Iluzia alegerilor franceze din 2017

Alegerea europenistului Macron – care este un copil real al sistemului bancar și al forțelor globalizării – la președinția Franței a împiedicat, pe de o parte, activarea automată a procedurilor de descompunere ale unei Uniuni Europene aflate sub controlul german și a creat, pe de altă parte, o iluzie incredibilă în cercurile birocratice ale Bruxelles-ului cu privire la perspectivele longevității UE.

Cu toate acestea, o lectură amănunțită a rezultatelor alegerilor prezidențiale franceze nu lasă nicio îndoială. Un segment important – exact 34% – al poporului francez și-a exprimat aversiunea față de construcția europeană birocratică nedemocratică în a doua rundă a alegerilor. Și dacă ne gândim că francezii au fost afectați mult mai puțin decât alte popoare din zona euro de politicile extrem de neoliberale ale austerității sălbatice, atunci rezultatul este cu atât mai alarmant pentru liberalii globaliști.

Și, de fapt, aceasta s-a înfăptuit prin intermediul unei structuri politice extrem de liniare, cu un trecut rasist stigmatizant, care de ani de zile se află în paralel cu sistemul politic francez. Dacă Mélenchonul anti-european de stânga, care nu provoacă nicio aversiune poporului francez, ar fi reușit să treacă în al doilea tur de scrutin, alegerea lui Macron ar fi fost nesigură, având în vedere că 50% din electoratul francez a votat deja euro-sceptic încă din prima rundă a alegerilor.

În orice caz, Uniunea Europeană seamănă acum cu o femeie care suferă de o boală incurabilă, ai cărei medici îi dau încă cinci ani să trăiască. În orice caz, UE nu poate exista fără Franța. Cu toate acestea, este sigur că politicile neoliberale anti-populare pe care Macron le va pune în aplicare și care vor fi dictate de Bruxelles (în esență de Berlin) vor devaloriza drepturile sociale și de muncă ale poporului francez și vor provoca mânia lor justificată.

În consecință, în alegerile prezidențiale franceze din 2022 chiar dacă bomba economiei italiene nu va fi explodat încă – ceea ce este puțin probabil – forțele politice eurosceptice vor arunca în aer Uniunea Europeană. Deoarece UE nu va dobândi niciodată o imagine democratică și socială, acest factor cu siguranță va inversa rezultatul recentelor alegeri din Franța și euroscepticismul se va impune cu o mare majoritate.

Germanii, desigur, au avut toate motivele să se bucure și să sărbătorească alegerea lui Macron, care va păstra, chiar și temporar, zona euro și Uniunea Europeană, din care au câștigat cel mai mult, în timp ce majoritatea celorlalte state vor pierde. Mai precis, excedentul comercial german, care este un fenomen structural și nu doar o coincidență, se datorează, cu siguranță, marii competitivități a economiei germane. Dar acest excedent este, de asemenea, consolidat în mod scandalos și de mecanismul de funcționare al euro, deoarece moneda comună nu permite zonelor cu deficit din zona euro să se redreseze. Consecința este că respectivele state își vor devaloriza și mai mult moneda, fapt care le condamnă într-un cerc vicios de competitivitate scăzută și deficite persistente.

De la adoptarea monedei euro, excedentul comercial al Germaniei a urmat o tendință ascendentă. Astfel, în 2016, acesta a atins un nivel istoric ridicat de 252,9 miliarde de euro, potrivit informațiilor oficiale ale Biroului de Statistică al Germaniei. Tot datele oficiale arată că excedentul comercial al întregii zone euro (deci cu Germania inclusiv) pentru anul 2016 a fost de doar 273,9 miliarde de euro. Aceasta înseamnă că Germania produce 92,33% din excedentul comercial total din zona euro!

În aceeași perioadă (de la adoptarea monedei euro până în prezent), cu excepția câtorva ani, deficitul comercial al Franței a înregistrat tendințe de creștere.

Astfel, în 2016, în conformitate cu un anunț vamal francez, deficitul a fost de 48,1 miliarde de euro, iar cota de piață a Franței în zona euro a fost semnificativ redusă: a scăzut de la 17% în 2000, la 13,6% în 2015 și la 13,4% în 2016. Deficitul comercial în 2015 s-a situat la 45 miliarde de euro. În același timp, economia franceză se confruntă cu alte probleme grave.

În consecință, datoria publică a Franței se extinde constant și se află acum la aproape 100% din produsul său național brut. Șomajul, care afectează în special tinerii cu vârsta sub 25 de ani – aproape unul din patru este șomer – s-a situat la 10% din forța de muncă la sfârșitul anului 2016, reconfirmând eșuarea eforturilor președintelui Hollande de a-l reduce. În același timp, Germania se bucură de rate foarte ridicate de ocupare a forței de muncă, întrucât șomajul este scăzut la o valoare istorică, mai exact la doar 3,9% din forța de muncă.

Acum 15 ani, Franța și Germania au avut un nivel de trai similar. În prezent, germanii sunt cu o cincime mai bogați, deși ambele economii au salutat moneda euro în 2002, cu șomajul plasat la aproximativ 8% din forța de muncă.

Așadar, chiar dacă acum există așteptări că Macron va surprinde plăcut comunitatea internațională, aceasta, bineînțeles, nu se va petrece. Pe baza importanței pe care Franța o are de când – după Brexit – a devenit a doua putere economică în zona euro, Macron a susținut în campania electorală că va impulsiona cu fermitate o schimbare de atitudine în Uniunea Europeană și în zona euro. El a asigurat că va îmbunătăți în mod clar economia franceză și că aceasta va aduce beneficii și economiilor din celelalte țări ale Europei de Sud. Promisiunile sale se vor izbi însă într-un zid imens și puternic. Este vorba de poziția rigidă și constantă a Germaniei.

Iar acest lucru se petrece deoarece germanii – cu oricine se află la cârma țării – nu vor accepta niciodată relaxarea austerității și a regulilor „sacre” ale disciplinei bugetare. Este mai mult decât evident că germanii doresc să folosească zona euro în folosul lor și în detrimentul tuturor celorlalți și nu vor putea să se întoarcă în mod voluntar la moneda națională (marca) pentru că aceasta ar duce la prăbușirea exporturile lor. Germanii doresc să câștige din ce în ce mai mult, păstrând zona euro pe o perioadă cât mai lungă de timp și, de fapt, nu le pasă dacă ceilalți pierd sau chiar sunt distruși, cum a fost în cazul grecilor.

Prin urmare, în această Uniune Europeană, dominată și domnită de Germania, noțiunea de solidaritate și de ajutor reciproc nu numai că nu există, ci a fost aruncată la coșul de gunoi. Prin urmare, se dovedește dincolo de orice îndoială că realitatea nu este doar rezultatul unei încercări împovărătoare, întrucât aceste idei directoare au fost consemnate chiar în tratatele fondatoare ale Comunității Europene. Ceea ce trăim acum sunt consecințele crude și inexorabile. Astfel, unirea economiilor puternice și neputincioase și îmbrățișarea lor strânsă prin moneda euro s-a dovedit a fi o eroare penală.

În concluzie, alegerea lui Macron la președenția Franței nu afectează câtuși de puțin birocrații extrem de bine plătiți de la Bruxelles și nici liderii politici din Berlin. Toți aceștia vor urmări să impună în continuare țărilor Uniunii Europene politicile extremiste neoliberale de austeritate sălbatică ce condamnă popoarele la sărăcie și mizerie.

de Isidoros Karderinis

Franţa a ales ca preşedinte ”centrist” un bancher artificial şi o creatură elitistă bizară

A uitat să ne spună în alegeri despre activitatea îndelungată la Rothschild Investment şi că a fost participant activ la întâlnirile Grupului Bilderberg
Dacă media, în mod intenţionat, a găsit de cuviință să scoată în evidenţă un aspect hilar – diferenţa de 25 de ani dintre Macron şi soţia lui cu mult mai bătrână, aceeași media nu a amintit faptul că Macron este strâns legat de grupurile financiare internaţionale construite de Rothschild, care au pus în genunchi economia mondială.

Oare putem accepta ce ni se spune, că acest președinte, Emmanuel Macron, este centrist, atâta timp cât face parte din echipa Rothschild? Cum poate fi el centrist atâta timp cât a jefuit şi dezechilibrat alături de mentorii lui de la Rothschild Investment, o întreagă economie mondială, fiind şi protejatul lui Rothschild?

Macron a fost student la Filozofie, bancher în domeniul investiţiilor (care am văzut unde a adus economia Franţei şi cât de „eficiente” au fost) şi în final Ministrul Economiei, care a colapsat la toţi indicatorii.

Ceea ce este surprinzător, este faptul că el nu a ținut discursuri tipic politice ca alţi candidaţi, alegând altfel şi cuvintele şi aşezarea lor în frază, dorind să lase a se înţelege că este ultimul francez de calitate ireproşabilă care poate duce steagul UE mai departe şi poate repara un dezastru pe care nici cei care l-au creat nu au crezut că poate fi de această amploare.

Siguranţa lui Macron în discuţii, fără a avea susţinerea niciunuia dintre partidele tradiţionale francez care s-au perindat la putere în ultimii 60 de ani, arată destul de bizar, dar să vedem din ce zonă vine atât Macron, cât şi discursul lui politic şi încrederea în el însuşi.

Cine este în spatele lui, dacă partidele tradiţionale nu îl recunosc ca partener politic?
Financial Times scria: „Emmanuel Macron’s Rothschild years make him easy election target”. Deci faptul că a lucrat o perioadă lungă pe „moşia” lui Rothschild l-a făcut pe Macron un candidat redutabil şi cu cele mai mari şanse de a fi ales preşedinte… După cum citim în Financial Times, Macron a fost sub oblăduirea lui Rothschild chiar din prima zi de când a aterizat în grădina acestui aşa-zis bancher negru, din 2008.
La primul contact, Financial Times arată că Macron a fost întrebat: „Eşti conştient că tranzacţiile şi mecanismele bancare nu reprezintă aici un loc de muncă?”, după care a mai fost întrebat: „Eşti conştient că Rothschild Invetsment nu reprezintă o bancă oarecare?”, după cum a declarat un martor prezent la discuţie.

Deci, contrar a ceea ce arată media jewmericană, care îl categoriseşte pe Macron ca fiind Cavalerul Alb care va salva Franţa, realitatea arată cu totul altfel…

Macron a fost extrem de servil pe „tarlaua” lui Rothschild, după cum a declarat un amic şi fost coleg al lui, el spunând în permanenţă, dacă era sau nu nevoie, „Mulţumesc”. De ce ascunde Macron acest lucru? În loc să se uite pe contabilitatea marilor corporaţii, Macron întreba mereu şi cerea informaţii dintre cele mai diverse, cei de la Rothschild afirmând că nu ştia elementele principale financiare şi modul cum acţionează ele. Macron era lipsit de cunoștințe financiare tehnice şi vocabularul specific, după cum declară colegii lui în interviul din Financial Times şi unii dintre ei care lucrează la o altă bancă franceză infractoare internaţională, BNP Paribas.

Macron a uimit anturajul său prin salturi enorme şi neaşteptate în poziţii profesionale, având un rol determinant în achiziţia diviziei de alimente a lui Pfizer de către Nestle.

Totul converge către a ne arăta că Macron este o creaţie elitistă şi nu are nicio legătură cu centrul politic.

În 2010, Macron a oferit consultanță fără bani publicaţiei Le Monde, care era pusă la vânzare, pentru ca mai târziu să se afle că Macron era în relaţii foarte bune cu cei ce licitau pentru cumpărarea lui Le Monde, după cum arată Financial Times.
Macron a frecventat întâlnirile Grupului Bilderberg, fiind participant activ, ceea ce lămureşte siguranţa pe care el o are în politică.

Din datele prezentate pe Wikipedia, Macron pare şi mai enigmatic. El a fost crescut într-o familie ateistă, dar a fost botezat la biserica Romano Catolică, la cererea lui, la vârsta de 12 ani. Cum poate fi posibil ca un copil de 12 ani să realizeze perceptele religioase şi să decidă singur că trebuie să fie botezat la biserica catolică?

La vârsta de 15 ani, după ce l-a descoperit pe Iisus, a decis să seducă profesoara din liceu care era mai în vârstă cu 24 de ani, căsătorită şi cu trei copii. La numai 39 de ani, Macron este cel mai tânăr preşedinte al Franţei, iar soţia lui, Brigitte Trogneux, a împlinit 64 de ani. Dacă Macron ar fi fost o tânără fată de liceu şi ar fi fost sedusă de un profesor bărbat cu trei copii acasă şi căsătorit, presa ar fi turnat tone de cerneală peste acest eveniment de o moralitate îndoielnică.

Macron este un politician creat – aşa cum capitaliştii creează valoare prin bani tipăriţi – creat ieftin în vederea ajutorării bancherilor care vor în continuare să jefuiască omul de rând şi să fure de pe fundul sacului. Macron este 100% artificial, dar asta nu l-a împiedicat să ajungă președintele Franței.

Oare aşa arată un centrist? Un centrist în politică se presupune ca manifestă echilibru şi dorește să îl construiască. O poate face Macron din poziţia de participant la întâlnirile Grupului Bilderberg? Poate Franţa nu va fi cea care va bate cuiul final la coșciugul UE, însă Italia are cele mai mari şanse să o facă.

Prestigioase publicații britanice și italiene scot la iveală legături între Macron și elita financiară franceză, a patronatului presei

Macron era până înaintea campaniei un outsider, în urmă cu câteva luni candidatura lui părea o excentricitate, în urmă cu un an nu se punea încă problema unei candidaturi, ba chiar nici nu era clar ce grupare politică îl susține.
Macron seamănă întrucâtva cu ceea ce am văzut în România și cu ceea ce pare de neînțeles pe scena politică: ridicarea unui grup stângisto-libertarian, care susține fie un grup tehnocrat, fie personaje ciudate de genul Nicușor Dan și compania. Macron este… un pic din toate: este perceput ca tehnocrat, are vederi atlantiste, consideră că nu există o cultură franceză propriu-zisă, ci o cultură apărută pe teritoriul Franței, este căsătorit cu o femeie cu 24 de ani mai mare ca el care i-a fost profesoară – și culmea coincidenței, a avut dintr-o dată bani pentru diverse investiții, dar și pentru campanie – atenție, fără a avea în spate un partid politic ci niște ONG-uri și o „mișcare”!
Dar chestiunile sunt chiar mai bizare, iar legătura ne duce la același personaj pe care îl apără cu ardoare USR și compania „tinerilor frumoși & liberi” – George Soros. Menționăm că, pentru a aplana ideea de „propagandă rusă”, ca și vitriolant-electorala presă franceză, am folosit surse prestigioase din Marea Britanie și Italia.

Il Giornale: „Un replicant Soros”

Cotidianul Il Giornale publica, pe 17 martie 2017, sub semnătura editorialistului Giampaolo Rossi, un articol cu titlul «Apatridul globalist: Macron și noua stângă». Cităm din subcapitolul «Un replicant Soros»: „În primul rând Macron este produsul perfect al laboratorului ideologiei dominante: un tehnocrat, bancher de stânga, cu idei mai mult iluminate (referitor la anarho-stângismul iluminaților, n.n.) decât iluministe, progresist, multicultural, ecologist dar în favoarea globalizării; pro-imigrație, vrea mai multă Europă, mai multă integrare, mai multă putere pentru Bruxelles, iar în politica externă susține opiniile războinice în Siria și ostile Rusiei lui Putin, în perfectă concordanță cu agenda atlantistă”.
Interesant cum toate aceste idei seamănă cu curentul politic al „străzii” din România și al grupusculelor politice susținute de stradă. Dar, iată concluzia analistului italian privindu-l pe Macron.
„Ideile sale politice par luate direct din documentele Societății deschise a lui George Soros; la fel ca numele mișcării «En March!», incredibil de asemănătoare cu Move.On, organizația la care Soros este principalul finanțator și care susține politicile liberale ale candidaților Partidului Democrat din SUA”.
Emmanuel Macron a lucrat la Inspectoratul General al Finanțelor, apoi a ajuns la „curtea familiei Rotschild, ca bancher de investiții”, scrie Il Giornale. Aici, marea lui lovitură a fost cumpărarea de către Nestle a gigantului american Pfizer. Se reîntoarce în Executiv, pe fondul crizei prin care trec socialiștii francezi ajunge ministrul Economiei, moment în care începe o adevărată luptă împotriva partidului care l-a propulsat, așa cum vom vedea ceva mai jos.
Il Giornale face și o listă a principalilor susținători ai lui Macron. Remarcabilă este prezența în jurul lui Macron a elitei puterii financiare franceze dar și a patronatului din mass-media; primul pe listă este Pierre Bergé, industriaș miliardar, filantrop supranumit „Soros de Franța”. Bergé este unul dintre cei mai importanți militanți gay și ai secularismului (printre altele a fost iubitul și partenerul lui Yves Saint Laurent, căruia i-a transformat ideile artistice într-o mare afacere). Bergé finanțează manifestații progresiste și este acționarul majoritar al Le Monde și la Nouvelle Observateur.
În echipa Macron un rol principal îl are Bernard Mourad, omul marii bănci Morgan Stanley în Franța și, scrie Rossi, este „capul compartimentului mass-media al gigantului financiar olandez Altice/SFR, care gestionează peste 60 de publicații (ziare și reviste), inclusiv Liberation, Le Figaro, L’Express, radio și TV”; Bernard Mourad a părăsit această importantă funcție pentru a conduce campania lui Macron. Iată și concluzia jurnalistului de la Il Giornale:
„Macron întruchipează perfect idealul globalist, pentru care cultura, tradițiile, limba, națiunile sunt accidente ale istoriei și pentru care nu există decât o singură valoare universală: homo economicus. Pentru Macron, conflictul cu Islamul în Europa este vina unui model social greșit și terorismul islamist ‘este numai rezultatul lipsei de oportunități economice’”.

The Spectator: „O misterioasă mișcare numită Tinerii pentru Macron”

La rândul său, The Spectator, poate cea mai prestigioasă revistă politică britanică (înființată în 1828), publică sub semnătura lui Patrick Marnham, un nume mare al publicisticii britanice, o analiză cu titlul extrem de direct: «Cine se află în spatele misterioasei ascensiuni a lui Emmanuel Macron?» și subtitlul: «Până de curând nu a avut un angajament politic – dar ar putea fi pe punctul de a distruge partidul socialist».
Lui Macron, consideră analistul britanic, la cei 39 de ani săi, i-ar mai fi trebuit cel puțin încă 15 pentru a fi o candidatură serioasă la președinția Franței. Ascensiunea sa rapidă este cu totul originală, nouă pentru Franța. The Spectator trece în revistă interesantele sale manevre, trecerea de la angajamentul la stat în privat, la banca Rotschild, menționând că Macron a trebuit chiar să plătească 50.000 de euro statului pentru întreruperea prematură a contractului. Apoi revenirea lui în Executivul francez, aprecierea de care s-a bucurat din partea premierului Valls și a președintelui Hollande, ridicarea sa în funcția de ministru al Economiei și, în fine, remarcă analistul britanic, faptul că la puțin timp după ce a ajuns ministru, Macron a început să-și dezvolte o agendă proprie.
„Macron nu s-a sfiit să îl contreze în public pe șeful său, premierul Valls. Imediat după această schimbare de atitudine a apărut o misterioasă mișcare numită «Tinerii pentru Macron». Aceasta a fost lansată pe Internet ca un site «spontan», dar a crescut rapid devenind un grup bine organizat numărând mii de activiști a căror vârstă medie era 33 de ani”.
Apoi Macron a început să ocupe agenda publică a dezbaterilor pe politica europeană și, în ciuda afirmațiilor lui Hollande că „Macron îmi respectă autoritatea”, a început să atace chiar politica fiscală, placa turnantă a socialiștilor președintelui Franței. Imediat după aceea, Macron, încă ministru în guvernul socialist, anunță că își va forma propria mișcare politică „En Marche!” – cu legenda „deschisă tuturor celor cu vederi progresiste” și orientată către voturile tineretului. Macron se declară „un centrist” și anunță intenția de a remodela nu doar politica Franței, dar și „cultura și ideologia”. Din nou vă invităm la o comparație cu ideile pe care le auzim la manifestațiile din România – și la ținta atacurilor, socialiștii aflați la putere.
De fapt, inteligenta analiză din The Spectator lasă deschis răspunsul la întrebarea din titlu, toată demonstrația dedicându-se, de fapt, subtitlului explicativ – Macron este pe punctul de a distruge Partidul Socialist francez și, prin el, establishment-ul politic al Franței.