Scriitorul Salman Rushdie afirmă, într-un interviul pentru revista franceza «l’Obs», că trebuie oprită „această orbire prostească” ce constă în a spune că jihadismul „nu are nicio legatură cu islamul”.
„Sunt într-un dezacord fundamental cu acei oameni de stânga care fac totul pentr a disocia fundamentalismul de islam”.
„În ultimii 50 de ani, islamul s-a radicalizat. Există, desigur, o tradiție a islamului luminat. Dar nu este la putere astăzi”.
„Pe latura șiită, a existat imamul Khomeini și revoluția sa islamică. În lumea sunită, există Arabia Saudită, care și-a folosit resursele imense pentru a finanța difuzarea acestui fanatism care este wahhabismul. Dar această evoluție istorică a avut loc în cadrul islamului și nu în afara sa”.
„Când oamenii din Daesh se aruncă în aer, spun Allahu Akbar, atunci cum putem spune că asta nu are nicio legătura cu islamul?!”.
Scriitorul spune că înțelege tema legată de „stigmatizarea islamului” dar „pentru a evita această stigmatizare este mult mai eficient să recunoaștem natura problemei și să o tratăm”.
Pentru autorul cărții «Doi ani, opt luni și 28 de nopți» este „consternant” faptul că „Marine Le Pen analizează islamul cu mai multă acuratețe decât stânga”.
„Este foarte îngrijorător să vezi că extrema dreaptă este capabilă să înțeleagă măsura amenințării mai clar decât stânga”.
„Presupoziția constantă a stângii este că lumea occidentală este rea. Și totul este trecut prin prisma acestei analize”.
Salman Rushdie (nume original: Ahmed Salman Rushdie, n. 19 iunie 1947, la Bombay, India) este un scriitor şi eseist din Marea Britanie de descendență indiană, cunoscut mai ales pentru «Versetele satanice», scriere considerată blasfematoare la adresa religiei islamice şi care i-a adus condamnarea la moarte din partea ayatolahului Ruhollah Khomeini.
Rushdie a devenit brusc celebru în lumea întreagă după sentinţa de condamnare la moarte pronunţată împotriva lui de un tribunal islamic iranian, în urma publicării romanului «Versetele satanice» (1988), considerat blasfemator la adresa profetului Islamului, Mahomed.
Imediat după publicarea romanului «Versetele satanice», în septembrie 1988, lumea islamică a fost străbătută de un fior. India a interzis cartea pe 5 octombrie; Africa de sud pe 24 noiembrie, iar Pakistan, Arabia Saudită, Egipt, Somalia, Bangladesh, Sudan, Malaezia, Indonezia şi Qatar au urmat doar la câteva săptămâni. Cartea a fost arsă într-o piaţă din Bradford, Anglia, pe 14 ianuarie, 1989, în timpul unei acţiuni de protest a musulmanilor englezi. Pe 12 februarie 1989, cinci manifestanţi au fost ucişi de poliţie în timpul unui miting anti-Rushdie din Islamabad.
Pe 14 februarie 1989, o „fatwa” promiţând execuţia sa a fost citită la postul de radio din Teheran de ayatolahul Ruhollah Khomeini, liderul spiritual al Iranului, care a caracterizat cartea drept „o blasfemie la adresa Islamului”. Deşi a scris o carte în 1990 prin care îşi exprimă respectul pentru Islam, Iranul nu şi-a retras fatwa, ba chiar în 1999 a pus pe capul lui Rushdie o recompensă record de 2.8 milioane de dolari. Ea este valabilă şi în prezent. Serviciile Secrete Britanice şi FBI au reuşit să-l protejeze pe romancier. Se pare că autorul trăieşte ascuns undeva în New York.
„La sfârşitul partidei de trântă cu Arhanghelul Gibreel, Profetul Muhammad cade, epuizat, în obişnuitul său somn postrevelatoriu, dar de data asta îşi revine mai repede ca de obicei. Când îşi vine în fire în pustietatea aceea de pe culmi, în jur nu se vede nici ţipenie de om, nici urmă de creaturi înaripate ghemuite pe stânci, iar el sare în picioare, cuprins de febrilitatea veştii pe care o are de dat.
– A fost Diavolul, zice el cu voce tare înspre văzduhul gol, adeverind vorbele prin faptul că le rosteşte. Data trecută a fost Shaitan.
Asta a auzit în timpul ascultării: că a fost păcălit, că I s-a arătat Diavolul, care a luat chipul arhanghelului, astfel că versetele pe care le-a memorat, cele pe care le-a recitat în cortul poeziei, nu erau autentice, ci exact opusul lor diabolic, nu erau dumnezeieşti, ci satanice. Se întoarce în oraş cât poate de repede, ca să nimicească acele versete murdare, duhnind a sulf şi pucioasă, să şteargă pentru vecie până şi urma lor, astfel încât să nu supravieţuiască decât într-una sau două culegeri de texte religioase vechi, nedemne de încredere, iar exegeţii ortodocşi să încerce să le anuleze povestea, dar Gibreel, care pluteşte şi priveşte din cel mai înalt unghi al camerei de filmat, ştie un mic detaliu, un amănunt minuscul, care ridică aici o mică problemă, şi anume că eu am fost în ambele dăţi, baba, eu am fost prima dată şi tot eu a doua oară. Din gura mea vin atât afirmaţia, cât şi lepădarea, atât vers, cât şi convers, universuri şi reversuri, totul, şi ştim cu toții foarte bine cum a început să funcționeze gura mea.
– Prima dată a fost Diavolul, mormăie Muhammad în timp ce aleargă spre Jahilia. Dar de data asta, neîndoielnic, îngerul. M-a ţintuit la pământ”.
Pentru acest fragment din «Versetele satanice» de Salman Rushdie (traducere de Dana Crăciun, Editura Polirom, 2007), Ayatollah-ul Khomeini a emis, pe 14 februarie 1989, o fatwa prin care cere executarea romancierului.
