Fuga de sărăcie – de la bejenari la ciupercari

0

RascoalaSărăcia face casă cu românul de când se ştie. Nu am de gând să generalizez un fapt istoric, însă reperele istoriografice vorbesc de foarte puţine perioade de linişte pe meleagurile moldo-valahe. În Evul Mediu, satele cu ţărani clăcaşi, numiţi „vecini” în Moldova şi „rumîni” în Valahia, se goleau adeseori prin fuga în pribegie a locuitorilor, care doreau să-şi schimbe destinul. Fuga trebuia bine ticluită, căci pedepsele erau aspre, de la bătaia la falangă la tragere în ţeapă (nu Ţepeş a folosit primul ideea), pentru a fi şi altora exemplu.

Silniciile de tot felul, de la numărul mare al zilelor de muncă pe moşia boierească sau zilele de muncă forţată şi gratuită în funcţie de necesităţile latifundiarului, la traumele cotidiene ale stăpânului, care putea face cam ce-i trecea prin cap cu supuşii săi, erau motive pentru rarele caractere tari să găsească o soluţie de evadare. Pare a fi o exagerere, însă, raporturile dintre stăpân şi „rumîn” în Evul Mediu au supravieţuit în raporturile de mai târziu, dureros de târziu, dintre activistul de partid, şef al biroului politic existent în orice instituţie, şi „oamenii muncii”. Aroganţă, zeflemea, infatuare, umilire erau trăsăturile unor astfel de relaţii, care nu pot alimenta decât nemunca, imoralitatea şi anularea alternativelor de evadare.

Aceia care reuşeau să scape trebuiau să părăsească nu numai ţinutul, cât mai ales ţara. Numiţi „bejenari”, majoritatea găseau un refugiu în cetele de mercenari sau îşi încercau rostul prin alte localităţi, la mare distanţă de locul natal, cu precădere în oraşe. Oraşele erau supuse autorităţii domneşti iar în mulţimea de neamuri care se perindau acolo te puteai pierde cu uşurinţă. Nu întâmplător se spunea că „aerul oraşului te face liber”. Satele româneşti erau şi sunt destul de restrictive cu „veneticii”, străinii nu neapărat de neam şi limbă, ci străinul de comunitate. Această distanţă socială şi sufletească vine din interdicţia impusă de stăpân, care la rândul său trebuia să acorde sprijin confraţilor săi în prinderea „bejenarilor”.

Golirea satelor se accelerează în veacul al XVIII-lea, căpătând o mobilitate colectivă de invidiat; putea schimba topografii pe suprafeţe uriaşe. Administraţia austriacă în Oltenia nu a reuşit între 1718 şi 1739 să realizeze cu precizie o hartă o noii provincii, pentru a şti pe câţi plătitori de taxe poate conta. Cartografierea din toamnă nu mai corespundea cu aceea din primăvară întrucât satele dispăreau, mutându-se peste dealuri şi văi. Oamenii mai fugeau şi din alte motive în afara plăţilor legate de taxe. Satele fugeau din preajma drumurilor, pe unde nu veneau numai caravanele negustoreşti, ci mai ales jafurile arnăuţeşti sau ale osmanlâilor de peste Dunăre. Furau tot şi adesea siluiau femeile, iar ultimii mai colectau şi robi. Se naşte treptat nepăsarea faţă de ziua de mâine. Supravieţuieşti mai uşor dacă nu ai nimic. La 1850 încă se mai trăia aşa în Valahia şi Moldova pe arii întinse, iar revoltele ţărăneşti din 1888 şi 1907 au dovedit că ruptura dintre cei mulţi şi cei puţini, care conduc, era încă majoră, adesea de neconciliat. Faptul că voluntarii veniţi din Europa sau America muncesc cu osârdie la construirea caselor din zonele sinistrate, în timp ce românii ale căror case sunt în şantier îşi petrec ziua la cârciumă nepăsători şi nesimţitori este o realitate a secolului al XVIII-lea. Atunci, pentru a convinge nişte ţărani să ajute o diligenţă să iasă din noroiul drumului – căci ei se holbau la ea ca la spectacol – nu au fost de folos napoleonii de aur ai călătorilor, ci biciul surugiilor! Chiar prin aceleaşi locuri din sudul Moldovei! Acest tip de lene şi nepăsare abulică şi neantizată a fost, din păcate, foarte bine calapodată pe structura mentală a lumii socialiste, unde statul trebuia să-ţi facă casa, să-ţi măture prin cameră, să-ţi dea micul dejun etc.

Desigur, statul este prost administrat, căci sărăcia este doar întâmplător întâlnită într-o ţară guvernată eficient. Suntem un popor tânăr – o afirmă mulţi -, certat însă cu munca şi iubitor de şmechereală şi lene. Potenţialii „bejenari” de ieri trăiesc astăzi într-o tensiune continuă a zilei de mâine şi a soluţiilor de supravieţuire onorabilă, care lipsesc. Ei au fost redenumiţi în funcţie de varietatea destinaţiilor: ciupercari, căpşunari etc. Interesant că aceşti oameni se pot adapta unui mod de viaţă structurat diferit şi unui ritm de lucru aflat pe o altă grilă temporală. De fapt, aceste repere nu le întâlnesc în ţara lor deoarece aceasta încă se află ancorată într-un neant istoric şi social, unde stăpânii pot păcăli uşor prostimea cu şcoală puţină şi indiferentă faţă de ziua de mâine. Similar cu secolul al XIX-lea sau cu secolul al XVIII-lea. Ce s-ar face un baron feudal cu două-trei sate cu oameni care gândesc, care-şi cer drepturile şi ştiu a le construi, oameni care vor şi altceva? Astfel, baronului îi este pusă sub semnul întrebării chiar propria-i stăpânire. Deocamdată împlinirile se întâlnesc pe alte meleaguri, care au renunţat de sute de ani la baroni de tip feudal. Nu de alta, dar alte revoluţii s-au lăsat şi cu ghilotinări! În timp ce sărăcia locurilor noastre respiră prin aroganţa şi indiferenţa înalţilor funcţionari.

Fiecare popor a avut bejenarii lui în circumstanţe istorice complexe, de grea încercare, cum au fost epidemiile, cruciadele, sau războaiele feudale. Dar rănile s-au vindecat chiar şi într-un timp de 50 sau 100 de ani. De pildă, chipul unui italian din 1945 nu se deosebea prea mult de chipul unui român din acelaşi timp. Chipurile celor două popoare au astăzi trăsături diferite: unul şi-a recăpătat zâmbetul renascentist iar celălalt păstrează ridurile unor timpuri perpetuu neaşezate, morometice şi congenitale întru sărăcie.

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Adrian Majuru

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.