România a pierdut în Primul Război Mondial 220.000 de soldați și ofițeri și încă 250.000 de civili (morți mai ales ca urmare a tifosului exantematic); probabil încă 50.000 de români au murit luptând în armate străine (austro-ungară sau rusă).
Aproape 100.000 de români au murit sub haina militară în cel de-Al Doilea Război Mondial și încă 200.000 au murit în lagărele de prizonieri. Câteva sute de mii de evrei cetățeni români au murit în timpul războiului (cei mai mulți dintre ei din teritoriul aflat sub stăpânirea maghiară în Ardealul de Nord).
Deși greu de numărat, victimele regimului comunist (deținuți politici morți în lagăre de muncă, deportați sau în pușcărie) sunt probabil câteva sute de mii (raportul Tismăneanu indica 350.000 de victime, dar este puternic criticat ca minimalizând acest număr).
Practic, în timpul celor mai ucigătoare războaie pe care le-a cunoscut România și în timpul celei mai criminale prigoane împotriva românilor (cea comunistă), țara a pierdut 2 milioane de cetățeni.
Ei bine, după anul 2000, au plecat din țară cel puțin 3,5 milioane de români (estimează Organizația Națiunilor Unite), adică 17% din populație.
Practic, în intervalul în care România se afla „în cea mai bună perioadă din istorie”, am pierdut de două ori mai mulți oameni decât în două războaie mondiale plus prigoana anilor 45-60!
Istoricii spun, pe bună dreptate, că, imediat după preluarea puterii de către regimul comunist, între 1945 și 1960, România și-a pierdut aproape întreaga elită intelectuală, deși o parte bună dintre supraviețuitori au fost „reintegrați cu restricții pentru funcțiile de conducere” în societate.
Dar acum? Peste 14.000 de doctori au plecat din țară după 2008, la care putem adăuga și aproape 30.000 de asistenți medicali. Aici au rămas aproximativ 57.000 de medici, adică o cincime dintre medicii români au plecat, probabil definitiv.
În spitale profesează sub 15.000 de doctori, cam jumătate din câți ar fi trebuit să fie pentru a întreține funcționalitatea sistemului. Anual, România „produce” cam 3.000 de doctori și pierde 3.500, adică a șaptea parte.
După 1990, 300.000 de ingineri au plecat din țară, adică am pierdut o treime din totalul cadrelor tehnice, cei mai mulți dintre ei în anii de până la intrarea în Uniunea Europeană. Astăzi „doar” aproximativ 18-20% dintre inginerii români mai pleacă în străinătate.
Vârful acestui exod s-a atins în 1999, când au rămas în țară doar 5 dintre cei 250 de absolvenți de Automatică și Calculatoare de la Politehnica bucureșteană; în 2000, situația s-a îmbunătățit: au rămas 7, iar în 2001 au rămas 11! În deceniul 1990-2000, un sfert din cadrele tehnice emigrate în Canada erau români.
România a pierdut teritorii vaste (Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilaterul), a pierdut resurse naturale prețioase (petrolul și gazele exploatate irațional în anii ’60-’90), a pierdut o treime din suprafața împădurită, a pierdut mlaștinile din Lunca Dunării, a pierdut un sfert din Delta Dunării (pe care l-am transformat în ferme de porumb!), a pierdut a noua flotă a lumii, a pierdut 1% din producția de oțel a lumii, a pierdut dreptul de a-și extrage jumătate din petrolul propriu, a pierdut jumătate din resursa de pește (în special în Dunăre și Deltă), a pierdut unele dintre cele mai productive perimetre de pescuit oceanic ale lumii, dar nimic nu se compară cu pierderea catastrofală și ireparabilă a unei cincimi de populație.
Toată lumea bună de la București (politicieni, analiști, jurnaliști, experți, moderatori de televiziune, invitați permanenți, kilograme de gigibecali și geluvisani) deplânge în fel și chip orice subiect european, mondial, regional, dar foarte puțini realizează, și și mai puțini vorbesc, despre cea mai dureroasă și (singura) ireversibilă pierdere a țării: unul din cinci români a plecat definitiv!
Ce consecințe a avut exodul unui român din cinci
În primul rând, politicienii au scăpat de presiunea de a avea grijă și a gândi pentru români mai mulți și mai deștepți și, trecând la lucruri serioase, s-a echilibrat deficitul de cont curent: românii plecați în străinătate au trimis acasă mai mulți bani decât toate investițiile străine la un loc; practic, banii (așa, puțini, trimiși acasă) au hrănit consumul intern, permițând perpetuarea la putere a unor incapabili.
În al doilea rând, s-a pierdut orice posibilitate de a aduce în România investiții în industrii cu valoare adăugată mare: dacă ne-au plecat inginerii, nu se mai investește în tehnologie, ci în fabrici de nivelul anilor ’80, unde mulți oameni produc lucruri simple și ieftine.
Nu mai există astăzi nicio firmă românească mare capabilă să proiecteze și să construiască mari realizări inginerești. Ar mai avea cine să facă astăzi un baraj de la Vidraru? Sau de la Porțile de Fier? Poate firmele străine care câștigă pe bandă rulantă contractele de modernizare.
Ar mai fi vreo firmă românească acum capabilă să construiască un pod la Cernavodă sau la Ruse? Din câte se pare, românii participă la astfel de lucrări doar cu partea de săpături și cu cantina mobilă, toata tehnologia vine „de afară”…
Nefiind suficienți contribuabili, iar cei existenți având salarii prea mici, deficitele fondurilor de pensii și sănătate au devenit cronice, insuportabile pentru o societate modernă.
România a ajuns să depindă de capriciile pieței imobiliare pentru a afla dacă are sau nu creștere. Suntem săraci (averea gospodăriilor din România era la mijlocul lui 2016 de numai 229 miliarde de dolari, în scădere puternică față de anii de dinainte de criză, din cauza prăbușirii prețurilor imobilelor, mult sub averea de 256 miliarde de dolari a ungurilor, sau sub cea de peste 400 de miliarde de dolari a cehilor și sub cea de aproape 800 miliarde de dolari a polonezilor), pentru că nu avem altă avere decât cea imobiliară și nu avem altă avere pentru că suntem lipsiți de forță de muncă înalt calificată, care să producă și altceva…
Unde am fi fost dacă acest exod nu ar fi avut loc?
Am fi avut astăzi un PIB nominal cu cel puțin o treime mai mare (cei 3,5 milioane de români plecați reprezintă 70% din forța de muncă activă rămasă – cam 5 milioane de oameni), adică eram la nivelul de a 33-a economie a lumii (nu a 52-a), peste Hong Kong, Danemarca, Singapore și muuult peste Grecia sau Cehia, pe care visăm să le depășim la anul.
România ar avea a șaptea populație medicală din Uniunea Europeană și ar fi a cincea putere inginerească a Uniunii Europene și am fi, probabil, a patra putere a fizicii Uniunii (aici s-a întâmplat cel mai mare exod procentual).
Veniturile de la fondurile de pensii și de sănătate ar fi mai mari cu cel puțin 50% (dacă nu chiar cu 70%), adică am avea bani să ne tratăm cu decență copiii și bătrânii…
Poate nu în ultimul rând, România ar fi una dintre principalele destinații mondiale pentru investiții în tehnologie și în industrii cu valoare adăugată ridicată, având resursa umană necesară.
Dacă mâine Uniunea Europeană ne-ar da, la sacoșă, toate zecile de miliarde de euro fonduri structurale promise până în 2020, nu am ști și nu am putea să le folosim singuri. De ce? Nu ar avea cine să gândească marile proiecte (de infrastructură energetică sau de transport), nu ar avea cine să le proiecteze și nici cine să le execute.
Spre final, ma încearcă o dureroasă întrebare: oare de ce nu am exportat doctori în „securitate națională” (eventual pe cei încruntați și stingheriți de limba română) în loc de medici, arhitecți, ingineri, fizicieni?
Nu era mai bine să fi rămas cu inginerii de aeronave și IT plecați în ghețurile Canadei și să ne fi plecat primarii de sectoare-generali, patronii cluburilor de fotbal, miniștrii cu facultăți incerte, dar cu doctorate în „siguranță”, doctorii în sociologie care au semnat mai multe cărți decât au citit, miniștrii cu cartea pe „genunche”?
Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agenției pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).
Preluare: ziare.com
Adevăruri incontestabile și mai ales dureroase, pentru viitorul poporului român !