Revista presei: Știrile care ne place

0

„Jaf la agenția loto din centrul Bârladului! În aceeași zi, grupul de indivizi a distrus terasa Acapulco de la Stadion”, scrie Est News. I-a prins pe ăia …Gata, s-a terminat! Nu are cum să nu-ți placă știrile din domeniul infracțional! N-are cum! Dintre toate, numai ele pot fi preferatele tale. În câteva secunde ai aflat tot. Sunt atât de sensibile cu timpul tău și atât de ușor de înțeles. Ca filmele alea în care toată lumea se împușcă cu toată lumea, dar tu știi cine scapă. Sunt cele mai drăguțe știri.
Ați observat că știrile astea infracționale, ca să aibă un mai mare efect, trebuie să redactate sau spuse cât mai scurt, aproape telegrafic. Nu-i că „Și-a omorât vecinul pe care îl cunoștea încă din copilărie, față de care nutrea un complex de inferioritate și cu care avea o dispută recentă legată de primordialitatea experienței senzoriale în detrimentul raționamentului abstract…” Nu-i așa nicodată, nu stăm la discuții. Ăștia, infractorii, îs mereu pe treabă, îs cei mai grăbiți oameni. „L-a omorât cu 99 de lovituri de cuțit după care s-a dus și s-a culcat”. Scurt pe doi! „A violat o bătrână de 87 ani, după care a plecat”, „A fugit cu toată marfa din magazin”. Nu putea să fugă cu toată marfa din magazine, sigur a mai rămas ceva…
Și în ziarele cele mai de can-can infracționalele sunt prezentate la fel de scurt, dar ceva mai antrenant: „Costele, de ce ai omorât-o pe măică-ta?”, „Vă oripilează cum Costel a omorât-o pe măică-sa?”. Adică te implică direct, ești între Costel și mă-sa…
Textul știrilor pentru prompteriști e la fel de telegrafic: „Aflându-se într-o stare vizibilă de ebrietate, Costel s-a enervat atunci când mama sa i-a reproșat că este într-o stare vizibilă de ebrietate, sau că este beat ca un bou, după cuvintele folosite de victimă”. La televiziuni, nelipsitele cazuri de crime și alte atrocități sunt prezentate la fel de succint, numai că acolo e și mai frumos, pentru că mai sunt și imaginile alea care „te pot afecta emoțional” și niște melodii emoționante tari. Dacă pe mine nu mă afectează emoțional nimic din ceea ce se difuzează după ce primesc avertismentul că ar putea să mă afecteze emoțional, asta mă face un nesimțit? Nu mi s-a întâmplat niciodată! Vreau și eu să fiu odată afectat emoțional! Simt, așa, că trăiesc degeaba în ordinea asta… spirituală a lumii!
Prin comparație, știrile politice sunt extrem de plictisitoare. Păi, ca să-l prindă pe unul că a furat durează cel puțin patru ani… și ăla nu a furat numai dintr-un loc… și nu a furat singur… și nu a intrat prin efracție, a intrat prin alegeri… Toate sunt mult mai complicate și greoaie în cazul știrilor din politică. Și infracțiunile sunt mult mai delicate și complicate, cu dosare luuungi, așa încât, ca să pricepi tot ce se întâmplă, trebuie să urmărești o întreagă activitate infracțională, care se măsoară în mandate și se numește, în general, „viață politică”. Foarte complexă, totul e foarte complex! Unul și-a cumpărat o casă în cutare an, altul a semnat un mare contract de a cedat o mare companie pe nimic în anul cutare și apoi și-a cumpărat o casă, alții au niște vechi legături cu alții, care au semnat niște contracte în anul cutare, după care ăla și-a cumpărat o mare casă în anul următor. Lu’ altul i s-au umflat conturile după ce a devenit primar, dar nu imediat. Și tot așa, până la final, când ești pus să alegi între ăștia, da’ nu după aceleași criterii pe care ai fi zis că le-au stabilit până atunci zi de zi, adică infracționale, nu!, după criterii politice, zic tot ei, anchetatorii de la știri.
Eu dacă aș fi hoț aș avea ceva de învățat de aici: adică aș fura ușor-ușor, politic. Nu intri și ei! Nu! Stai, te acomodezi, îți cunoști șefii. Și abia după ce îți face semn șefu… Și nu pleci niciodată de la fața locului! Stai acolo și dai vina pe ăilalți, pe cei dinainte, pe „monstruoasa moștenire”. De abia ăsta se cheamă „jaf organizat”. În România de 27 de ani. Vinovați prinși? Prea puțini. Ăia care s-au dat sau au fost dați puțin la o parte de celelalte găști…

Limbajul de poliție

Dar cel mai plăcut la știrile astea nu e graba și ușurința, ci limbajul, care a devenit atât de obișnuit încât nu-l mai sesizează nimeni. Adică limba de lemn, marotele, clișeele și locul comun.
În orice știre de pe infracțional trebuie să afli ceva despre sexul, vârsta și domiciliu autorului. De ce?! Dar polițiștii au o mare grijă să ți le treacă în comunicatele de presă, niciodată nu le scapă.
Dacă o… persoană produce un accident. Ei, vei ști de îndată că cea în cauză este femeie de la poliţişti, care au grijă mereu să precizeze sexul vinovatului sau vinovatei. Persoana e mereu „bărbat” sau „femeie”, cu toate că, nici înainte, nici ulterior, sexului nu i se mai acordă nicio importanţă. Poți să citești de zece ori comunicatul și nu ai să găsești vreun motiv de a lega infracțiunea de sexul autorului.
Poate doar în cazul accidentelor ar fi un mesaj subliminal. „Vinovată este o femeie în vârstă de 35 de ani, care nu a acordat prioritate, a piedut controlul volanului şi a intrat într-un grup de bărbaţi care se deplasau liniştiţi câte doi-patru-şase, din propriile declaraţii, venind de la cârciumă pe partea carosabilă… pe care au băut-o!”. Nu putea fi decât femeie, pentru că un bărbat nu făcea una ca asta, având mai mult respect pentru seara de sâmbătă… şi cu meci! Şi precizarea sexului bărbatului poate fi înţeleasă: „Vina aparţine unui bărbat”…ul dracului de beţivan tâmpit cu tot neamul lor de porci şi de măgari… Ar fi înţelesul unei femei trecute prin viaţă, în mod principial şi fundamental.
Precizarea sexului vine şi în momente cheie, parcă tocmai pentru a stârni cititorului o reacţie anume: „Vina aparţine unei femei care a pierdut controlul volanului confundând pedala de acceleraţie cu frâna…” „ …Aaa, e clar! Muierea la volan! Ţi-am zis!” Sau „şoferul depistat în stare de ebrietate la volan este un bărbat…” „…Nu vă mai săturaţi! Sta-v-ar în gât!”.
Femeia sau bărbatul este dintr-o localitate anume, din satul cutare, sau comuna cutare, se mai spune în comunicate, parcă pentru a se încerca să se aducă un anume renume negativ pentru localitatea respectivă. Bineînţeles, că localitatea în care îşi are domiciliul autorul accidentului nu are nicio relevenţă în producerea acestuia, dar poliţiştii nu se pot abţine să nu aducă astfel de „lămuriri suplimentare”.
Dacă e beat la volan, șoferul e mereu „depistat” așa, sub influenţa alcoolului. Asta după o lungă şi intensă muncă de investigare, s-ar putea crede. Deci, ăsta vroia să ascundă cu tot dinadinsul. Nu prea reuşea doar în momentele în care se împiedica şi cădea pe jos, emana alcool şi vorbea incoerent, dar, în rest, planul funcţiona perfect. Numai dibăcia şi perseverenţa poliţiştilor au fost cele care au demascat-o. Pentru că a depista înseamnă „a scoate la iveală; a da de urma unui lucru ascuns, tăinuit, necunoscut; a descoperi”. Ori, în cele mai multe cazuri, starea de ebrietate e mai mult decât evidentă. Cu toate acestea, poliţiştii întotdeauna „depistează”…
În toate comunicatele, accidentele, furturile sau orice infracţiuni se petrec pe „o rază”, de zici că poliţiştii părăsesc limba de lemn şi îşi permit să devină chiar poetici. Dar razele sunt ale localităţilor, deci toate localităţile au o rază a lor, care rază e predestinată tuturor nenorocirilor. Niciodată nu se întâmplă ceva într-o localitate, ci pe raza ei. Deci localităţile pot să fie liniştite. Raza lor va opri la sine toate infracţiunile, incidentele şi accidentele. Raza le va proteja! A dracu’ raza asta! Care n-au, să-şi cumpere! De ce nu pe arie, în perimetru, pe suprafaţa, pe teritoriul, pe cuprinsul, în interiorul sau în apropierea localităţi?… Nimeni nu ştie! Doar poliţiştii.
Orice infracţiune sau accident „a avut loc”, adică au un loc al lor, nu se întâmplă aşa… aiurea. Nu se petrec, nu!, au locurile lor. E exclusivitate: accidentul şi locul! Şi locurile astea au o „faţă”, faţa lor, care faţă aparţine în exclusivitate poliţiştilor. Numai ei o pot vedea. Nu întâlneşti expresia „la faţa locului” decât pentru situaţii care au legătură cu domeniul peste care sunt aplecaţi cei în uniforme. Ei ajung întotdeauna „la faţa locului”, o „analizează”, „cercetează”, fac⁄ îi fac cercetările, pentru că numai ei sunt în măsură, de vreme ce numai ei o văd, şi după „au constatat”. Ajunși „la fața locului, polițiștii au constatat”, așa sună orice comunicat. Chiar dacă nu au nicio concluzie și spun ce poate spune oricine, ei „constată”, restul doar observă.
Dar ca să ajungă „la faţa locului”, unde „a avut loc”„evenimentul” (de care ne ocupăm mai târziu) poliţiştii… Ce fac poliţiştii? Se duc …Eroare! Stai jos! Nota 2! Ca să ajungă la faţa locului po-li-ţiş-tii se…? …Se deplaseazăăăăă. Nu se poate spune că poliţiştii „s-au dus acolo”. Nu există aşa ceva! E prea popular! Ce fac poliţiştii? „Po-li-ţiş-tii se de-pla-sea-ză la fa-ţa lo-cu-luiii”. Poliţiştii nu fac niciodată nimic altceva decât să se deplaseze. Nu se duc, nu!, ajung?, Doamne fereşte!, asta e iar pentru oamenii de rând. Ei se deplasează pe ei, pentru că sunt obişnuiţi să se poarte cu răspundere faţă de propriile persoane. Şi au puţin rezon, că deplasare înseamnă „călătorie în interes de serviciu” …Dar orice călătorie a poliţiştilor e în interes de serviciu, cât sunt în uniformă. Atunci de ce să mai faci precizarea?! Sau nu-i…chiar aşa?
Poliţiştii „s-au deplasat” „la faţa locului” unde „a avut loc” un …„eveniment”. Evenimentul, după DEX, este o „întâmplare importantă, fapt de mare însemnătate”, „întâmplare importantă în viaţa socială ori particulară; fapt remarcabil”. Deci, poliţiştii nu se duc chiar aşa la orice chestie. Suni poliţistul din satul tău: – Domnule, mă omoară! – Stai domnule puţin! E eveniment sau se întâmplă în fiecare zi? Ca să ştiu, că avem de terminat sticla asta de vin şi pokeraşul ăsta nu se joacă singur. Că ar fi păcat să lăsăm lucrurile neterminate aşa.
Dacă nea’ Fane îi dă o palmă lu’ tanti Leana sau invers (pentru feministe) e o chestie. …Ei, da’ când vin poliţiştii, deja devine un eveniment, mai ales dacă nu se împacă ăia doi. Dacă nu depun plângere, devine iar o chestie, da’ dacă îi implică iar pe poliţişti, devine iar eveniment. Da’ dacă poliţia trimite comunicat de presă e eveniment clar, că nu şi-ar bate gura de pomană pentru orice flecuşteţ.
După ce „se deplasează” „la faţa locului”, unde „a avut loc” un „eveniment”, poliţiştii „identifică” persoana. Adică îi stabilesc identitatea, numele. Ce-i culmea e că, în continuare, ca să demonstreze acest lucru, poliţiştii împărtăşesc şi presei prin comunicatul remis realizarea lor: „Aceasta este Lenuţa M.” …Păi, stai puţin, că, cel puţin la prima vedere, pare că nu prea v-aţi făcut treaba până la capăt. Lenuţa e numele mic, da? Da’ numele mare? M şi mai cum? Cu Lenuţa asta nu ne-aţi spun nimic! Bineînţeles că nu au voie să spună care e numele ei întreg. Da’ atunci de ce se mai apucă?! Pot să spună: „i-am stabilit identitatea, dar e treaba noastră cum o cheamă, da?”.
În continuare, din motive care nouă celorlalţi ne scapă, este foarte important de precizat vârsta persoanei: „Aceasta este Lenuța M., în vârstă de 45 de ani…”. De parcă dacă spuneau doar „de 45 de ani” nici nu ne puteam închipui că e vorba de vârstă. Precizarea asta e precum sexul persoanei sau domiciliul: nu are nici cea mai mică relevanţă. La 45 de ani nu te îmbeţi şi te duci în şanţ cu maşina ca la 35, 55 sau 65?!
Dacă tot intră în astfel de detalii, poliţiştii ar putea merge ceva mai departe cu „constatările” şi să ofere informaţii cu adevărat relevante, nu precum cele legate de sex, vârstă sau domiciliu. Un test rapid aplicat chiar ar ajuta foarte mult. Comunicatul ar suna poate altfel: „aceasta este Lenuţa M., o melancolică…” „…Să ştii că asta se uita la stele săraca şi, impresionată, i-a dat lacrimile şi s-a pierdut cu totul…” Temperamentul e cât se poate de relevant în cazurile astea. Nimeni nu poate spune altceva.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.