„Jaf
la agenția loto din centrul Bârladului! În aceeași zi, grupul de
indivizi a distrus terasa Acapulco de la Stadion”, scrie Est News.
I-a prins pe ăia …Gata, s-a terminat! Nu are cum să nu-ți placă
știrile din domeniul infracțional! N-are cum! Dintre toate, numai
ele pot fi preferatele tale. În câteva secunde ai aflat tot. Sunt
atât de sensibile cu timpul tău și atât de ușor de înțeles. Ca
filmele alea în care toată lumea se împușcă cu toată lumea, dar
tu știi cine scapă. Sunt cele mai drăguțe știri.
Ați
observat că știrile astea infracționale, ca să aibă un mai mare
efect, trebuie să redactate sau spuse cât mai scurt, aproape
telegrafic. Nu-i că „Și-a omorât vecinul pe care îl cunoștea
încă din copilărie, față de care nutrea un complex de
inferioritate și cu care avea o dispută recentă legată de
primordialitatea experienței senzoriale în detrimentul
raționamentului abstract…” Nu-i așa nicodată, nu stăm la
discuții. Ăștia, infractorii, îs mereu pe treabă, îs cei mai
grăbiți oameni. „L-a omorât cu 99 de lovituri de cuțit după
care s-a dus și s-a culcat”. Scurt pe doi! „A violat o bătrână
de 87 ani, după care a plecat”, „A fugit cu toată marfa din
magazin”. Nu putea să fugă cu toată marfa din magazine, sigur a
mai rămas ceva…
Și în ziarele cele mai de can-can
infracționalele sunt prezentate la fel de scurt, dar ceva mai
antrenant: „Costele, de ce ai omorât-o pe măică-ta?”, „Vă
oripilează cum Costel a omorât-o pe măică-sa?”. Adică te
implică direct, ești între Costel și mă-sa…
Textul
știrilor pentru prompteriști e la fel de telegrafic: „Aflându-se
într-o stare vizibilă de ebrietate, Costel s-a enervat atunci când
mama sa i-a reproșat că este într-o stare vizibilă de ebrietate,
sau că este beat ca un bou, după cuvintele folosite de victimă”.
La televiziuni, nelipsitele cazuri de crime și alte atrocități
sunt prezentate la fel de succint, numai că acolo e și mai frumos,
pentru că mai sunt și imaginile alea care „te pot afecta
emoțional” și niște melodii emoționante tari. Dacă pe mine nu
mă afectează emoțional nimic din ceea ce se difuzează după ce
primesc avertismentul că ar putea să mă afecteze emoțional, asta
mă face un nesimțit? Nu mi s-a întâmplat niciodată! Vreau și eu
să fiu odată afectat emoțional! Simt, așa, că trăiesc degeaba
în ordinea asta… spirituală a lumii!
Prin comparație,
știrile politice sunt extrem de plictisitoare. Păi, ca să-l prindă
pe unul că a furat durează cel puțin patru ani… și ăla nu a
furat numai dintr-un loc… și nu a furat singur… și nu a intrat
prin efracție, a intrat prin alegeri… Toate sunt mult mai
complicate și greoaie în cazul știrilor din politică. Și
infracțiunile sunt mult mai delicate și complicate, cu dosare
luuungi, așa încât, ca să pricepi tot ce se întâmplă, trebuie
să urmărești o întreagă activitate infracțională, care se
măsoară în mandate și se numește, în general, „viață
politică”. Foarte complexă, totul e foarte complex! Unul și-a
cumpărat o casă în cutare an, altul a semnat un mare contract de a
cedat o mare companie pe nimic în anul cutare și apoi și-a
cumpărat o casă, alții au niște vechi legături cu alții, care
au semnat niște contracte în anul cutare, după care ăla și-a
cumpărat o mare casă în anul următor. Lu’ altul i s-au umflat
conturile după ce a devenit primar, dar nu imediat. Și tot așa,
până la final, când ești pus să alegi între ăștia, da’ nu
după aceleași criterii pe care ai fi zis că le-au stabilit până
atunci zi de zi, adică infracționale, nu!, după criterii politice,
zic tot ei, anchetatorii de la știri.
Eu dacă aș fi hoț aș
avea ceva de învățat de aici: adică aș fura ușor-ușor,
politic. Nu intri și ei! Nu! Stai, te acomodezi, îți cunoști
șefii. Și abia după ce îți face semn șefu… Și nu pleci
niciodată de la fața locului! Stai acolo și dai vina pe ăilalți,
pe cei dinainte, pe „monstruoasa moștenire”. De abia ăsta se
cheamă „jaf organizat”. În România de 27 de ani. Vinovați
prinși? Prea puțini. Ăia care s-au dat sau au fost dați puțin la
o parte de celelalte găști…
Limbajul de poliție
Dar
cel mai plăcut la știrile astea nu e graba și ușurința, ci
limbajul, care a devenit atât de obișnuit încât nu-l mai
sesizează nimeni. Adică limba de lemn, marotele, clișeele și
locul comun.
În orice știre de pe infracțional trebuie să
afli ceva despre sexul, vârsta și domiciliu autorului. De ce?! Dar
polițiștii au o mare grijă să ți le treacă în comunicatele de
presă, niciodată nu le scapă.
Dacă o… persoană produce un
accident. Ei, vei ști de îndată că cea în cauză este femeie de
la poliţişti, care au grijă mereu să precizeze sexul vinovatului
sau vinovatei. Persoana e mereu „bărbat” sau „femeie”, cu
toate că, nici înainte, nici ulterior, sexului nu i se mai acordă
nicio importanţă. Poți să citești de zece ori comunicatul și nu
ai să găsești vreun motiv de a lega infracțiunea de sexul
autorului.
Poate doar în cazul accidentelor ar fi un mesaj
subliminal. „Vinovată este o femeie în vârstă de 35 de ani,
care nu a acordat prioritate, a piedut controlul volanului şi a
intrat într-un grup de bărbaţi care se deplasau liniştiţi câte
doi-patru-şase, din propriile declaraţii, venind de la cârciumă
pe partea carosabilă… pe care au băut-o!”. Nu putea fi decât
femeie, pentru că un bărbat nu făcea una ca asta, având mai mult
respect pentru seara de sâmbătă… şi cu meci! Şi precizarea
sexului bărbatului poate fi înţeleasă: „Vina aparţine unui
bărbat”…ul dracului de beţivan tâmpit cu tot neamul lor de
porci şi de măgari… Ar fi înţelesul unei femei trecute prin
viaţă, în mod principial şi fundamental.
Precizarea sexului
vine şi în momente cheie, parcă tocmai pentru a stârni
cititorului o reacţie anume: „Vina aparţine unei femei care a
pierdut controlul volanului confundând pedala de acceleraţie cu
frâna…” „ …Aaa, e clar! Muierea la volan! Ţi-am zis!” Sau
„şoferul depistat în stare de ebrietate la volan este un bărbat…”
„…Nu vă mai săturaţi! Sta-v-ar în gât!”.
Femeia sau
bărbatul este dintr-o localitate anume, din satul cutare, sau comuna
cutare, se mai spune în comunicate, parcă pentru a se încerca să
se aducă un anume renume negativ pentru localitatea respectivă.
Bineînţeles, că localitatea în care îşi are domiciliul autorul
accidentului nu are nicio relevenţă în producerea acestuia, dar
poliţiştii nu se pot abţine să nu aducă astfel de „lămuriri
suplimentare”.
Dacă e beat la volan, șoferul e mereu
„depistat” așa, sub influenţa alcoolului. Asta după o lungă
şi intensă muncă de investigare, s-ar putea crede. Deci, ăsta
vroia să ascundă cu tot dinadinsul. Nu prea reuşea doar în
momentele în care se împiedica şi cădea pe jos, emana alcool şi
vorbea incoerent, dar, în rest, planul funcţiona perfect. Numai
dibăcia şi perseverenţa poliţiştilor au fost cele care au
demascat-o. Pentru că a depista înseamnă „a scoate la iveală; a
da de urma unui lucru ascuns, tăinuit, necunoscut; a descoperi”.
Ori, în cele mai multe cazuri, starea de ebrietate e mai mult decât
evidentă. Cu toate acestea, poliţiştii întotdeauna
„depistează”…
În toate comunicatele, accidentele,
furturile sau orice infracţiuni se petrec pe „o rază”, de zici
că poliţiştii părăsesc limba de lemn şi îşi permit să devină
chiar poetici. Dar razele sunt ale localităţilor, deci toate
localităţile au o rază a lor, care rază e predestinată tuturor
nenorocirilor. Niciodată nu se întâmplă ceva într-o localitate,
ci pe raza ei. Deci localităţile pot să fie liniştite. Raza lor
va opri la sine toate infracţiunile, incidentele şi accidentele.
Raza le va proteja! A dracu’ raza asta! Care n-au, să-şi cumpere!
De ce nu pe arie, în perimetru, pe suprafaţa, pe teritoriul, pe
cuprinsul, în interiorul sau în apropierea localităţi?… Nimeni
nu ştie! Doar poliţiştii.
Orice infracţiune sau accident „a
avut loc”, adică au un loc al lor, nu se întâmplă aşa…
aiurea. Nu se petrec, nu!, au locurile lor. E exclusivitate:
accidentul şi locul! Şi locurile astea au o „faţă”, faţa
lor, care faţă aparţine în exclusivitate poliţiştilor. Numai ei
o pot vedea. Nu întâlneşti expresia „la faţa locului” decât
pentru situaţii care au legătură cu domeniul peste care sunt
aplecaţi cei în uniforme. Ei ajung întotdeauna „la faţa
locului”, o „analizează”, „cercetează”, fac⁄ îi fac
cercetările, pentru că numai ei sunt în măsură, de vreme ce
numai ei o văd, şi după „au constatat”. Ajunși „la fața
locului, polițiștii au constatat”, așa sună orice comunicat.
Chiar dacă nu au nicio concluzie și spun ce poate spune oricine, ei
„constată”, restul doar observă.
Dar ca să ajungă „la
faţa locului”, unde „a avut loc”„evenimentul” (de care ne
ocupăm mai târziu) poliţiştii… Ce fac poliţiştii? Se duc
…Eroare! Stai jos! Nota 2! Ca să ajungă la faţa locului
po-li-ţiş-tii se…? …Se deplaseazăăăăă. Nu se poate spune
că poliţiştii „s-au dus acolo”. Nu există aşa ceva! E prea
popular! Ce fac poliţiştii? „Po-li-ţiş-tii se de-pla-sea-ză la
fa-ţa lo-cu-luiii”. Poliţiştii nu fac niciodată nimic altceva
decât să se deplaseze. Nu se duc, nu!, ajung?, Doamne fereşte!,
asta e iar pentru oamenii de rând. Ei se deplasează pe ei, pentru
că sunt obişnuiţi să se poarte cu răspundere faţă de propriile
persoane. Şi au puţin rezon, că deplasare înseamnă „călătorie
în interes de serviciu” …Dar orice călătorie a poliţiştilor
e în interes de serviciu, cât sunt în uniformă. Atunci de ce să
mai faci precizarea?! Sau nu-i…chiar aşa?
Poliţiştii „s-au
deplasat” „la faţa locului” unde „a avut loc” un
…„eveniment”. Evenimentul, după DEX, este o „întâmplare
importantă, fapt de mare însemnătate”, „întâmplare
importantă în viaţa socială ori particulară; fapt remarcabil”.
Deci, poliţiştii nu se duc chiar aşa la orice chestie. Suni
poliţistul din satul tău: – Domnule, mă omoară! – Stai
domnule puţin! E eveniment sau se întâmplă în fiecare zi? Ca să
ştiu, că avem de terminat sticla asta de vin şi pokeraşul ăsta
nu se joacă singur. Că ar fi păcat să lăsăm lucrurile
neterminate aşa.
Dacă nea’ Fane îi dă o palmă lu’ tanti
Leana sau invers (pentru feministe) e o chestie. …Ei, da’ când
vin poliţiştii, deja devine un eveniment, mai ales dacă nu se
împacă ăia doi. Dacă nu depun plângere, devine iar o chestie,
da’ dacă îi implică iar pe poliţişti, devine iar eveniment.
Da’ dacă poliţia trimite comunicat de presă e eveniment clar, că
nu şi-ar bate gura de pomană pentru orice flecuşteţ.
După
ce „se deplasează” „la faţa locului”, unde „a avut loc”
un „eveniment”, poliţiştii „identifică” persoana. Adică
îi stabilesc identitatea, numele. Ce-i culmea e că, în continuare,
ca să demonstreze acest lucru, poliţiştii împărtăşesc şi
presei prin comunicatul remis realizarea lor: „Aceasta este Lenuţa
M.” …Păi, stai puţin, că, cel puţin la prima vedere, pare că
nu prea v-aţi făcut treaba până la capăt. Lenuţa e numele mic,
da? Da’ numele mare? M şi mai cum? Cu Lenuţa asta nu ne-aţi spun
nimic! Bineînţeles că nu au voie să spună care e numele ei
întreg. Da’ atunci de ce se mai apucă?! Pot să spună: „i-am
stabilit identitatea, dar e treaba noastră cum o cheamă, da?”.
În
continuare, din motive care nouă celorlalţi ne scapă, este foarte
important de precizat vârsta persoanei: „Aceasta este Lenuța M.,
în vârstă de 45 de ani…”. De parcă dacă spuneau doar „de
45 de ani” nici nu ne puteam închipui că e vorba de vârstă.
Precizarea asta e precum sexul persoanei sau domiciliul: nu are nici
cea mai mică relevanţă. La 45 de ani nu te îmbeţi şi te duci în
şanţ cu maşina ca la 35, 55 sau 65?!
Dacă tot intră în
astfel de detalii, poliţiştii ar putea merge ceva mai departe cu
„constatările” şi să ofere informaţii cu adevărat relevante,
nu precum cele legate de sex, vârstă sau domiciliu. Un test rapid
aplicat chiar ar ajuta foarte mult. Comunicatul ar suna poate altfel:
„aceasta este Lenuţa M., o melancolică…” „…Să ştii că
asta se uita la stele săraca şi, impresionată, i-a dat lacrimile
şi s-a pierdut cu totul…” Temperamentul e cât se poate de
relevant în cazurile astea. Nimeni nu poate spune altceva.
