„Teroriștii n-au existat, ci doar un plan de rupere a țării”

Generalul Iulian Vlad a fost ultimul şef al Departamentului Securităţii Statului (1987-1989), iar la evenimentele din decembrie 1989 a luat decizii înţelepte, prin care a evitat un război fratricid şi a oprit să se verse un fluviu de sânge nevinovat, care în acele momente tulburi putea inunda România.
Generalul Iulian Vlad ştie foarte multe despre acest eveniment, dar pentru liniştea ţării a fost discret, a tăcut cu decenţă în anii post-decembrişti, care i-au măcinat sănătatea şi i-au afectat – pe nedrept – libertatea. În tot acest timp, memoria şi judecata i-au rămas limpezi. Aflat la vârsta înţelepciunii, generalul a aşteptat cu răbdare momentul potrivit pentru a aduce la lumină adevărurile pe care le poartă în sine de peste un sfert de secol.
„Eu nu ştiu pentru ce am fost condamnat” e titlul interviului apărut într-un număr din revista trimestrială «Periscop» – publicaţia Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe -, acordat duo-ului alcătuit din generalul Petru Neghiu şi colonelul Alexandru Omeag.
Generalul Iulian Vlad spune în interviu adevăruri grele despre evenimentele din 1989, din sursă directă, ca factor implicat în acea perioadă în care puţini îşi mai păstrau mintea limpede sau credinţa faţă de patrie. O face elegant, fără resentimente faţă de cei care l-au nedreptăţit, fiind împăcat cu soarta şi mulţumit că timpul i-a confirmat că a făcut ceea ce trebuia pentru naţia română, chiar dacă acest lucru a însemnat sacrificiu, detenţie şi chinuitoarea incertitudine: lumea îi va înţelege şi aprecia comportamentul? Însă trecerea timpului a risipit această îndoială.

„Teroriştii n-au existat, ci doar un plan de rupere a ţării”

Generalul Iulian Vlad lămureşte chestiunea teroriştilor: „Teroriştii nu au existat. A existat doar un plan diabolic, care nu a pornit dintr-o minte idioată. Cel care a conceput scenariul respectiv – sau a avut ideea cu securitatea teroristă – a făcut-o cu premeditare. Erau doar două forţe pe care te puteai bizui în evenimentele din decembrie: Armata şi Securitatea. Pe amândouă nu puteai să te sprijini, pentru că trebuiau găsiţi şi nişte vinovaţi pentru morţi, răniţi ş.a.m.d. Cel mai uşor de sacrificat era Securitatea şi nu Armata, care era armata ţării, infinit mai iubită decât Securitatea!”
Şi chiar dacă Securitatea a primit ordin de la generalul Iulian Vlad să rămână în unităţi, ea a fost cea sacrificată. Parafrazându-l pe Marin Sorescu – pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus „revoluţie”.
Generalul Vlad vorbeşte despre implicarea forţelor străine şi aduce argumente că acestea doreau să impună României un nou „Diktat de la Viena”.
A fost arestat în 31 decembrie 1989, cu larga implicare a ambasadorului URSS. Pe undeva firesc, dacă ţinem cont de faptul că generalul Iulian Vlad nu s-a specializat la Moscova, ci în Germania Federală, înainte de a gândi şi înfiinţa, în 1977, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA), după modelul structurii germane. Atunci a fost un vizionar, dacă ne gândim că, în prezent, terorismul e inamicul nr. 1 la nivel mondial.
De altfel, prin originea sa, generalul Iulian Vlad nu avea motive să-i iubească pe sovietici. Tatăl său a căzut prizonier la Stalingrad şi cinci ani a tăiat păduri în taigaua siberiană.

O creaţie prea puţin cunoscută a lui Sergiu Nicolaescu: „Revoluţia”

Abia după ce Sergiu Nicolaescu a trecut la cele veşnice, generalul dezvăluie cum cineastul a fost regizorul spargerii mitingului din 21 decembrie 1989 şi al manipulării ulterioare. Pentru a muşamaliza lovitura de stat, Ion Iliescu l-a impus pe Sergiu Nicolaescu în fruntea Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. De altfel, generalul este realist când se îndoieşte că va plăti cineva pentru crimele de atunci, chiar dacă s-a redeschis dosarul cu evenimentele din decembrie 1989. „Mă tem că până la urmă n-o să iasă mare lucru. Pe Ion Iliescu nu cred că o să-l condamne, iar Brucan, Militaru, Stănculescu, Chiţac, Eftimiu …s-au dus demult. Pe cine să mai condamne? Pe soldatul de rând?”

„EU NU ȘTIU PENTRU CE AM FOST CONDAMNAT”

General-colonel (r) Iulian Vlad a fost ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului în perioada 3 octombrie 1987 – 31 decembrie 1989.

Sergiu Nicolaescu, regizorul incidentelor produse la mitingul din 21 decembrie 1989 din Piața Palatului

Ideea organizării mitingului a avut-o, cu siguranță, Nicolae sau Elena Ceaușescu. Este o poveste cu Barbu Petrescu, care era atunci prim-secretar al Capitalei dar, în niciun caz, ideea nu i-a aparținut. Niciunul dintre cei care îl precedaseră în fruntea Capitalei nu a fost mai slab decât el. A început mitingul, cu participarea oamenilor muncii din Capitală. La intrarea în piață a participanților la miting, nu se făcea controlul documentelor de identitate.
Oamenii veneau în coloană. Important era ca piața să fie plină, iar în coloane, pe lângă cei de la întreprinderile și instituțiile stabilite, puteau să mai intre cu ușurință și alte persoane. Ulterior, s-a aflat că au venit mulți de la Timișoara, cu trenurile din timpul nopții, care, chiar dacă nu se făcea mitingul, aveau de gând să organizeze demonstrații în București. Au venit și din alte părți ale țării. Cu siguranță că au participat la miting și o parte dintre cei 16.000 „turiști” sovietici, despre care se știa că sunt atunci în țară. Au mai fost, de asemenea, și diplomați de la mai multe ambasade acreditate în țara noastră, în primul rând de la cele ale Olandei și Marii Britanii. Când s-a spart mitingul, unii dintre diplomații care incitau la violență au fost scoși din mulțime și conduși la Miliția Capitalei. Am ordonat să îi identifice pe baza legitimației oficiale, după care să le dea drumul, să nu-i rețină.
Organizarea momentelor de panică și explozii urmate de țipete i-a aparținut lui Sergiu Nicolaescu. El a fost cel care a regizat acele provocări, pentru care a folosit recuzita și o parte din cascadorii utilizați la scenele pe care le turna la filmări. De altfel, Sergiu Nicolaescu a făcut de ani de zile obiectul Direcțiilor a III-a și a IV-a, care au documentat destul de bine contactele intense și dubioase ce le avea la diferite nivele cu cadre de conducere din armată și, îndeosebi, pe timpul lungilor deplasări efectuate în străinătate, mai ales în Germania. Din păcate, la nivelul cel mai înalt nu s-a dispus nicio măsură în consecință. Și, după evenimentele din decembrie 1989, Sergiu Nicolaescu, dintro dată, s-a pus în capul bucatelor și a ajuns ceea ce a ajuns.
Cine l-a numit pe Sergiu Nicolaescu președinte al Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989? Evident că Ion Iliescu! Adică, pui lupul paznic la turma de oi? Chiar n-a știut Iliescu pe cine pune acolo? Este drept că, mai apoi, au intervenit țărăniștii și liberalii, care au simțit și ei că este ceva în neregulă, și l-au pus președinte pe senatorul Valentin Gabrielescu de la PNȚ. Acesta a stat o noapte întreagă lângă mine, când m-am aflat la CC și mi-a făcut o impresie bună. La fel și atunci când am fost audiat la Comisia senatorială, când Sergiu Nicolaescu credea că dacă îmi pune niște întrebări mai înțepate, eu mă prăbușesc. Bineînțeles că nu s-a întâmplat asta. Evident, erau și lucruri necunoscute… nu aveam cum să le știm pe toate. Sergiu Nicolaescu a fost destul de dibaci ca să intre în bune raporturi cu o serie de inși sus puși și să aburească pe mai toată lumea. Și, în mare măsură, a reușit! Acum, dacă toți au fost numai din grupul lui Nicolaescu sau au mai fost și din alte formațiuni, cine mai știe? Păi, am mai avut noi posibilitatea să mai verificăm? Miliția a mai avut această oportunitate? Pe cei pe care îi reținuse și îi dusese la Jilava a fost nevoită să le dea drumul.
A urmat condamnarea multor cadre din conducerea Miliției Capitalei și nu numai… Și ministrul de Interne, Tudor Postelnicu și subsemnatul și adjunctul ministrului, generalul Gheorghe Dănescu, cu toții am fost arestați și condamnați pentru așa-zisele rețineri ilegale!
Sigur, s-a produs debandadă, femeile au fost înțepate în spate, aceasta a fost o chestiune cu adevărat barbară. Au venit pregătiți cu lozinci puse pe o furcă cu trei coarne. Nu putea ști nimeni că pancarta se putea transforma rapid într-o armă barbară!!! Au împins-o în spatele unor femei, care au început să țipe și chiar să urle de durere. Toate acestea pentru a provoca panică și a sparge mitingul. Și aceste lucruri au fost făcute nu de niște inși care au avut inspirații de moment. Cu siguranță că au știut ce-au vrut să facă și, pentru aceasta, sau pregătit din vreme cu tot ce trebuie. Iar scopul a fost atins: mitingul a fost spart. Miliția, împreună cu armata, că și armata era prezentă în piață, au prins câteva sute de indivizi, i-au îmbarcat în mașini și i-au dus la Jilava. A doua zi, însă, sub presiunea străzii, li s-a dat drumul. Nici măcar nu au fost identificați. Dar toți au reclamat că au fost bătuți.
De subliniat că Sergiu Nicolaescu și-a continuat „opera” și după spargerea mitingului. Ca să manipulezi o parte însemnată a populației nu este un lucru ușor… Lucrurile au fost mult mai complicate, îndeosebi dacă le punem într-o ecuație și vrem să le analizăm așa cum trebuie. Ideea este că el nu a lucrat singur: s-a bazat pe un grup bine structurat. Apoi, nu cei care au preluat puterea au transmis personal ordine și dispoziții… Ca să ajungă la urechile fiecărui cetățean, s-au folosit de mijloacele media pe care le-au avut în totalitate la dispoziție. Postul național de televiziune mai cu seamă, dar și postul de radio s-au pus integral la dispoziție… aduceți-vă aminte de crainicii care au spus verzi și uscate, cele mai multe lucruri pur și simplu inventate, numai ca să incite populația, să scoată oamenii în stradă ș.a.m.d. Apoi, nu trebuie uitate miile de „turiști” care au intrat în țară și care au avut rolul de a incita populația și de a contacta legăturile acolo unde le aveau. Și asta s-a întâmplat în timp de ore și chiar zile. Așa se și explică faptul că evenimentele s-au întins pe atâtea zile. În sfârșit, să nu uităm că frontierele au fost deschise. În mod normal, când se produc asemenea evenimente, frontierele se închid. Ordinul de deschidere a granițelor a fost dat de Iliescu și CFSN, la insistențele lui Nicolae Militaru, care comanda Armata și toate celelalte instituții de forță ale statului. El, acest trădător ordinar, trebuia să se ducă și să propună închiderea frontierelor. Ori a procedat dimpotrivă… …Mai departe, influența extraordinar de puternică pe care au avut-o posturile de radio și televiziune străine, îndeosebi din unele țări vecine. Faptul că zeci de mii de sovietici veniți atunci pe teritoriul României s-au implicat direct în acțiune, că au dat buzna peste frontiere ungurii, care au făcut enorm de mult rău, sârbii, pe care i-am considerat de-a lungul timpului ca pe cei mai buni prieteni ai României și s-au dovedit atunci a ne fi fost dușmani, toți laolaltă au făcut ca România să fie pusă într-o situație dintre cele mai grele cu putință, să determine dezmembrarea ei.

Asta s-a urmărit! Jocul de-a alba-neagra cu teroriștii

Teroriști nu au existat. Nici atunci și nici în cei 27 de ani care au urmat nu s-a pus mâna pe vreun terorist și să se spună: uite, ăsta este teroristul pe care îl căutăm din decembrie 1989…! Greu de spus ce și cum s-a făcut ca atâta vreme să nu găsești măcar câțiva dintre cei care în decembrie 1989 au comis crimele respective.
Mai grav, au închis dosarul cu evenimentele din decembrie ʼ89. De curând s-a anunțat redeschiderea procesului. Nu știu ce o să iasă din toate astea. Mă tem că până la urmă n-o să iasă mare lucru. Pe Ion Iliescu nu cred că o să-l condamne, iar Brucan, Militaru, Stănculescu, Chițac, Eftimiu…, s-au dus de mult. Pe cine să mai condamne? Soldatul de rând?
A fost un plan diabolic, care nu a pornit dintr-o minte idioată. Cel care a conceput scenariul respectiv sau care a avut ideea cu Securitatea teroristă a făcut-o cu premeditare. Păi erau doar două forțe pe care te puteai bizui în evenimentele din decembrie: una era Armata și alta era Securitatea. Pe amândouă nu puteai să te sprijini, pentru că trebuiau găsiți și niște vinovați de morți, răniți, ș.a.m.d. Cea mai ușor de sacrificat era Securitatea și nu Armata, care era armata țării, mai iubită decât Securitatea! În aproape fiecare familie există un soț, un fiu sau un nepot care a făcut armata și, pe cale de consecință, legăturile sufletești cu această instituție rămân puternice. Și apoi mai aveau nevoie de Armată în continuare ca să-și consolideze puterea, pentru că după ce s-au potolit lucrurile în decembrie, a fost nevoie de intervenții în ianuarie și lunile care au urmat, când armata a continuat să joace un anumit rol.
Deci așa s-au gândit lucrurile, că este mai bine să sacrifice Securitatea. Și Securitatea a fost sacrificată!

Revoluționar securist… în fruntea bucatelor! Cazul Dumitru Mazilu…

Vreau să vă spun că lucrurile erau în general sub control, dar în decembrie 1989 din ordinul adjunctului meu, generalul Stamatoiu, s-au dispus în acest caz niște măsuri pe care mi-e greu să le calific. Au fost implicate și unele unități interne, îndeosebi direcțiile de contraspionaj, filaj și tehnică operativă. S-a întâmplat, însă, un lucru grav, despre care nu mi-au raportat, nici locțiitorul meu, nici șeful Direcției de contraspionaj. Au hotărât deci să-l scoată din București și, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, l-au ridicat de acasă, împreună cu soția și copilul și i-au dus pe toți trei la Alexandria. În dimineața de 22 decembrie, așa cum procedasem și în zilele anterioare, am luat la telefon șefii de unități să-i întreb dacă au ceva deosebit de raportat. Când am ajuns cu telefonul la Direcția de Anchete, surpriză! Șeful Direcției îmi raportează cu un glas puțin speriat: „Tovarășe general, nu avem probleme deosebite, dar știți, tovarășul general Stamatoiu mi-a dat ordin să-l primesc în arest pe Dumitru Mazilu. Și eu i-am spus că fără aprobarea dumneavoastră nu pot executa un asemenea ordin. A mai zis că vă informează dânsul ulterior și că așa a convenit și cu generalul Mortoiu. Acum, Mazilu cu soția și copilul se află la Alexandria”. Am rămas uimit. L-am sunat pe Stamatoiu, dar nu l-am găsit. Am lăsat ordin să-l caute și să dea urgent telefon. L-am sunat apoi pe generalul Aurelian Mortoiu, șeful Direcției a IIIa, care s-a pierdut cu totul. „Cum ai putut să faci așa ceva fără să-mi raportezi?” „Păi, să vedeți…am crezut că… tovarășul general Stamatoiu mi-a spus că vă raportează dânsul…”. Și avea dreptate. Generalul Stamatoiu era adjunctul meu, coordona acțiunea și el trebuia să-mi raporteze. I-am dat următorul ordin: „Te duci personal, acum pleci la Alexandria și îi aduci înapoi pe toți trei. Să-l aduci înapoi și pe colonelul Emil Rădulescu” – unul dintre adjuncții lui. A murit săracul, după ce a făcut și pușcărie, pentru că făcuse reținerea și tot el îl condusese pe Mazilu la Securitatea Teleorman. A avut inspirația că nu l-a introdus în arest. Cum însă i-au ridicat direct din pat atunci când au plecat cu ei la Alexandria, înainte de revenirea la București la dus pe Mazilu la un magazin și l-a îmbrăcat, pe banii lui, din cap până-n picioare. La două-trei ore după plecarea lui Ceaușescu, în biroul lui Silviu Curticeanu, unde mă aflam împreună cu generalul Ștefan Gușe, intră Dumitru Mazilu, bandajat la cap și cu niște plasturi pe față: „Am scăpat. Am ieșit din beciurile Securității, iată cum arăt. Priviți ce mi-au făcut”. Evident că nu-i dăduse nimeni niciun deget, darămite o palmă, un pumn, sau altceva. I-am făcut semn de la ușă să vină spre noi, s-a apropiat și zis: „Tovarășe general, foștii mei colegi și subordonați ai dumneavoastră…”. Zic: „Lasă, că o să găsim noi timp să discutăm mai pe îndelete. Acum ești aici, vino lângă mine”. După cum știți, după câteva zile a continuat mascarada… s-a urcat pe tanc cerând moarte securiștilor, apoi ne-a dat și în judecată pe mine, pe generalul Stamatoiu, pe col. Rădulescu și col. Manea. Patru din cei aproape 25 de ani de condamnare îi am din procesul intentat de el. Ca vicepreședinte al CFSN, Dumitru Mazilu coordona Procuratura și Organele de Justiție, numindu-l pe nemernicul de Gheorghe Robu în locul lui Nicolae Popovici la Procuratura Generală. Despre acest Robu s-a spus că a făcut atât de mult rău într-un an cât n-a făcut instituția respectivă în toată existența ei.