Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat,
Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat;
Nuntaşii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga,
Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga;
Şi după ce aşezară la masă pe toţi frumos,
Îl puseră şi pe dânsul în colţul mesii de jos.
Nastratin, văzând aceasta, se sculă,-n grab alergă,
Şi la un al său prieten să-i dea hainele-l rugă;
Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc,
Puse ş-o blană asupră-şi, cu postav roşu de foc,
Şi aşa mergând el iarăşi la nunta ce-a fost chemat,
Cum îl văzură nuntaşii, cu cinste l-ntâmpinat:
– Poftim, poftim, Hogea-efendi, către dânsul toţi zicând,
L-a pus tocma-n fruntea mesii, fiecare loc făcând.
El dacă şezu la masă ş-a-ntins mâneca în vas,
Zicând: – Poftim, poftim, blană, mănâncă ce e mai gras.
Îl întrebară nuntaşii: – Hogea-efendi! zicând,
Pentru ce o faci aceasta, ş-întingi mâneca, mâncând?
– Pentru că, el răspunse, eu întâi când am venit,
Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit,
Şi când v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: „Mulţămim”,
Iar cum venii cu acestea, toţi mi-au zis: „Poftim, poftim”;
De aceea şi eu blana să mănânce o poftesc,
Că văz toţi privesc la haine şi persoana n-o cinstesc.
