Winston Churchill, nebunul care a însângerat o lume

Într-un discurs din  8 noiembrie 1940, Adolf Hitler, cancelarul Germaniei, afirma despre Winston Leonard Spencer Churchill, primul-ministru de la acea vreme al Marii Britanii: „A aruncat bombe asupra populaţiei civile de-a lungul Rinului. A aruncat bombe asupra populaţiei civile în Westfalia. Și am aşteptat 14 zile gândindu-mă: omul ăsta este nebun! A introdus un tip de război care nu poate duce decât la distrugerea Angliei (…) Vor să distrugă Germania în acest război din aer? Le voi arăta cine va fi distrus! Poporul englez, față de care nu pot decât să am milă, poate mulțumi criminalului de drept comun Churchill pentru asta!”. Un mesaj dur al lui Hitler, venit după mai multe propuneri de pace și adresat  unui om politic care, cu doar câteva luni mai devreme, afirma că „fascismul este antidotul perfect pentru comunism”…

Este acel Churchill care definea comunismul drept barbarie animalică, iar în «Illustrated Saturday Herald» din 26 ianuarie 1920 spunea: „…Comunismul este o epidemie mult mai periculoasă decât ciuma sau tifosul”. În «The Times», la 10 noiembrie 1920: „Politica pe care o voi preconiza întotdeauna faţă de Uniunea Sovietică este aceea de răsturnare şi distrugere a acestui regim criminal”.

Acelaşi Winston Churchill după ce a fost cumpărat de francmasonerie şi a ajuns prim-ministru. Moscova, 11 octombrie 1944. Ambasada britanică înţesată de soldaţi şi ofiţeri ruşi din paza lui Stalin. Banchet monstruos care a încununat tratativele Stalin-Churchill prin care acest fost apostol al anticomunismului îi cedase „criminalului sângeros” Europa de Est şi destinul a 120 de milioane de oameni, renunţând până şi la dragostea lui, Polonia. România fusese cedata integral „bolşevicilor asasini, temniceri, vampiri setoşi de sânge, rataţi”, şi noul lor prieten Churchill, la sfârşitul banchetului, îl binecuvântează pe marele criminal Stalin, „rivalul lui Timur Lenk, anticristul” din trecut, spunându-i: „God bless you!”

Prima manifestare a comportamentului deviant al lui Churchill apare în 1899, pe vremea când era corespondent de război pentru ziarul «Morning Star», în războiul contra burilor din Africa de Sud. Dorind să vadă bătăliile mai îndeaproape, îl convinge pe un căpitan ca, împreună cu 150 de soldaţi îmbarcaţi în trei vagoane ataşate unei locomotive, să o ia din nord spre sud în teritoriul burilor. Trenul blindat în care se aflau a fost însă descoperit de buri. După o luptă în care au căzut o sută de militari britanici, el împreună cu cincizeci de soldaţi, cei mai mulţi raniţi, s-au predat. Burii au avut doar patru răniţi. Închis într-o închisoare din  Pretoria, Churchill reuşeste să evadeze.

Din august 1911 şi până în 25 mai 1915, Churchill ocupă poziţia de Prim Lord al Amiralităţii.

În 1914, în primele zile ale războiului, mânat de un exces de zel care l-a surprins până şi pe primul-ministru al Angliei, Henry Asquith, instituie blocada împotriva Germaniei, clasificând trimiterea de ajutoare alimentare ca fiind contrabandă. În această perioadă, peste 750.000 de germani au murit de foame şi boli cauzate de malnutriţie.

În octombrie 1914, în încercarea de a apăra Anvers-ul de trupele germane, trimite două brigăzi navale fără experienţă să lupte alături de rezistenţa belgiană. 2.500 de oameni şi-au pierdut viaţa, ambele brigăzi fiind decimate.

A urmat dezastrul din Dardanele. Când turcii otomani i-au atacat pe ruși în munții Caucaz, în decembrie 1914, Rusia a cerut ajutor din partea aliaților. Winston Churchill a căutat să ajute Rusia printr-un atac asupra peninsulei Gallipoli, prin care urmărea obținerea controlului asupra strâmtorii Dardanele. Astfel, campania trebuia să scoată practic din joc un aliat al Germaniei şi să deschidă ruta maritimă către Marea Neagră pentru a putea trimite ajutoare Rusiei. Rezultatul: 34.000 de oameni din forţele aliate au murit sau au fost daţi dispăruţi. Încercând să-şi justifice acţiunea în Camera Comunelor, este criticat cu asprime de viitorul prim-ministru David Lloyd George: „Vei descoperi într-o zi că stările mentale care reies din scrisorile tale reprezintă motivul pentru care nu avem încredere în tine nici măcar când comanzi armata”.

După douăzeci şi patru de ani, în 1939, revenit în vechea funcţie de Lord al Amiralităţii, a făcut presiuni pentru invazia Norvegiei, ţară neutră, pentru a tăia alimentarea cu oţel, din Suedia, a Germaniei. Churchill a ordonat unei nave militare britanice să intre în apele teritoriale norvegiene. Hitler, drept răspuns, a decis invadarea Norvegiei, în 9 aprilie 1940. Deşi Churchill a dat asigurări că Royal Navy are supremaţia în Marea Nordului, nemţii, îmbarcaţi pe nave comerciale au cucerit în scurt timp Oslo şi alte cinci porturi norvegiene.

Ca prim ministru, după 10 mai 1940, refuză ofertele de pace făcute de Hitler, şi, după capitularea Franţei, pe 22 iunie 1940, dispune bombardarea flotei franceze refugiate în rada portului Mers el Kebir, sub pretextul prevenirii căderii în mâna germanilor, omorând 1.500 marinari francezi.

La presiunea lui Stalin de a deschide al doilea front, pregăteşte debarcarea de la Dieppe, Franţa, din 19 august 1942. Acţiunea fost o baie de sânge în care două treimi din comandoul de 6.000 militari, majoritatea canadieni, au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri, iar pierderile RAF, forţele britanice de aviaţie, au fost de trei la unu.

După sfârşitul războiului, câteva mii de prizonieri germani, etnici ruşi, au cazut în mâna englezilor. Când s-a dezbătut problema lor, Churchill a făcut presiuni să fie trimişi în Rusia, pentru a-şi ţine promisiunea în faţa ministrului de externe rus, Viacaslav Molotov. În conformitate cu acordul de la Yalta din 1945, a acceptat, de asemenea, ca 12 – 15 milioane de germane şi numeroşi români să fie deportaţi în stepele ruseşti, pentru a munci ca „reparaţie de război”. Tot atunci spunea: „Nu ştiu de ce trebuie să facem o obsesie pentru câteva deportări de germani sau români?”

În 1943, la conferinţa de pace de la Teheran, Churchill îl numea pe Stalin, care, prin foamete, lagăre de muncă şi închisori sau epurări politice, ucisese deja peste 12 milioane  de oameni, drept „apărator al creştinităţii”. Tot atunci le-a spus lui Roosevelt și Stalin: „Istoria ne va judeca cu bunăvoință”, iar întrebat cum de este așa de sigur, el le-a răspuns simplu: „Pentru că eu voi scrie istoria”.

În mai 1945, la solicitarea lui Stalin a pus la dispoziţia ruşilor corpul de 90.000 de cazaci plus familiile lor, care luptaseră în 1919 – 1920 contra gărzilor roşii, şi se refugiaseră în Vest.

La Yalta, prin stabilirea graniţei de vest a Poloniei pe Oder, 11 milioane de oameni au fost dati afară din case, 2 milioane murind în timpul acestui exod.

Lipsa de scrupule proverbială a lui Churchill a rescris şi legile războiului. La 11 mai 1940, la 24 de ore după invadarea Franţei, Comandamentul Bombardierelor a trimis 18 bombardiere, noaptea, departe de front, în Wesfalia. A fost primul act deliberat de ruptură în regulile războiului, în care ostilităţile se duc doar între forţele combatante.

La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill a prezentat un raport al şefului Forţelor Aeriene Regale, Charles Portal, care cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele. Portal a calculat, ca sa justifice fabricarea bombardierelor, efectul folosirii lor; distrugerea a 6 milioane de locuinţe germane, de a lăsa fără case 25 de milioane de germani, de a ucide 900.000 de germani şi de a răni un million.

A stabilit ca bombardamentele să se facă noaptea și în special asupra zonelor muncitoreşti, pentru că în zonele locuite de clasa mijlocie casele sunt mai rare şi se pierd bombe. La prima lui întâlnire cu Stalin în 1942, Churchill i-a spus că a început bombardarea oraşelor germane ca sa scadă moralul, deci o ţintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit şi atmosfera întâlnirii s-a destins. Erau pe aceeaşi lungime de undă.

Bombardarea până la distrugerea completă a orașului Dresda este în totalitate opera lui Churchill. Înainte de a părăsi Yalta a ordonat declanşarea operaţiunii «Thunderclap», care prevedea bombardamente masive asupra oraşelor, astfel ca şoselele şi drumurile sa se umple cu refugiaţi, iar soldaţii să nu se poată deplasa pentru a opri ofensiva armatei roşii. La ora zece seara, 772 de bombardiere Lancaster au aruncat asupra Dresdei 650.000 de bombe incendiare şi 1.474 de bombe grele. A fost complet distrusă o suprafaţă de 1.600 acri. A se compara cu cel mai masiv bombardament german din Anglia, la Coventry, unde au fost distruşi 100 de acri. Dimineaţa, pe lumină, au mai venit 527 bombardiere B17, în două valuri, însoţite de 300 de avioane de vânătoare, pentru a distruge ce a mai rămas. Numărul exact al morţilor nu se ştie exact, fiind plin de refugiaţi, femei, copii, batrâni, este cuprins între 35.000 şi 250.000. La Coventry au murit 504. După această tragedie, Churchill afirma senin: „Am crezut că americanii au făcut-o”.

La 30 octombrie 1940 Churchill afirma: „Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populaţia civilă, aflată în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeaşi măsură greutatea războiului. Nu este vorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nicio declaraţie publică nu va trebui făcută despre acest subiect!”

În privinţa convingerilor sale morale, deşi se considera creștin, ferocitatea cu care a dus războiul împotriva civilior arată un Churchill mai mult păgân decât creştin. A fost un adept al eutanasiei. Când a făcut parte din guvernul Asquith a propus ca 120.000 de deficienţi mentali să fie trimişi în colonii. Nu voia să fie acceptaţi negri în Anglia. A condus campania «Păstraţi Anglia albă!».

În 1944, la Quebec, Churchill şi F. D. Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor.

Churchill a fost un om fără viziune. Bigotismul şi ura viscerală faţă de Germania i-au întunecat raţiunea. La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, soldat cu zeci de milioane de victime, el considera că: „omenirea şi-a recuperat statutul moral”. Când a ajuns în guvern, în 1911, soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic. În 1955, cand a plecat din guvern, India, Egiptul, Canalul Suez, Palestina, toate coloniile din Africa şi America erau pierdute. Rusia şi America aveau hegemonia în Europa, iar dominioanele britanice priveau spre Washington, şi nu spre Londra pentru protecție. Lunga și brilianta carieră politică a omului secolului coincide exact cu declinul şi falimentul Imperiului Marii Britanii.

Periplul politic, moral, etic, uman parcurs de Churchill de la epoca în care a reprezentat interesele Angliei la epoca în care a reprezentat interesele francmasoneriei şi ale iudaismului suprastatal este exemplar pentru înţelegerea în profunzime a celui de-Al Doilea Război Mondial.

„Am promis să lăsăm destinul României în mare măsură în mâinile ruşilor”

Din memorialistica rămasă în urmă sau din memoria colectivă ne-a rămas dorinţa românilor de a fi salvaţi de forţele anglo-americane de sub teroarea ocupaţiei sovietice.
Mircea Eliade, descria în Jurnalul său, euforia diplomaţilor români în faţa victoriilor anglo-americane, precum şi dorinţa acestora de a se „aranja” cu occidentalii, crezând că va fi suficient.
Realitatea a fost cu totul alta. Anglo-americanii nu numai că n-au venit, dar documentele epocii relevă o realitate ce era obturată la Bucureşti de simpatii şi de sentimentalisme. Winston Churchill, conducătorul Marii Britanie în cel de-Al Doilea Război Mondial, precum şi unul din trei „mari” care au stabilit soarta lumii la Ialta, nu avea nimic de obiectat la atrocităţile pe care autorităţile sovietice le făceau pe seama românilor și la viitoarea stăpânire a societicilor asupra țării noastre .
În volumul, «Guvernarea Nicolae Rădescu», istoricul Dinu C. Giurescu descrie atitudinea lui Churchill faţă de deportările românilor germani în minele sovietice. Liderul englez le justifica prin „atacurile premeditate întreprinse de România împotriva ei”.
„Luând în considerare tot ceea ce a suferit Rusia, şi atacurile premeditate întreprinse de România împotriva ei, şi armatele vaste pe care Rusia le foloseşte pe front în prezent, şi condiţiile groaznice ale popoarelor în multe părţi ale Europei, nu înţeleg de ce ruşii ar greşi dacă cer ca 100 sau 150 mii din aceşti oameni să lucreze în subteranul lor. De asemenea, trebuie să ţinem minte că am promis să lăsăm destinul României în mare măsură în mâinile ruşilor. Eu nu pot să consider că ar fi greşit din partea ruşilor să ia români de orice origine doresc, ca să lucreze în minele ruseşti, în lumina celor întâmplate”.