Hebdomadarul naționaliștilor tineri reproduce în ultimul său număr două articole de ale subsemnatului, anunțând că ele dovedesc „convertirea” mea la românism. M-am întrebat, cu destulă seriozitate, dacă am încetat cândva de a fi român. Oare faptul că am militat, alături de atâția alții, pentru experiență și pentru spiritualitate, pentru o cultură autentică și o creație personală – a însemnat că nu mai eram român? Oare „aventura” înțeleasă ca gest decisiv, cu riscuri, dar și cu imense posibilități (de adâncire, de creație, de organicitate) – suprimă condiția etnică și socială a celui care o încearcă? Dimpotrivă am crezut întotdeauna că numai experiențele, autenticitatea, cultura – pot limpezi substanța etnică a unui ins, îl pot conduce la deplina înțelegere de sine, la deplina stăpânire a tuturor forțelor etnice.
Există o condiție (umană, cosmică) a românilor, așa cum există pentru fiecare alt popor. Dacă cineva îi relevă greșelile, nu înseamnă că e un „rău român”; după cum cineva care îi constată meritele nu înseamnă că s-a „convertit” la românism. O convertire e ceva factice, exterior, ineficace. Oamenii sunt așa cum sunt, nu pot fi altfel.
După câte îmi amintesc, lucrurile acestea simple nu le-am uitat niciodată. Erau implicate în orice am scris și orice am gândit. Este penibil să discut aici o chestiune personală, dar mi se pare că se fac prea multe cofuzii în publicistica noastră contemporană. De pildă, se crede că fiecare tânăr cu gândire articulată, trebuie să aibă o „atitudine politică”. Asta e o confuzie; există o istorie care se face, și altă istorie care se consumă. Numai în privința istoriei care se consumă e necesară o „atitudine politică”. Dar sunt atâția tineri care cred, însă, în primatul spiritualității, care cred că e mai necesară și mai fecundă activitatea pur spirituală – decât una politică. Oamenii aceștia au despre istorie o concepție mai largă, mai umană. Ei știu că ideile și experiențele „spirituale” au nevoie de decenii ca să se poată actualiza în contemporaneitate, să se poată consuma.
A crede în primatul spiritualității nu înseamnă a fi un om abstract, un ins mort. Dimpotrivă, singura viață concretă, pliabilă, ce se poate necontenit depăși – este această spiritualitate. Care nu înseamnă abstracțiune, sicitate, erudiție, lașitate, anarhie – ci singura posibilitate de a avea priză asupra realului, singura posibilitate de a trăi în concret. Firește, nu pretind că toate lucrurile acestea se pot discuta într- un articolaș de ziar – dar e bine să fie menționate, cel puțin.
…În ceea ce privește „românismul” nou, nu l-am dezis niciodată. Este drept, am suferit pentru el de câteva ori; când studenții români creștini au zădărnicit o conferință de la „Fundație” – și când am cetit cum au fost expulzați doi mari savanți: Moses Gaster și Lazăr Săineanu.
Mircea Eliade
«Cuvântul», An IX, Septembrie 22,1933, nr. 3021, p.1
