Da, ați ghicit: cu toate că pare a fi fost epuizat, subiectul de la care încep articolul de azi este Liicheanu. Oda sa adusă lui Bolojan a atins o culme a grețoșeniei imposibil de digerat. În alte vremuri aș fi dat largi citate și aș fi comentat ceea ce-a putut să emită creierul bubos al personajului. Însă de data asta s-a atins o limită a penibilului care provoacă voma încă de la primele cuvinte, devenind imposibil să mai suporți duhoarea infectă de propagandă de joasă speță. Modul unsuros în care Liiceanu linge preamăritul zilei ar face-o inclusiv pe o curvă de bordel să se ofilească de rușine. Efectiv, ascultându-l pe individ îți dai seama că nu există limită a penibilului. Liiceanu a reușit să-i depășească în lingușeală și prostie inclusiv pe ăia care-l denumeau pe Ceaușescu „geniul Carpaților”. Și știți de ce? Pe lângă toată șleahta pe proști care ne conduce acum, Ceaușescu, cel puțin, era o personalitate recunoscută la nivel mondial. Să ajungi să-i ridici osanale unei nulități precum Bolojan, e ceva atât de scabros, comparabil doar cu manelistul care, pentru un pumn de bani, îi cântă la ureche nespălatului beat versuri bombastice care să-l facă să creadă că e cineva în lumea asta. Până acum nu cred că a existat ceva mai penibil decât cea mai recentă odă a mult prea josnicului Liiceanu.
Însă discuția nu se poate încheia aici deoarece e vorba de o întreagă specie, anume „intelectualul”. Oamenii au, fiecare, o anumită definiție a intelectualului. N-o să ne zbatem în tentative de a da o definiție exhaustivă, doar ne vom mulțumi cu a constata că există printre noi. Și există într-un mod …absolut artificial. Orice om cu o brumă de cultură știe că Platon sau Aristotel n-au fost intelectuali. Marii gânditori ai istoriei, marile vârfuri ale geniului uman n-au fost intelectuali. Leonardo da Vinci, geniul Renașterii, n-a fost nici pe departe intelectual. Societatea, în cea mai mare parte a istoriei, n-a cunoscut acest termen, această specie.
Atunci de unde ne vine? Ca orice idioțenie a istoriei, intelectualul ca noțiune vine din negurii Revoluției Franceze. De fapt, pentru a fi corecți, ar trebui să remarcăm un element cunoscut, anume că intelectualii sunt, în esență, cei care au generat Revoluția Franceză. Intelectualul a căpătat tracțiune în societate pe măsură ce Biserica și reprezentanții săi picau în dizgrație. Iar motivul care l-a făcut să se impună nu a fost dat de vreo caracteristică specială a sa, ci strict de critica pe care o aducea Bisericii. Intelectualul este „cel care latră”, cel care critică Biserica, clamând principii morale superioare, pe care, însă, nu le deține. Și, după ce Biserica a căzut, intelectualul și-a găsit o tandră meserie din a critica orice, în funcție de interesul de moment.
Încă de la începuturile sale, intelectualul s-a remarcat prin ticăloșie. Lingușindu-i pe cei care-l ajutau și înjurându-i pe cei care-și dădeau seama de scamatoriile sale ieftine. Voltaire trimitea scrisori de laudă celor pe care și-i dorea ca protectori. Scrisorile sale către Ecaterina cea Mare sunt un exemplu de lingușeală sofisticată, menită a-i câștiga favorurile țarinei. „Semiramis a Nordului”, „idealul meu de suveran”, „cea care a triumfat prin rațiune asupra superstițiilor” s.a.m.d.
Într-un fel, caracteristicile principale ale intelectualului au fost șlefuite încă de la începuturile sale: o brumă de cultură pe care o supra-dimensionează ca importantă, fățărnicie fără margini, lașitate, grobianism, slugărnicie, lingușire, o flexibilitate jenantă a principiilor sale „nemișcabile” și, nu în ultimul rând, o promiscuitate fără margini. Într-un fel veți vedea în fiecare intelectual cel puțin aceste caracteristici.
Iată de ce cel mai mare blestem al unei țări este acela de a avea un intelectual drept conducător. Și, după cum vedem de trei secole încoace, tragedia e că numai de ei avem parte și nu doar aici, ci peste tot în lume. E o adevărată catastrofă negura care ni se așează pe ochi, care ne face să nu mai vedem cum lumea e condusă de lachei irelevanți. Unica instituție în care intelectualul se integrează perfect este cârciuma întrucât doar acolo, sub influența alcoolului, spiritul uman se îndulcește, ascultându-l chiar și pe ratatul de la masa vecină. Orice altă evadare a speciei intelectuale nu-i nimic altceva decât un dezastru al societății. Iar asta se vede la tot pasul.
Cât de prost trebuie să fii să-l votezi președinte pe unul care, în copilărie, a participat la Olimpiada de matematică? Dar cât de prost trebuie să fii astfel încât dileala personajului, evidenta sa deviație psihică, să cântărească mai puțin decât o performanță din timpul școlii? Cât de idiot trebuie să fii ca atunci când ai în față un personaj gângav, prost de-a dreptul, să-i dai votul pentru că „e neamț” și că „a fost profesor de fizică”? Culmea, în votarea respectivilor a atârnat „caracterul intelectual” al idioților față de contracandidații lor. Caracter pe care a pus pedala întreaga propagandă compusă, ați ghicit, din intelectuali!
Privind retrospectiv, pe cifre, constatăm cu stupoare că cel mai bun mandat de premier a fost cel al „prostei Veorica”. Cea atât de incriminată și batjocorită de către ‘telectualii sadea a avut, în realitate, cel mai bun mandat postrevoluționar de premier, reușind nu doar scăderea datoriei, ci și o creștere economică excepțională. Comparați mandatul său cu cel al idiotului bețiv Orban și veți înțelege deplin despre ce e vorba!
Dar să nu ne abatem de la subiectul general. Ar trebui să înțelegem în esență ce e intelectualul. Creează el ceva revoluționar? Aiurea, doar stârnește inutil discordie. Are idei proprii care-ar putea revoluționa societatea? Din contră, mestecă niște principii și valori cărora le schimbă importanța în funcție de interesul său și al celui pe care-l lingușește. Deține vreo „cunoaștere excepțională”, întemeiază ceva? Ce cunoaștere? Un intelectual e cu atât mai mare cu cât poate da citate mai multe din opere cât se poate de diverse. Pe unii ca Preșu sau Liicheanu nu-i vei vedea decât citând intensiv, discursul lor fiind o îngemănare de citate menite a-i ridica în ochii proștilor. În fapt aici e cheia întregii nebunii: intelectualul, în esență, este un tâlhar al proștilor. Atunci când vede un semn de credulitate prostească știe că poate acționa și jefui. Cum altfel decât prin prostie am putea explica răbdarea aristocraților sponsori în fața ghiolbăniilor pe care un nespălat precum Rousseau le făcea fără a se sinchisi, invocând „naturalul” său.
Există un mit al intelectualului, care produce brusc un soi de respectabilitate a individului încadrat în acea clasă. E o nebunie, desigur, întrucât, dacă stai să te gândești bine, intelectualul e cel care n-a reușit nimic în meseria sa, agățându-se, în ultimă instanță de această apartenență. Un filosof ratat se va atașa cu încredere clasei intelectuale, la fel ca un profesoraș care nu e capabil să ocupe un post de titular, ca și un medic detestat de pacienți pentru nepriceperea sa s.a.m.d. Și, dincolo de faptul că, în esență, e un ratat, intelectualul, de obicei, trăiește într-o crâncenă promiscuitate. Cu alte cuvinte „le are pe toate”, dar le maschează cu ajutorul capacității sale de a-i prosti pe proști.
Iată de ce, de fiecare dată când ești păcălit de intelectuali, trebuie să-ți pui întrebări serioase asupra ta. E clar că păcăleala respectivă e un semn că, pe undeva, ai o prostie care e exploatată abil de acești veritabili paraziți, înmulțiți peste măsură de condițiile laxe ale societăților noastre. Probabil una dintre cele mai revoluționare mișcări sociale a zilelor noastre ar fi cea care i-ar scoate definitiv din societate pe acești păduchi, terchea berchea fără nimic esențial în cap, emițând doar flatulențe seci, bune să-i adoarmă cei care confundă mirosul pestilențial cu parfumul cel mai fin. Există un paradox straniu: într-o societate, cu cât numărul de proști e mai mare, cu atât intelectualii – paraziții care se hrănesc bazându-se pe prostia victimelor – sunt mai mulți!
Vrei să trăiești mai bine? Elimină intelectualii din jurul tău! Ai nevoie de un profesor? Caută un profesor bun, nu un intelectual. Ai nevoie de un medic? Caută un medic. Așa cum atunci când ai nevoie de un dulgher îți trebuie unul care să-ți facă o mobilă trainică, nu unul care să-ți vorbească frumos despre mobilă, la fel stă treaba cu orice aspect al vieții tale. Iar dacă spui că „discuțiile cu un intelectual te eliberează sau îți dau alte perspective” atunci dragul meu sau draga mea înseamnă că ești atât de prost/proastă încât tot efortul meu de a scrie articolul de față nu a valorat nici cât o ceapă degerată.
Autor: Dan Diaconu
Oare poate fi clonat Bolojan?
Abundă în ultima vreme, cum e și firesc, discuțiile în media pe marginea celor două personalități politice de care depinde viața românilor în imediat: președintele României și prim-ministrul. Și de care depinde, implicit, și recâștigarea unui echilibru psihic colectiv după trauma prilejuită de coșmarul politic al ultimelor luni. În rândurile care urmează, nu mă voi opri decât asupra prim-ministrului.
L-am auzit zilele trecute pe unul dintre intelectualii cei mai bine conturați ai zilelor noastre într-o dezbatere la Digi 24. Nu știu ce să admir mai mult la el: originalitatea ideilor în analizele pe care le face, sculpturalitatea și stilistica vorbirii, erudiția, onestitatea care respiră din vorbele sale… Ascultându-l, admirația și afecțiunea pe care mi le stârnește sunt întotdeauna pe măsura excepționalității lui. Și îmi pare rău că, de astă dată, pronunțându-se asupra prestației de până acum a domnului Ilie Bolojan, m-am despărțit, în gând, de el.
Prietenul meu a precizat de la bun început, într-un frumos prolog, care e conduita pe care o adoptă când e invitat să facă asemenea analize în public: echidistanța totală față de doi poli. Față de discursul denigrator și față de cel laudativ. Ceva în genul „nu obișnuiesc să folosesc cuvântul contondent, așa cum nu sunt dispus să ridic în slăvi. Încerc de fiecare dată să-mi activez rațiunea. Și, așa stând lucrurile, spun că greșeala domnului prim-ministru – spre deosebire de cea a președintelui țării care nu simte că, în momentul seriozității în care ne aflăm, vremea glumițelor și exprimărilor în doi peri a trecut – este de a juca totul pe cartea contabilității.”
„Am tresărit”, cum le place francezilor să spună când sunt surprinși. Și eu vreau să vorbesc despre dl Ilie Bolojan, dar nu doar despre latura contabilă a personalității sale. Iar dacă e s-o fac în treacăt, aș ține totuși să amintesc că, vrând-nevrând, sunt domenii în care cifrele și contabilitatea sunt sacre. Unul dintre aceste domenii este administrația. Egiptenii din vremea primilor faraoni erau deja conștienți de sacralitatea cifrelor și a registrelor contabile când era vorba de a-și evalua recoltele și a-și număra cirezile. Iar dacă totul în cazul lor s-ar fi redus la asta, putem spune că nu o duceau rău deloc, dacă ne gândim cum l-au chinuit iudeii pe bietul Moise pe parcursul celor 40 de ani, cât a durat traversarea deșertului de către iudei după „fuga din Egipt”, suspinând de dorul oalelor cu carne fiartă de care avuseseră parte în sclavia egipteană.
„…căci e mai bine pentru noi să fim robi egiptenilor decât să murim în pustiu.” – Exodul 14, 12; „De ce nu ne-a fost dat să murim în țara Egiptului, când ședeam lângă oala cu carne și mâncam pâine pe săturate? – Ibid., 16, 3
Ei preferau să renunțe în veci la libertate în schimbul „oalei cu carne” a sclaviei, decât să mănânce mâncarea de pasaj – „mana” – pe care Iahve i-o dăduse lui Moise pentru oamenii lui pe perioada de criză a traversării pustiului Sinai. Și da, îndrăznesc să spun, că noi suntem acum, cu guvernarea Bolojan, într-o situație analogă: nu vom atinge pământul făgăduinței dacă nu vom accepta că esența reformei de redresare a României după anii de dezastru uselist (socialisto-liberal), este una administrativă, iar esența acesteia este una de ordinul cifrelor și al contabilității. Și spun asta, coborând de la nivelul Vechiului Testament la cel umil al unui om care, la vârsta de 48 de ani, a acceptat să preia timp de 35 de ani administrarea unei firme și să audă, în mai multe rânduri ale haosului economic al „tranziției”, cum îi șuieră glonțul pe la ureche. Și cum, de fiecare dată, din iminența căderii în prăpastia falimentului, l-au scos deopotrivă cifrele și alte câteva proprietăți omenești pe care se cuvine să le aibă leaderul oricărei firme.
Despre aceste proprietăți vreau să vorbesc acum, pronunțându-mă asupra omului numit să scoată din faliment firma numită România în calitate de prim-ministru. Și o voi face distanțâdu-mă în toate privințele de prietenul amintit care, încruntat, i-a făcut portretul la un post de televiziune.
S-ar fi cuvenit, mi-am zis, ca el să se informeze mai întâi cu privire la abilitățile de „contabil” are d-lui Bolojan, acolo unde acesta le-a dovedit în cele două ipostaze administrative în care s-a aflat deja: cea de primar al orașului Oradea și cea de președinte al Consiliului Județean al județului Bihor. Acesta este primul test – testul administrativo-contabil – pe care trebuie să-l avem în vedere când ne pronunțăm asupra domnului Bolojan ca prim-ministru și devenim „îndelung cârtitori”, spunându-i ce are de făcut din mijlocul habarnamismului nostru. Iar al doilea test va fi cel pe care-l voi numi testul uman.
În privința primului test mă voi mulțumi prin a înșirui sec realizările primariatelor-Bolojan dintre anii 2008-2018. După care vom fi cu toții liberi să le comparăm cu realizările primariatele tuturor celorlalte 40 de capitale de județe din România aceleiași perioade. Așadar:
Ridicarea numărul de locuri de muncă de la 78.000 la 96.000, modernizarea infrastructurii rutiere a orașului cu patru benzi de șosea și poduri, reabilitarea sistemul de termoficare (Oradea are autonomie termică), a piețelor și a salubrizării, investiții majore în spitale și descentralizarea acestora, investiții în creșe, grădinițe și școli, investiții în Centrul Istoric cu reabilitarea profundă a fațadelor marilor clădiri-monumente – toate acestea cu fonduri locale, guvernamentale și europene – și, last but not least, pace socială.
În privința celui de al doilea test, testul uman, unul care presupune doar o minimă inteligență psihologică și bunăvoință comparativă, unul în care nu mai există nimic din lunga noastră istorie culturală a lingușirii, nici o urmă din spectacolele scabroase ale sălilor ridicate în picioare la comandă, nici o urmă din lauda la îndemână și entuziasmul facil. Un test, așadar, care să vorbească despre acea fișă a calităților pe care N. Steinhardt a subsumat-o „meserie de om în lume” și care se rezumă până la urmă la ceea ce îndeobște se numește „caracter”. Un test greu de făcut, aproape nefezabil când e vorba de a te referi la un om pe care n-ai avut prilejul de a-l cunoaște ca apropiat al tău. Așa cum, de altfel, sunt toți cei care ni se propun, sau ne sunt propuși, pe listele de alegători sau în orice funcții publice. Și așa cum, la rândul meu, îmi este puțin cunoscut dl Bolojan din cele trei ocazii în care l-am întâlnit – între trei minute și o jumătate de oră – și pe care l-am văzut sau ascultat în câteva conferințe de presă, în interviuri sau în dialoguri televizate. Și despre care, plecând cu traista aproape goală la drum, îndrăznesc să spun toate cele ce urmează. Să o spun fără teama că mă înșel doar comparându-l cu ce mi-a trecut mie prin față din scena politică a țării de-a lungul vieții. Sau chiar hazardându-mă să cobor la o adică în galeria figurilor politice din istoria modernă a României și să îl compar cu cei mari de-acolo.
Să încep, așadar. O primă întrebare: ați cunoscut vreodată un om politic care să aibă ca valoare cardinală a comportamentului său rostirea adevărului, și nu minciuna politicianistă, de vreme ce definiția politicianului este „diplomația” și „contorsionismul”? Ministrul Învățământului a declarat, adresându-se profesorilor: „Nu v-am tăiat salariile. Au rămas aceleași ca până acum.” Acesta e discursul politicianist. Bolojan a spus: „Crescând norma didactică cu două ore, nu s-au tăiat salarii, dar e adevărat, foarte corect și cinstit, că se muncește ceva mai mult la clasă cu aceiași bani”. Acesta e răspunsul adevărului.
A doua întrebare: Vi s-a întâmplat până acum să dați nas în nas într-o librărie cu un prim-ministru? V-a mai recomandat vreodată vreunul vreo carte, spunându-vă cât a învățat din ea citind-o, așa cum a făcut recent dl. Bolojan, vorbind entuziast despre volumul lui Robert Kaplan, Gândirea tragică, devenit manualul clasic de cultură politică internațională al lumii de azi?
A treia întrebare: Ați cunoscut vreun om politic în aceste ultime decenii care să respire o asemenea încredere în cuvântul dat (faimosul tenir la promesse, criteriul francezilor pentru omul de caracter)? La care până și felul în care te privește în ochi când îți vorbește să însemne ceva, care să respire senzația omului „dintr-o bucată”, opusul politicienilor noștri „cubiști” și „poantiliști”, care ne jignesc reprezentându-ne, care se dizolvă în propria lor inconsistență și care ne-au mohorât zilele atâția ani la rând, transformându-ne într-un popor de nevrotici? Ceea ce respiră ținuta și statura lui Bolojan este fermitatea (pe care olguțele noastre o confundă cu încăpățânarea, sau cei cu spirit ales cu „încremenirea în proiect”), un soi de perfectă cunoaștere de sine, de siguranță dacă vreți, de conștiință a ceea ce el reprezintă „în și pentru sine”, care vine de dincoace de falsa modestie sau de trufia respingătoare.
În sfârșit, o ultimă întrebare: Ați mai întâlnit vreun om politic de la Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Regele Carol I, Regina Maria, Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu care să fi avut ca valoare civică supremă slujirea și loialitatea față de țara lui? Nu vă grăbiți să scăpați așa lesne de mine, acuzându-mă că trec printr-o criză de exaltare, de vreme ce mă hazardez să-l așez pe Ilie Bolojan în acest context. Vorbind astfel, am în vedere potențialul pe care-l are acest seamăn al nostru de a deveni – dacă-l vom lăsa să-și facă treaba – unul dintre ei. Ceea ce înseamnă: de a deveni unul dintre adevărații patrioți care au traversat istoria modernă a acestei țări, și nu unul din vasta stirpe descrisă de Monica Lovinescu, cea „a profitorilor fățiși ai sentimentului național, mânjit cu vorbărie, retorisme și ridicol doar pentru a-și asigura un prezent de aur. E și aceasta o formă de gangsterism: în loc de bancă, îți devalizezi patria”).
Nu vreți să facem, până la urmă supremul test, cu harta României în față? Eu cred, cu cifrele pe masă, că în momentul de față cel mult unul dintre cele 41 de județe ale României, județul Bihor, îți dă senzația, străbătându-l, că ai descins în Occident. Și că, dintre cele 41 de capitale de județ, Oradea este cel mai modern și cochet oraș al României. Și că, pentru a se ajunge aici, totul s-a petrecut în deplină transparență, ei, bine da, cu o contabilitate la sânge și cu bani proveniți din bugetul local, din cel guvernamental și din fonduri europene din care nici un „bugetar” nu s-a înfruptat. Nu vreți să-l lăsăm pe Bolojan să facă o Românie în care să ne simțim toți acasă și din care nimeni să nu mai simtă nevoia să-și ia lumea în cap?
Ce se poate atunci răspunde la întrebarea dacă Bolojan poate fi clonat, de fapt înmulțit cu 40 pentru a-l face să iradieze la scara întregii țări. Răspunsul e „da”, dacă i se va da timp, dacă i se vor da anii necesari pentru a traversa deșertul corupției pe care-l locuim. „Da”, dacă suntem conștienți de șansa pe care o avem cu un asemenea om ca prim-ministru. Și pe care poate nu o vom mai avea vreodată. Așadar „da”, dacă gradul de luciditate al majorității cetățenilor români este mai mare decât cel de debusolare și inerție mentală.
GABRIEL LIICEANU
