privit ca o persoană indezirabilă în perioada regimului comunist, Nicolae Ionescu face eforturi susţinute pentru a-şi câştiga existenţa: vinde o parte dintre fotografiile din impresionanta sa colecţie şi scrie ocazional la revista «Flacăra». Mai târziu, reuşeşte să se angajeze ca fotograf la Institutul de Istorie a Artei. Conştient că nu-şi va realiza niciodată visul, îşi donează o mare parte dintre fotografii Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. A murit în 1975 iar după moarte, soția sa, Constanța Ionescu, a fost nevoită să vânda întreaga colecție (printuri și negative pe sticlă) către Librăria Municipală care la rândul său a cedat-o Academiei Române. Abia în anul 2004, la 30 de ani de la moartea artistului, s-a publicat un album cu ilustraţiile lui, intitulat «Bucureştiul de altădată». De asemenea, Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii a organizat o expoziţie cu opera fotografică a lui Nicolae Ionescu.

Căzut în dizgrație în perioada comunistă, el a rămas un necunoscut publicului și după căderea regimului. Multe dintre fotografiile sale care circulă astăzi sunt publicate în diferite albume sau se găsesc pur și simplu pe internet, dar de cele mai multe ori lucrările nu sunt semnate, frumusețea fotografiilor neaducând niciun fel de glorie fotografului.