A murit generalul Constantin Didulescu, unul dintre eroii români: „N-o să-l vedeți la stiri, deși a fost capabil de „breaking news-uri” din tranșee. A luptat în tăcere și modestie, așa cum a făcut generația lor încercată”

Generalul Constantin Didulescu, combatant în Al Doilea Război Mondial, a murit în ziua de duminică, 3 decembrie 2017.
Decesul său a fost anunțat de Ministerul Apărării Naționale, într-o postare pe pagina sa de Facebook:
„Rămas bun, domnule general! Nu vom uita niciodată sacrificiul dumneavoastră! Generalul în retragere Constantin Didulescu ne-a părăsit! Astăzi, România a pierdut un Erou, iar Armata României a pierdut un militar desăvârșit și un exemplu greu de urmat pentru generațiile viitoare. A pierdut multe, poate mult prea multe, dar pe chipul său se citește mulțumirea. Împreună cu ceilalți Eroi ai neamului românesc, ne-au lăsat o țară liberă și e de datoria noastră să o respectăm și să o apărăm. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Generalul Didulescu a plecat pe front la vârsta de 21 de ani și a luptat în campaniile din vest, împotriva naziștilor, fiind rănit de două ori: în Ungaria și în Cehoslovacia. În ultimii ani din viață a avut grijă de camarazii săi, ocupându-se de problemele și drepturile veteranilor de război”.
Constantin Didulescu a luptat pe frontul de vest în cel de-al Doilea Război Mondial. A absolvit Școala Militară de Ofițeri Activi de Infanterie din București, la 15 aprilie 1944. A fost înaintat la gradul de sublocotenent și repartizat la Regimentul 31 din Calafat, pe funcția de comandant de pluton.
„România se desparte astăzi de un erou. N-o să-l vedeți la stiri, deși Generalul Didulescu a fost capabil de „breaking news-uri” din tranșee. A luptat în tăcere și modestie, așa cum a făcut generația lor încercată. A trăit în tăcere și modestie și după război, veteranii nefiind premiați de țara pentru care au sacrificat tot.
Vreau să văd: cine va fi la căpătâiul lui pe ultimul drum? Care oameni de stat vor înțelege că nu există viitor fără respect în fața trecutului? Vor fi veteranii mai repectați când mor decât când trăiesc în legea lor, scoși din cutie la ceremonii și atât?
Franța și-a luat rămas bun de la ultimul veteran al Primului Război Mondial cu funeralii naționale. Președintele și oamenii de stat au fost acolo, la catafalc, iar replica de final a fost următoarea: „Abia acum putem spune că Primul Razboi Mondial a intrat în istorie”.
Și noi am îngropat ultimul veteran al Primului Război Mondial cu fast. În sertar. Acolo unde am găsit și supraviețuitorii ultimului război.
Repet și închid: Cine va fi alături de Constatin Didulescu la sfârșit de drum? În anul Centenarului, când vorbim de România Mare, care s-a lipit la loc cu sângele lor, al veteranilor?”, a scris Otilia Sava pe contul său de Facebook.

Preluare: activenews.ro / Autor: Răzvan Marinescu

Mai 2015: Povestea acestei imagini emoţionante! Lacrimile veteranului de război Constantin Didulescu

Recent, a avut loc o ceremonie în care Ministerul Apărării Naţionale a avansat în grad mai mulţi veterani.
Veteranul de război Constantin Didulescu, general-locotenent în vârstă de 92 ani, a început să lăcrimeze în timpul ceremoniei şi a încercat cu mâinile tremurânde să-şi scoată batista de la pieptul încărcat de decoraţii. Otilia Sava, oficial MApN, a observat şi i-a şters lacrimile generalului, cu un gest afectuos.
Generalul care a supravieţuit unui război plângea pentru că-şi pierduse unica fiică, cu doar o săptămână înainte.
Otilia Sava a explicat culisele acelor gesturi pe Facebook.„Suferinţa nu era a unui general-locotenent, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, ci a unui tată! Domnul Didulescu îşi pierduse unica fiică în urmă cu o săptămână. Pentru că suntem prieteni apropiaţi, de suflet, m-a rugat să nu ne despărţim niciodată. Copleşit de suferinţă, m-a strâns cu putere în braţe şi mi-a spus: «Otilia, tu eşti familia mea şi fata care mi-a mai rămas!»”.
Otilia Sava este secretarul de stat care răspunde de relaţia cu Parlamentul, informare publică şi creşterea calităţii vieţii personalului.

Preluare: activenews.ro / Autor: Tudor Matei / Publicat: Vineri, 22 mai 2015

File din jurnalul de front al unui ofiţer român

794.562 de militari ucişi. Acesta a fost tributul de sânge plătit de Armata Română în urma participării la cel de-al Doilea Război Mondial. Au fost însă şi din cei care, în încleştarea cu moartea, au scăpat cu viaţă. Între ei, general-locotenentul Constantin Didulescu, acum veteran de război în vârstă de 92 de ani. Amintirile sale din război ne pun înainte vitejia ostaşului român, demn, credincios ţării şi lui Dumnezeu.
A terminat şcoala de ofiţeri în plin război, în primăvara lui 1944. Primise gradul de sublocotenent de infanterie. Repartizat la regimentul 31 Dorobanţi Calafat, Constantin Didulescu avea pe atunci 21 de ani. Era seara de 22 august 1944. Militarul român se plimba în parcul oraşului de la Dunăre cu camaradul său de arme, un locotenent neamţ. Şi-au spus la revedere după care s-au despărţit. Nu ştiau că a doua zi vor deveni duşmani de moarte. Absurdul războiului.
Ajuns acasă, a fost anunţat de o vecină că Germania era stat agresor acum pentru România şi, în consecinţă, trebuia să ne apărăm în faţa nemţilor. Şi-a luat repede centura, sabia şi pistoletul şi a pornit spre regimentul său. Colonelul Budeanu, comandantul acestuia, primise ordin să ia toate măsurile de apărare a oraşului Calafat, preîntâmpinând debarcarea şi atacarea localităţilor de pe malul Dunării de către forţele germane în retragere.
Împreună cu grănicerii care se alăturaseră plutonului său, Didulescu avea ca misiune păzirea obiectivelor de bază ale oraşului Calafat, portul, gara şi banca. Se zvonise că nemţii aveau în ostroavele aflate între malurile Dunării peste 40 de mitraliere grele şi vor nimici localităţile româneşti. „Voiam să mă întâlnesc cu locotenentul neamţ, dar nu l-am mai găsit. Nu era nici urmă de mitraliere duşmane unde ne aşteptam. Mai trebuiau să treacă câteva zile pentru a simţi forţa Wermachtului. Atunci am primit şi «botezul focului»”, îşi aminteşte azi generalul Didulescu.
Ce se întâmpla? 178 de nave de război germane din gruparea „zieb”, puternic înarmate cu tunuri şi obuziere de calibru mare, tunuri antiaeriene şi automate executau foc năprasnic asupra Ostrovului Turcesc şi Calafatului, forţând debarcarea. Românii au reuşit să împiedice acostarea convoiului inamic fără pierdere de vieţi omeneşti din partea lor. Nemţii au fost opriţi în retragerea lor la Turnu Severin, unde majoritatea navelor germane au fost capturate şi scufundate.
Pentru succesul său, sublocotenentul Constantin a fost citat prin ordin de zi pe unitate şi propus să fie decorat.

Pariul pe un butoi cu vin de Tokay

Dar războiul nu luase sfârşit. Spre sfârşitul lunii septembrie acelaşi an, regimentul Infanterie 31 Calafat care făcea parte din Divizia a II-a Dorobanţi Craiova, a pornit în marş pe direcţia Turnu Severin – Lugoj – Arad. Oltenii noştri urmau să treacă graniţa în Ungaria. Aflaţi pe malul stâng al Tisei, încercau să forţeze trecerea râului fără pregătire prealabilă de artilerie, şi mai ales fără mijloace adecvate de trecere, doar cu ajutorul unor improvizaţii din paie, crengi şi foi de cort. Batalionul condus de maiorul Mărgărit Teodorescu a reuşit un firav cap de pod, subunităţile sale înaintând cinci kilometri dincolo, pe malul drept al Tisei.
Dar un contraatac inamic a adus retragerea românilor înapoi peste apa învolburată a râului. Mulţi dorobanţi aveau să moară împuşcaţi, alţii înecaţi, câţiva au căzut prizonieri. Printre ei, comandantul batalionului. Sublocotenentul Didulescu acoperea retragerea camarazilor săi. În această acţiune o rafală de mitralieră i-a muşcat omoplatul drept. „Am primit trei gloanţe în plin. Eram conştient că rana era serioasă fiindcă sângele curgea din belşug. Am urcat repede pe o bicicletă şi m-am dus la spitalul de campanie aflat în linia I. Lucrurile se agravau. Gloanţele coborâseră pe muşchii antebraţului şi ameninţau cu cangrenă mâna dreaptă”, povesteşte venerabilul general. Le-am explicat medicilor că rana mea era în spate, dar medicii mi-au zis că îmi vor scoate gloanţele din braţ. „Fac pariu pe un butoi de Tokay că îmi tăiaţi degeaba antebraţul”, le-a spus chirurgilor. Dar avea să piardă pariul. După un concediu medical de două săptămâni de zile Didulescu s-a întors în cadrul regimentului care deja trecuse pe teritoriul Ungariei pe direcţia Oroshaza – Mezotur – Solnok spre Cehoslovacia. Anul 1945 l-a prins aici.

„Am crezut că nu-mi mai trebuie nici popă, nici nimic”

Era acum comandant de companie şi înainta pe linia Lucenec – Bratislava – Praga. În aprilie lupta pe râul Morava. Nemţii se retrăgeau pe şoseaua dintre Bratislava şi Brno. Tanchetele germane tractau câte patru-cinci camioane odată, rămase în pană de benzină. „Comandantul batalionului, maiorul Caragea, numit recent la comandă, mi-a ordonat: «Domnule sublocotenent, puneţi stăpânire pe autostradă şi Crucea de Fier vă va sta pe piept!» Paralel cu autostrada era un canton de cale ferată. Acolo se retrăseseră nemţii şi din cazemata improvizată trăgeau în toate direcţiile cu mitraliera grea amplasată în poziţia-cheie. Ne deranja teribil focul nemţilor. Nu puteam trece Morava din cauza lor. Dar un fost coleg de la Liceul «Fraţii Buzeşti», pe nume Marin Dragomir, comandantul unei baterii de artilerie, l-a liniştit pe dorobanţ din două cuvinte: «Nu-i bai, măi Costache. Lasă că le vin eu de hac»”. Şi, caz rarisim, Dragomir a scos din luptă mitraliera cu primul obuz. Misiune îndeplinită. Românii puteau acum înainta în voie. Au continuat drumul şi au ajuns la un şanţ care cădea perpendicular pe autostradă. Pe taluzul şanţului sublocotenentul s-a oprit să dea ordin de luptă grupelor. Dar a mai căzut un proiectil care s-a spart în şanţ. O schijă ruptă din ogiva unui aruncător de 120 mm, cu vârful de 4 mm, l-a izbit pe Didulescu în dreptul inimii. „Am crezut că nu-mi mai trebuie nici popă, nici nimic. Vârful schijei s-a oprit la doar un centimetru de aortă. Situaţia era fără ieşire. Am fost transportat la spitalul de campanie şi în locul medicilor olteni, mai expeditivi cu răniţii, i-am preferat pe cei de la Iaşi care lucrau mai grijuliu. Aşa am scăpat cu viaţă”.

Iconiţa din portmoneul de macramé

Cu dorobanţul român se petrecuse o minune. Schija intrată prin veston se oprise într-un veritabil scut antiglonţ. Portmoneul de macramé, plin cu poze şi o iconiţă, se pusese în calea schijei. Iconiţa o primise de la o cehoaică din Dobroniva unde, pe la sfârşitul lui martie 1945, regimentul sublocotenentului fusese încartiruit. Fata se refugiase în pădure, într-un bordei improvizat. „Era leşinată de foame. Compania noastră a tratat-o omeneşte. Am prins Paştele catolic la Dobroniva. Am fost la biserica romano-catolică la slujbă, fiindcă ortodoxă nu era în preajmă, iar românii au îngenuncheat şi s-au rugat. Cehii au rămas impresionaţi de gestul nostru spontan. Credea că îi eliberau nişte barbari, dar şi-au dat seama că nu era aşa. La plecare, fata pe care o însoţisem la biserică mi-a dăruit iconiţa, care, la fel ca şi pozele mele de familie din portmoneul de macramé, a fost perforată de schijă. Iconiţa m-a salvat”.
După a doua spitalizare, refăcut, s-a prezentat din nou la unitatea cu care a luptat până la terminarea războiului. Pe pieptul luptătorului pe frontul de vest al celui de-al Doilea Război Mondial strălucesc gradele generalului-locotenent Didulescu Constantin. Are Ordinul „Coroana României cu spadă şi panglică”, „Crucea comemorativă al celui de-al Doilea Război Mondial” şi ultima distincţie primită, „Virtutea Militară” în grad de Cavaler.

Preluare: Ziarul Lumina / Autor: Augustin Păunoiu

Citește și:
Generația pierdută
Ei sunt ultimii care rostesc cuvântul „patrie” cu mândrie, 
umflându-și piepturile, cu ultimele puteri, în vreme ce 
noi vorbim despre „țara asta”, răbufnind nervos; ultimii 
care vorbesc despre „reîntregire”, un ideal național, pe 
când noi nu ne gândim decă la „integrare”, idealul nostru 
de bunăstare; dar poate cel mai grav: ei mai vorbesc despre „idealuri”, pe 
când noi mai avem doar dorințe și aspirații, personale.
„Noi eram învățați să ne iubim țara și să apărăm tradițiile neamului, de 
independență și suveranitate. Cu asta am plecat pe front” – Vasile Adam 
Citește mai departe...

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!