O particularitate istorică românească o reprezintă instituţiile „diferitelor forme ale vieţii juridice, economice şi culturale” care s-au schimbat de zeci de ori într-o singură sută de ani. D. Drăghicescu a arătat – la vremea lui, cu geniu sociologic, cum „caracterul indivizilor şi al popoarelor este ecoul pe care-l lasă în suflete felul activităţii ce desfăşoară instituţiile”. Acestea sunt precum nişte „tipare în care se toarnă activitatea membrilor unei societăţi. Ele modelează şi dau formă manifestărilor omeneşti. Activitatea popoarelor şi a indivizilor se desfăşoară după calapoadele acestor instituţii. Reformarea prea repetată a acestor tipare de activitate, topirea lor, dizolvarea continuă a instituţiilor aduc dizolvarea activităţii popoarelor şi prin aceea a caracterului lor”. Aceasta este adevărata „aiureală” a istoriei care, iată, se prelinge sub cuvântul înşelător al „reformei” din zilele noastre. Graba şi fuşăreala din domeniul instituţional pot fi argumentate cu renumele a doi miniştri ai învăţământului, renume cauzat de capacitatea lor de a reforma ministerul de resort: „Abramburica” şi „Euthanasiu”. Corupţia este atât de densă încât iat-o, sub forma geografiei simbolice, prinsă în onomastica ocazională şi semi-oficială: „Miki Şpagă”, „Şpagaton”, „Şpagoveanu”. Primii doi, foşti miniştri de resort, iar ultimul, un cleric „de vârf”. Geografia „atmosferelor morale” definită de D. Drăghicescu continuă aşadar să fie o realitate nu numai istorică, dar mai ales sociologică!
Secolul al XIX-lea, numai el singur, „se înfăţişează ca o atmosferă socială zguduită de curente puternice, dese schimbări şi reforme, în care instituţiile se improvizează într-o clipă şi sunt dărâmate şi dispar în clipa următoare. În această atmosferă totul este provizoriu şi efemer”. Provizoriu şi efemer există în fiecare an şcolar, când nu se cunosc regulamente de organizare şi monitorizare a unui eveniment naţional precum bacalaureatul sau testele naţionale. Dintotdeauna, în scumpa noastră ţară, „totul în viaţa publică şi privată este o babilonie fără sens, într-o dezordine şi într-o anarhie fără capăt”.
Improvizaţia, graba, fuşăreala în toate au determinat ca nota cea mai dominantă a „sufletului nostru etnic” să fie neprevederea, nepăsarea, care fac că aproape toate lucrurile la noi sunt provizorii şi efemere”.
„Consideraţiunea momentului” a devenit singurul mod de a fi. Şi astăzi, prin maşinile de lux, jeep-uri, şi castele cu turnuleţ, „trăim numai pentru clipa de acum şi prea neglijăm sistematic, nu ţinem socoteală de viitor, de un viitor ceva mai îndepărtat”. Într-o astfel de cultură a împrumutului şi afişării s-au dezvoltat cu mari succese bancurile şi genul de „literatură glumeaţă, comică, umoristică”, devansând cu mult celelalte genuri ale literaturii. Operele de literatură glumeaţă „sunt tot ce s-a produs la noi relativ mai desăvârşit. Scriitorii noştri de această specie sunt cei mai tari. Caragiale, de pildă, este scriitorul ale cărui opere literare sunt cele mai reuşite din toată literatura noastră”. Avem o literatură de „râgâit intim”, pentru a-l parafraza pe genialul Max Blecher.
Preluare: cotidianul.ro / Autor: Adrian Majuru