Mijloacele perverse ale propagandei

Această imagine a însoțit aproape toate filmele documentare sau orice discuție ilustrată despre nazism, despre construcția regimului, despre dictatura și totalitarismul său, despre suferințele produse în timpul său. Efectele dramatice sunt greu de nerecunoscut: o femeie care plânge, cu un accesoriu important, batista (albă, pe deasupra, dacă i se poate da o relevanță, și se poate), cu mâna ridicată în sus, în salutul nazist, ca un răspuns „prezent” obligatoriu și nedorit, cu o grimasă pe chip care denotă o suferință profundă, un chip care exprimă sforțare, chin și suferință, o siluire. Și totuși… Mulți vor privi cu uimire informația: femeia plângea de bucurie, brațul îi este ridicat cu entuziasm, grimasă exprimă în context o refulare, o eliberare multașteptată și nesperată. Acesta este adevărul, cel de dincolo de propagandă. Iar utilizarea acestei imagini în filme documentare și discuțiile despre regimul nazist este un exemplu al folosirii în modul cel mai pervers a mijloacelor propagandei.

Perversitatea stâ în modul în care este folosită, niciodată explicată, aruncată parcă în trecere, dar în mod voit, pentru a produce un efect major. Este imaginea asupra căreia niciun documentar important care și-a propus să „lovească” în regimul nazist nu va insista, dar niciunul nu își va putea propune să nu o folosească…
Când este folosită pentru atingerea unui scop, propaganda nu are limite, nu are scrupul pentru cinism, fals, deturnare, minciună, inducere în eroare și manipulare.
Imaginea a apărut pentru prima oară în ziarul nazist «Völkischer Beobachter» (Observatorul Popular), înfățișând în mod ostentativ o femeie germană din Sudeți, din localitatea Asch, plângând de bucurie în momentul în care trupele lui Hitler au traversat, în 1938, fosta frontieră ceho-germană.

Sudetenland, regiune locuită de germani de la granița Cehiei cu Germania, a fost ocupată de germani între 1 și 10 octombrie 1938.
Bineînțeles, acest articol și aceste explicații nu își propun să apere în vreun fel regimul nazist, ci să înfățișeze adevărul istoric și să propună un subiect de meditație asupra posibilităților și limitelor utilizării propagandei, mai prezentă azi în viața noastră, publică și personală, mai mult decât mulți dintre noi și-ar putea închipui.

„O minciună repetată de o mie de ori rămâne o miciună, dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”- Joseph Goebbels, ministru Propagandei Publice între 1933 și 1945.