România a ales calea uzbekă a luptei anticorupţie. Acum patru-cinci ani am pariat pe ceva. Din păcate se pare că am câştigat pariul. Pariul spunea cam aşa: felul în care se duce şi e instrumentată toată această „luptă anticorupţie” în România se va termina ca în Uzbekistan. Povestea seamănă încredibil de mult, iar rezultatele şi mai mult.
Povestea din Uzbekistan a devenit un soi de lecţie de manual pentru oricine vrea să priceapă câte ceva din ceea ce este corupţia mare, cum funcţionează şi mai ale care sunt riscurile când abordezi acest fenomen în stil heirupist mergând direct la efecte şi când crezi că arestarea vinovaţilor rezolvă fenomenul. Şi mai ales cum anticorupţia devine instrument de luptă între structuri de putere. Corupţia nu este ceva ce trebuie tratat excepţional şi în afara cadrului instituţional şi legal deja existent. Dar asta e o altă poveste. Să revenim la povestea noastră.
Fenomenul corupţiei uzbece s-a numit „Afacerea bumbacului”, iar în limbajul puterii acelor vremuri (sfârşitul anilor 70 şi anii 80) el se numea „Afacerea uzbekă”. Kremlinul dădea de înţeles că această corupţie este specifică „poporului uzbek” mai puţin educat, dispus să dea şi să ia mită, mai puţin civilizat şi, aşa, mai asiatic în apucăturile sale. Sună cunoscut, nu?
Povestea a început simplu. S-au desoperit întâmplător în ceva kişlakuri (sat) uzbece într-un amărât de kolhoz nişte acte care una spuneau pe hârtie şi altele erau datele reale. Nişte băieţi cinstiţi s-au apucat să cerceteze cazul şi când au început să sape s-au speriat. Furtul aparent minor şi banal care semăna cu un furt convenţional din spaţiul sovietic avea să ducă spre un iceberg în care era vorba de sume colosale şi de legături care duceau din kişlakul amărât, spre Taşkent, capilata RSS Uzbekă şi de acolo spre Moskova, adică direct la Kremlin. Pentru cine nu ştie Uzbekistanul era Republica specializată cu creşterea şi cultivarea bumbacului, el fiind resursă de bază a acestei ţări în acea vreme.
Şi a început lupta anticorupţie. Cum? În loc să se caute cauzele fenomenului şi să se găsească soluţii, anticorupţia a fost transformată într-o luptă politică care se va ducea între patru mari instituţii: Partidul, KGB, Internele şi Procuratura. O luptă pe viaţă şi moarte. În anii perestroikăi povestea a intrat în spaţiul public şi în media, aceasta jucând un rol imens în toată această luptă. Presa deconspira pe surse tot, iar noi stăteam şi priveam ca la teatru.
Atunci această afacere a fost atât de spectaculoasă că oamenilor pur şi simplu nu le venea să creadă. Arestări televizate a unor personalităţi din eşalonul 1 a puterii în direct. Televiziunile arătau averile acestora: case imense, grămezi de bani şi aur etc. Pentru omul simplu impactul a fost imens.
Povestea e lungă şi fascinantă. Rezultatul: de instituţiile statului s-a ales praful. Cel mai puţin au avut de suferit Serviciile (KGB). Aş putea spune că KGB a avut de câştigat. În schimb Partididul, Internele, Procuratură şi sistemul administrativ au ieşti tare rău din această luptă. De industria bumbacului nu mai spun. De oamenii simpli care lucrau acolo ce să mai spun? Iar Uzbekistanul în loc să-şi rezolve o problemă mare a fost aruncat în haos total: cu toată viteza înapoi. Colapsul final a avut însă mai multe cauze.
Ce ştim astăzi despre „Afacerea bumbacului”? Ştim că „lupta anticorupţe” care se făcea cu surle şi trâmbiţe, în direct, cu cătuşele la vedere, cu banii la vedere, şi care promitea „dreptate şi adevăr” a fost de fapt un mare spectacol pentru mulţime şi o mare luptă între instituţii. Mai ştim că marea parte a celor arestaţi şi condamnaţi au fost doar nişte „piese importante de sacrificiu” şi nişte „victime” în lupta dintre cele patru instituţii. A existat corupuţie? O, da, imensă. Erau vinovaţi acei oameni? O, da. Însă ei au picat nu pentru că erau corupţi, ci pentru că erau parte a unei instituţii, au picat selectiv şi aleatoriu: instituţiile au încălcat toate regulile posibile în luptele dintre ele. Astăzi ştim cum a funcţionat maşinăria. Lupta anticorupţie a fost ca lupta pentru pace de stil vechi: vom lupta pentru pace până nu va mai rămâne piatră pe piatră.
Îmi veţi spune ok, lasă-ne cu poveştile astea, că era comunism. Vă pot spune doar atât: instituţiile erau ceva mai stabile atunci (dureros de stabile). E doar o constatare. Atunci încă nu exista o a cincea instituţe foarte puternică care azi face legea: capitalul privat, care este una din părţile foarte active şi eficiente în dezvoltarea fenomenului numit marea corupţie. Exista un capital de stat, dar era infinit mai slab decât cel privat de azi. Diferenţa de atunci şi astăzi e că atunci corupţia se împărţea la patru instituţii, iar azi se împarte la cinci instituţii. Şi împărţirea sau mai degrabă profitul nu e niciodată proporţional. Astăzi ştim bine cine a pierdut şi cine a învins în afacerea uzbekă.
Ghicitoarea mea? Ghici cine deţine halca cea mai mare din acest fenomen astăzi? Vă dau un indiciu: marea corupţie nu e nimic altceva decât o luptă pentru monopolul asupra resurselor prin alte mijloace decât cele legale. (Corupţia tinde însă să se legalizeze după un timp: doar primul milion nu este legal… restul vor fi legale).
Deci România a ales calea uzbecă cu rezultate similare: instituţii praf, doar una iese oarecum învingătoare, să vedem care, stat slab, economie devastată, structuri politice discreditate şi slăbite etc.
În „Afacerea uzbekă” a învins detaşat instituţia „tehnocrată & apolitică” KGB.
Dar, uau, ce spectacol am văzut!
Ah şi uitasem să vă spun: lupta anticorupţie în stil uzbek a amplificat fenomenul corupţiei.
Pace!
Autor: Vasile Ernu
