Prigonit
ca o fiară prin smârcuri imunde,
cu găuri în tâmple, orbite
afunde,
rupt ca un steag, cotropit de cangrenă,
sfâşiat
de bice ca furu-n arenă,
în lanţuri, cu gloanţe ce carnea
îmi scurmă,
aşa voi sosi la Judecata din urmă !
Alb,
vei străluci sub zăpezi boreale,
eu, vânat de durere, voi sta
înainte.
Rece vei fi sub varul gloriei Tale,
eu, cu
durerea, fi-voi fierbinte.
Şi glasul din genuni va răsuna
de-odată :
– Hai, omule, vorbeşte ! E Marea ta Judecată !
Atunci
voi urca pe înaltele trepte
şi-ngenunchind sub abside,
cu
zâmbet de sânge pe buze livide,
îţi voi răspunde cu, trupul
inert:
– Pentru toate rănile nedrepte,
Doamne, eu Te
iert…
