Nicolae Ceaușescu: „Iar de soldatul sovietic mă ocup eu!”
Prin anii 70, circula zvonul că într-o împrejurare oarecare Elena Ceaușescu s-ar fi exprimt cam așa: „Voi nu-l meritați pe tovarășul!” Am râs cu toții de nebunia tovarășei! Auzi la ea!…
Și totuși, într-un anumit moment, în vara lui 1988, mi-am adus aminte de vorba asta și i-am dat dreptate! Mare dreptate!
Mă aflam la Viena, iar gazdele mă plimbau să-mi arate atracțiile Beciului! La un moment dat m-am trezit în față cu monumentul soldatului sovietic eliberator. Și mi s-a făcut o prezentare a unui incident internațional petrecut cu puțină vreme în urmă: niște copii au măzgălit monumentul, inclusiv cu câteva svastici, ceea ce a atras mânia ambasadei URSS: „dacă primăria Vienei nu este în stare să asigure integritatea monumentului, o va face Armata Roșie!”
Ce-au mai tremurat austriecii, cu rușii nu-i de glumit în chestiuni dintr-astea, domnule!… „Săracii vienezi, ce n-ar da ei să scape de statuia recunoștinței față de Armata Roșie!”.
Gazdele mele, foști bucureșteni înainte să ajungă vienezi, m-au întrebat și de soldatul nostru sovietic, din piața Victoriei, cum o mai duce cu sănătatea. Le-am răspuns, cu un aer de superioritate, că-n Piața Victoriei nu mai avem așa ceva!…
Nu le-a venit să creadă că noi, bucureștenii, nu mai suntem obligați să-i mirosim mujicului obielele! Dar cum de nu au aflat ei până acum?!… Nu s-a scris nicăieri! Nu-i de crezut! Ar fi vorbit la Europa liberă! Scânteia n-a scris nimic?…
Și brusc mi-am dat seama de adevăr: la București, anti-comuniști cum eram cu toții, adică anti-sovietici în primul rând, nu făcusem caz de dispariția soldatului sovietic, cocoțat cât s-a putut de sus în inima Capitalei, a Țării. Ne deranja prezența sa, o comentam cu haz, haz de necaz-ul nostru, românesc, vestitul!… Dar când ni s-a făcut pe plac și l-au dat jos pe muscal, nu fusesem capabili nici să ne bucurăm, nici să rostim o vorbă de prețuire pentru autorul gestului! Deh, era Ceaușescu, iar asta nu ne prea convenea. Nu ne stătea în caracter să-i recunoaștem vreun merit!… Faptul că Ceaușescu era autorul „eliberării” de soldatul sovietic ne strica toată bucuria!
Și iată-i, bucureștenii ăștia, ajunși vienezi, erau ei capabili să se minuneze de isprava „Bâlbâitului” și să rostească cuvenitele laude: Domne, ce curaj pe Ceaușescu!… Etc.
Noi, eu însumi, la București, nu ne pricepusem să vedem dimensiunea teribilă a evenimentului! A modificării din peisajul urban: dispăruse soldatul sovietic și noi nu știam să ne bucurăm! Nici măcar propaganda de partid nu a apăsat pe această „măreață înfăptuire a mult iubituli nostru tovarăș conducător”! Ce doreau, dar nu aveau curajul să facă austriecii, noi românii făcusem cu non-șalanță și mare precizie diplomatică!
Circula un zvon, că lucrările la Metrou au oferit un bun pretext. Dar să ne bucurăm ca lumea nu ne-am priceput! Căci, repet, ar fi însemnat să-l lăudăm „pe bune”, pe Ceașcă!… Ceea ce nu se cădea să faci, ca om subțire și de bine! Așa că dispariția soldatului sovietic din Piața Victoriei n-a fost un subiect discutat ca lumea în opinia noastră publică. Nici măcar la Radio Șanț!
…Am povestit și comentat această întâmplare în romanul Vin Americanii, din trilogia Șeitanii. Un exemplar din Șeitanii a ajuns la domnul Alexandru Budișteanu, fost arhitect șef al Capitalei, implicat decisiv în refacerea urbanistică a Bucureștiului care a urmat după cutremurul din 1977. Domnia sa și-a consemnat amintirile culese «Sub patru regimuri pe toate continentele», o carte extraordinar de interesantă pentru cine vrea să priceapă cum a fost viața în România post-belică, în Epoca de Aur, îndeosebi.
La pagina 308 este relatată discuția crucială dintre domnul Budișteanu și tovarășul Ceaușescu, privind sistematizarea Pieței Victoriei, locul în care să se facă gurile de metrou. Aflând Ceaușescu că nu se poate face o ieșire din metrou între Bulevardul Aviatorilor și șoseaua Kisselef din pricina statuii ostașului sovietic eliberator, „în momentul acela i s-a luminat fața și a spus evident încântat: Ocupă-te dumneata de ieșirea din stația de metrou, iar eu am să mă ocup de statuia soldatului!” Vorbe istorice”.
Firește, ieșirea de metrou pe locul unde statuia tronase atât amar de ani nu s-a mai făcut niciodată! Ceea ce se va fi aflat la Moscova negreșit! A contat în decembrie 1989?! Mai mult ca sigur!
Domnul arhitect mi-a trimis cartea sa apărută în 2014, și m-am bucurat să aflu aceste detalii privind acest moment istoric pe care bucureștenii, noi, românii, la vremea când s-a produs, l-am ratat, nu am reacționat în modul cel mai onorabil! Nu am fost la înălțimea momentului creat de Ceaușescu! Se poate spune, vorba coanei Leana, că nu l-am meritat pe Nicolae Ceaușescu, autorul demolării monumentului victoriei Armatei Roșii asupra Armatei Române!…
Nici măcar azi nu suntem în stare să comentăm acest moment istoric ca niște oameni seioși! O face în cartea sa domnul Alexandru Budișteanu, într-o privire retrospectivă asupra acelor ani complicați. O carte de referință, din multe puncte de vedere. Inclusiv cel literar, al calității scriiturii. Vom reveni cu amănunte. Până atunci, recunoștința și admirația noastră, domnule arhitect!.
Autor: Ion Coja
În urma „eliberării Patriei de sub jugul fascist” la 23 August 1944, în Bucureşti a apărut Monumentul Ostaşului Sovietic. A fost inaugurat cu mare fast în 1946, printr-o ceremonie la care au participat Regele Mihai I, Petru Groza – Preşedintele Consiliului de Miniştri, Generalul Ivan Susaikov – Preşedintele Comisiunii Aliate de Control şi alte oficialităţi române şi sovietice.
În anii ’80, când relațiile lui Ceaușescu cu U.R.S.S. s-au răcit considerabil, monumentul a fost mutat în rondul de pe șoseaua Kiseleff, iar după evenimentele din decembrie 1989 a fost desființat. Se poate vedea în „vedere generală din Piața Victoriei”, în partea stângă, unde a fost amplasat monumentul. Astăzi monumentul se află în Cimitirul Sovietic din șoseaua Pipera, în zona dintre stația de metrou Aviației și strada Nicolae Caramfil.
Conform fostului arhitect al Capitalei între 1977 și 1983, dr. Alexandru Budișteanu (Mărturii, Jurnalul Național, 11 februarie 2008), Monumentul Ostașului Sovietic a fost mutat de președintele Nicolae Ceaușescu într-un gest de frondă față de URSS, în 1986.
Statuia impunătoare, din bronz, al cărei soclu de marmură a fost demolat în 1986, odată cu mutarea, a fost amplasată într-un scuar din Parcul Kiseleff, lângă Școala 11, iar ulterior, după 1990, în Cimitirul de onoare al soldaților sovietici (inaugurat în anii 1947-1948) din zona Parcului Herăstrău, pe șoseaua Pipera. În 1986, Ceaușescu a păcălit rușii invocând față de Ambasada sovietică necesitatea mutării Monumentului pentru a se construi o stație de metrou care, însă, a fost făcută vizavi de monument, lângă Guvern.
Cităm din interviul cu dr Alexandru Budișteanu:
„În afară de marea clădire, actualmente Palatul Parlamentului, s-au organizat și alte concursuri pentru obiective importante din zona centrului reconstruit. Un arhitect de valoare, care a vrut să realizeze prin concurs Bulevardul Victoria Socialismului a fost Dinu Patriciu. Făcuse un proiect grandios, de bun gust, cu coloane monumentale, care însă nu i-a plăcut lui Ceauşescu.
– Chiar avea boală pe ruşi şi tot ce venea din URSS?
– Da, făcea alergie până şi când auzea nume de străzi precum Tolstoi sau Cehov. De exemplu, a mutat monumentul ostaşului sovietic din Piaţa Victoriei, din raţiuni strict politice, fiind încântat, când la prezentarea machetei Pieţei Victoriei şi întrebându-mă de ce nu se face ieşirea din metrou în zona dintre Şosea şi Bulevardul Aviatorilor, i-am spus că aceasta nu este posibil, pentru că acolo se găseşte monumentul cu pricina. El s-a luminat la faţă şi mi-a spus: „Ocupă-te dragă de ieşirea din metrou, că de monument mă ocup eu!” Monumentul a dispărut de acolo în scurt timp, dar în locul lui nu s-a făcut nici o ieşire de metrou”.
