„Distrugeți uneltele distrugerii!”

„Toți cei care nu s-au născut din – iertați-mi vorba! – spermatozoid de om bogat sau de prinț, s-au născut fără drept în România. Deci, cine s-a născut după anii 30, 40 s-a născut fără drept. Zecile mii de oameni, de tineri, de copii care se vor mai naște, ei vor fi slugile urmașilor acestor oameni foarte bogați”

„S-au făcut averi în tot felul, cu tot soiul de mijloace necinstite, tot felul de hrisoave s-au dat, iar acum s-a reinstaurat o ordine asupra posesiei – o ordine feudală.

Marile averi s-au făcut pe seama patrimoniului natural. Când scoți bani din pădurea cu care a fost dăruită România, e ceva indecent în toată treaba asta, chiar dacă ești cinstit și ți-ai plătit impozitele și-ai făcut sacrificii. Pădurea se fură cu acte. E vorba despre cât din avere se face pe seama – până la urmă – a darului natural și a vieții unei țări”.

Nicolae R. Dărămuș, un interviu manifest: îndemn la conştiinţă şi acţiune, cu cheia franceză în mână!

Fragmente transcrise din interviul acordat de Nicolae Dărămuș televiziuni 24 Digi Bihor, în cadrul emisiunii «Vocile Bihorului», despre Roșia, Pungești, armele chimice cu efect întârziat și România furată.

„Omul sărac e onorabil. În schimb, sărăntocul este săracul căruia nu-i mai ajunge, este Dinu Păturică, acela este sărăntocul. Oricât va avea, lui nu-i va ajunge, dar, de-acasa, el a avut nimic, a fost un pârlit. Acest tip de parlamentar (sărăntoc) este chiar și un parlamentar cu nume de Lepidoptera (Lepidoptera este un ordin numeros de insecte ce include moliile și fluturii, n. r.), care a fost și ministru al pădurilor – acești oameni au o strategie foarte parșivă: băgăm în față răzeșii, liga răzeșilor, băgăm în față moșneni, tot felul de proprietari mici. Le spunem că vor primi tot ce-au avut, vor spune poporului că poporul va primi tot ce-a avut înainte. Ei, dar în spate se află ceilalți. Acesta este interesul: a se da România pe bucăți.

Ce constatăm? Toți cei care nu s-au născut din – iertați-mi vorba! – spermatozoid de om bogat sau de prinț, s-au născut fără drept în România. Deci, cine s-a născut după anii 30, 40 s-a născut fără drept. Zecile mii de oameni, de tineri, de copii care se vor mai naște, ei vor fi slugile urmașilor acestor oameni foarte bogați.

«Baltagul», pe care-l știm din opera lui Sadoveanu, a îmbrăcat în contemporaneitate forme pașnice și cu manșete albe. S-au făcut averi în tot felul, cu tot soiul de mijloace necinstite, tot felul de hrisoave s-au dat, iar acum s-a reinstaurat o ordine asupra posesiei – o ordine feudală.

Marile averi s-au făcut pe seama patrimoniului natural. Când scoți bani din pădurea cu care a fost dăruită România, e ceva indecent în toată treaba asta, chiar dacă ești cinstit și ți-ai plătit impozitele și-ai făcut sacrificii. Pădurea se fură cu acte. E vorba despre cât din avere se face pe seama – până la urmă – a darului natural și a vieții unei țări.

Când se taie arborii seculari, când prin privatizare se împușcă la greu fauna de mare preț, când se ucide prin vânătoare urs, cerb, capra neagră, putem spune că privatizarea a fost un proces foarte nociv.

Statul român a fost unul coercitiv, iar românii ca popor, și politicienii, ca orientare sinceră, sunt niște entități năruibile. Se năruiesc din etatizare excesivă în privatizare excesivă. Avem o problemă: întreprinderea smerită. Smerenia ne lipsește total: și-n atitudine și în tot ceea ce facem.

Edward Abbey, autorul romanului «The Monkey Wrench Gang»,  pledează pentru ceea ce eu aș numi „distrugeți uneltele distrugerii”. Nu v-atingeți de viață, nu v-atingeți de oamenii care mânuiesc sculele distrugerii, dar distrugeți uneltele distrugerii (în acest moment al interviului, domnul Nicolae Dărămuș scoate pe masă o cheie franceză, element „provocator”  de recuzită, minutul 29, n.r.). Ce spune Abbey? E greu pentru 2.000 de oameni să meargă cu cheia franceză, dar câte unul se poate, totul este să faci în așa fel încât nimeni să nu te prindă. De exemplu, cu un instrument de genul acesta, puțin mai mare, se poate distruge un buldozer, se poate desface și un tanc, dacă ești bărbat. Nu e incitare la violență, dar știu un lucru cert: ordinul sub care acționează forțele de ordine nu respectă jurământul. Jurământul privește țara, poporul pentru care îți dai viața. Jurământul de jandarm nu spune că trebuie să aperi o întreprindere privată, sau un guvern anume. Edward Abbey spune „Un adevărat patriot trebuie să îşi apere ţara şi împotriva propriului guvern”.

Noi avem oameni de cultură cam „netrăiți”, oamenii aceia asfaltofili, care din garsoniera personală merg la facultate, în amfiteatru, la un simpozion și înapoi acasă. Nu vedeți că ei devin onirici în ce scriu, din experiență n-au cum. Ce-ar fi dacă acești oameni de cultură ar trece dincolo de eros, dincolo de experiențele erotice pe care le are și un câine, numai că el nu scrie, nu vorbește? Povestea este foarte simplă, oamenii aceștia ar trebui să trăiască viața adevărată și atunci ar înțelege ce-i cu viața.

Ei nu vibrează. Nemții au o vorbă: țăranul mănâncă numai ce cunoaște. La țărani, chestia-i foarte bună, rău este că și oamenii de cultură mănâncă numai ce cunosc și oferă un singur fel… Oamenii de cultură nu vibrează, n-au trăit, eu îi numesc „netrăiți”.

E drept că sunt enciclopedii ambulante, ceea ce numesc eu niște notorii erudiți, numai că orizontul le este acoperit cu tomuri: în loc să vadă un orizont deschis, până la Roșia Montana, până la Pungești, ei văd orizontul garsonierei plin de tomuri.

Cum ar fi să-l văd pe jandarm în fața lui Florin Piersic? Să nu facă nimic Florin Piersic, să mănânce semințe ca și în Mărgelatu’, atât trebuie să facă, să văd: are îndrăzneala acel jandarm să-l împingă cu scutul pe Florin Piersic? Să-l văd în fața unui notoriu care apare în fiecare zi la televizor, a unui Rebengiuc, Albulescu…”

Cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș este «Inocenții marii terori» și a apărut la Alexandria Publishing House. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).

Sursa, Gândește România recomandă Inocenții marii terori, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.

Nicolae Romulus Dărămuș este scriitor, medic, muzician, scenarist, autor al unor cărți publicate în România, SUA, Luxemburg și Franța, fotograf cu multe expoziții personale, desenator, om de televiziune și de presă, este promotor al eco-artei, al artei cu mesaj pro-natură. Este unul dintre mentorii activi și incomozi ai ecologismului din România și, din 1999, reprezentant al Consiliului Europei IWFEA pentru Munții Carpați. A fondat în 1994 SENTRA (Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR), axată pe educația pro-natură prin mijloacele artelor, precum și pe activități de teren (monitorizarea agresării patrimoniului faunistic și al habitatului forestier). Este fondator al reviste de ecologie «Carpații azi» (1996). Scenarist și realizator de film de televiziune («Ochii triști ai naturii», TVR, 1997, «Ecologia, o inevitabilă disciplină», 1996-1997).

Nicolae R. Dărămuş: Inocenţii marii  terori

Nicolae R. Dărămuş e de multă vreme un nume cunoscut în România, aproape sinonim cu militantismul ecologic. Precum la Pavel din Tars, a existat şi pentru el un drum al Damascului, devenind ferventul apărător al ecosistemelor vitale şi biodiversităţii după câţiva ani de peregrinări cinegetice şi aventuri pescăreşti.

Rodul literar al acestei etape a fost o agreabilă carte de povestiri intitulată «Tăul Negru» (1993), unde fraza sadoveniană savuros-arhaică se interfera cu mai sobra şi mai puţin sublimata naraţiune specifică lui Ionel Pop. Între timp, autorul s-a consacrat literaturii pro natura, afirmându-se ca jurnalist de calibru. Unul care nu renunţă nicio clipă la misionarismul său în favoarea conservării florei şi faunei, ambele periclitate de ,,civilizaţia şi progresul” recentelor câteva decenii. Ca altădată Paul Decei, Nicolae R. Dărămuş s-a mişcat mult, într-o necontenită însoţire cu geografia ţării, căutând farmecul sihăstriilor montane şi silvice şi cercetând minuţios spectacolul diurn şi nocturn al sălbăticiunilor. Cerebral şi hiperlucid, în pofida numeroaselor efuziuni lirice şi sentimentale, care sporesc de fapt combustia narativă şi acuitatea analitică, el ne spune că spaţiul în care trăim este în primejdie de moarte, fiind ameninţat concentric de expansiunea tehnologică şi lăcomia parveniţilor. Dar în directă complicitate cu nepăsarea noastră, a celor mulţi şi inocenţi.

Cam astfel trebuie descifrate, grosso modo, mesajul şi simbolistica noii cărţi semnată de Nicolae R. Dărămuş, «Inocenţii marii terori» (Suceava: Alexandria publishing House, 2013). Însumând articole, eseuri şi povestiri publicate în presa acestor ani, cartea devine, ca tot unitar, o pledoarie patetică pe lângă decidenţii politici pentru salvarea habitatelor naturale şi, în ultimă instanţă, a şanselor noastre de viaţă în viitor. Parcursul volumului, care oferă la fiecare pagină argumente persuasive, relevă şi o admirabilă dezinvoltură în utilizarea lexicului, cu desele sale combinaţii imagistice de rafinament, reuşind să-şi capteze total cititorul şi transformîndu-l treptat într-un soi de părtaş. Cum spuneam, dincolo de veşmântul gazetăresc, mai restrictiv prin regulile sale, avem în carte eseuri dense, temeinic documentate, dar mai avem şi o bogată ofertă literară. Pagini de memorii, aducând în prim-plan, pentru contrast, paradisul pierdut al munţilor, pădurilor şi râurilor de acum cinci decenii, încă nealterat de om şi pătruns de fiorul divin al Creaţiei. Texte care se adresează întâi de toate raţiunii, invitând-o la urgentă meditaţie, acum, când precaritatea ambientului ne arată că suntem deja în ceasul al doisprezecelea.

Un astfel de semnal de alarmă s-a tras în Occident încă la mijlocul trecutului secol, când Romain Gary tipărea «Rădăcinile cerului», romanul său despre integritatea primejduită a Terrei. Nicolae R. Dărămuş, care a cunoscut nemijlocit ultimii ani ai paradisului natural românesc, (,,am prins coada timpului”), este deci un pledant îndreptăţit şi avizat. Iar povestea Sebeşului, aproape secat şi devenit pubelă pentru peturi şi deşeuri industriale, după ce a fost un râu viu, colcăind de peşti şi aducând sănătate mediului, este tulburătoare. Firele amintirii, împletite măiestrit, produc efecte beletristice greu de uitat, într-o succesiune care denotă vocaţie.

Alarmant, din punctul său de vedere, este că bogaţii lumii, ecoteroriştii, stupizi şi inconştienţi, sunt ajutaţi în acţiunea lor criminală de tăcerea vinovată a omului onest, cel care a trăit simbiotic cu natura veacuri la rând, prin înaintaşii săi. Pentru că, precum plastic se exprimă autorul, inocenţii Terrei sunt de fapt ,,semenii noştri înveşmântaţi în frunze, blănuri, solzi, pene şi chitină, adăpostiţi de ape, pământ, păduri şi cer”.

Ca puţini alţii, Nicolae R. Dărămuş a sesizat la timp gravitatea extremă a chestiunii ecologice, implicându-se total, aidoma unui nou erou civilizator, întru apărarea mediului şi vieţuitoarelor sale.

A încercat totul, bătând mereu la uşi închise şi sperând că, măcar într-un foarte tîrziu, compatrioţii săi obişnuiţi, dar şi cei marcanţi, împreună cu autorităţile, vor înţelege că păstrarea ecosistemelor este o prioritate naţională. După exemplul Occidentului, ecologistul român şi-ar fi dorit ca avangarda luptei pentru conservarea biodiversităţii să fie formată din vipurile ţării, adică mari scriitori, actori şi artişti de toate felurile, oameni de ştiinţă sau de afaceri neintoxicaţi de fantoşa ,,progresului şi civilizaţiei” cu orice preţ. Drept consecinţă, nu ezită să trateze critic, reproşîndu-le lipsa de atitudine, nume ale elitei culturale şi jurnalistice româneşti de azi, precum Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu sau Cornel Nistorescu. Refuzul lor direct ori voalat de a participa la salvgardarea habitatelor naturale reflectă de fapt apatia naţională inexplicabilă faţă de acest insidios flagel care, până la urmă, poate distruge viaţa tuturor şi a fiecăruia în parte. Cititorul, devenit aliatul necondiţionat al autorului, urmăreşte cu stupoare pasivitatea vedetelor şi va fi cu siguranţă revoltat de purtarea incalificabilă a unui lider de opinie dintr-o importantă redacţie bucureşteană. Căci tratamentul aplicat unui petent, care vine cu o idee generoasă, aminteşte vremuri de tristă memorie şi egalează, prin absurd şi opacitate, cunoscute secvenţe kafkiene.

Din păcate, rezistenţa sinucigaşă la ideea de salvare lansată de autor, coroborată cu vicierea fibrei noastre morale, sub presiunea unor reale sau aparente necesităţi, transformă această luptă crucială în ceva donquijotesc. Iar discursul său incandescent şi acuzator devine treptat doar predica în pustiu a unui apostol singuratic. Însă, valenţele educative ale pledoariei, adresându-se deopotrivă inimii şi conştiinţei, îi conferă un veritabil statut catehetic. Nicolae R. Dărămuş ne asigură că lupta e de interes planetar şi că izbânda nu poate veni decât prin unirea eforturilor.

Faptul că anual omenirea scoate din circuitul agricol, pentru cauze meschine şi false, o suprafaţă egală Belgiei şi Olandei împreună, nu ne ajută să fim mai optimişti.

Iar exemple ca cel al Senegalului, unde autorizaţia pentru împuşcarea unei sălbăticiuni protejate, trebuie semnată de însuşi preşedintele ţării, sunt totuşi prea puţine spre a schimba situaţia generală. În goana sa după confort, omul ,,modern” strică echilibrul  ecologic, primejduind sănătatea moştenită a Terrei şi atentând în chip diabolic la frumuseţea ei primordială. Cu ochi de expert, autorul ne arată această frumuseţe acolo unde omul iraţional, alienat de ,,civilizaţie”, n-a modificat încă esenţele, avertizând însă răspicat că agresiunea contra naturii trebuie să înceteze imediat, căci mâine va fi deja prea târziu.

Fraza lui Nicolae R. Dărămuş, adecvându-şi modulaţiile afective după relieful atitudinal al comunicării, mai păstrează doar pe alocuri reminiscenţe sadoveniene, el preferând acum precizia şi acurateţea. De la registrul exactităţii ştiinţifice se lunecă uşor, cu instrumentele poeziei, spre tonuri inefabile, de lirism şi tensiune emoţională. Autorul are voluptatea gestului narativ, chiar şi atunci când pare implicat total în actul jurnalistic. Iar dacă ziaristul şi prozatorul îşi dau mâna, aceste pagini, depăşind semnificaţia lor ecologistă, zugrăvesc fără stridenţe, dar percutant, fresca societăţii româneşti de azi. (Vezi de pildă episodul comercianţilor de cafea pe culoarele trenurilor). Nicolae R. Dărămuş, în postura sa de articlier, eseist sau prozator pro natura, ştie bine dozajele care asigură textelor energie şi vitalitate. Altfel spus, un sclipitor melanj de nostalgii, spirit paseist şi vehemenţă critică, rechizitoriu, caricatură şi pamflet. Cartea este în esenţă o construcţie jurnalistică, alertă şi cu impact garantat la public prin aria sa problematică gravă. Punţile către cititor se înmulţesc şi prin desele inserţii literare, adevărate oaze de sensibilitate vizionară. Imaginea râurilor blasfemiate, a codrilor şi munţilor invadaţi de ,,drumuri, pensiuni, pârtii de schi, viloaie, ATV-uri, jeep-uri atotbiruitoare şi arme”, devine obsedantă şi obligă la grabnică reflecţie. Este obsesia că mediul nostru natural, recte creaţia lui Dumnezeu, înfruntă acum pericolul dispariţiei. Ne amintim că, pentru gloria şi continuitatea Romei, Cato cel Bătrân îşi încheia toate discursurile, indiferent de tema lor, cu formula ,,Carhagina trebuie distrusă”. Cuvintele sale erau un îndemn la vigilenţă şi acţiune pentru romani, împotriva unui vrăjmaş care primejduia însăşi existenţa imperiului. Astăzi noi, sintetizând invers, s-ar cuveni să repetăm zilnic un slogan defensiv: ,,Ţara şi planeta trebuie salvate”. Pentru că nu mai este nimic de distrus, ci doar de apărat.

Preluare: adevarul.ro / Autor: Victor Teișanu