Carte poştală, trimisă de Radu Gyr:
Dragă,
pe scurt, cum e ordinul, ce să-ţi scriu? Ce să-ţi spun?
Fetiţa noastră a trecut într-a patra primară?
Are ochi ca ai tăi? Tot aşa trişti? Cum e afară?
E soare? E cer? E tutun? Aici, stau de vorbă cu celula mea pe-ndelete,
o-ntreb de voi, o dezmierd, apoi o zgârii, o muşc, o blestem.
Câteodată, umbrele voastre pâlpâie pe un perete
şi-atunci curge aur în ea, ca-n staulul din Vitleem.
Tot aşa e noaptea şi pe la voi? Afundă ca hruba,
cu luna ca un stârv spânzurat de-o prăjină?…
De-o să mă duc la altă puşcărie cu duba,
nu mai căutaţi nemernica mea vizuină.
Uită-mă tu, să mă uite fetiţa. Aşa e osânda,
te-astupă cu piatră, te rupe de toate…
Nu-l mai aşteptaţi pe tăticu. L-a-nghiţit ocna, flămânda.
Mai am unsprezece ani jumătate…
Radu Gyr
„Sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o”
Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975, Bucureşti, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist şi gazetar român. A fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu.
S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Radu Gyr a fost autorul textului «Sfânta tinereţe legionară», imnul neoficial al Mişcării Legionare, al «Imnului Moţa şi Marin» (dedicat lui Ion Moţa şi Vasile Marin, legionari căzuţi în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forţelor republicane), al «Imnului muncitorilor legionari» şi al altor lucrări dedicate mişcării.
După detenţia din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniadeşi alţi intelectuali din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis şi în timpul regimului lui Ion Antonescu. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 ţine un discurs, îndemnând la luptă, în piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti, pentru care a fost arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare. După eliberarea din detenţie a fost trimis, pentru „reabilitare”, pe front, în batalioanele de la Sărata, unde în 1942 a fost grav rănit. Întors din război rănit şi cu poemele în raniţă, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul «Poeme de războiu» (carte cenzurată).
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariştilor”, iar justiţia l-a condamnat la 12 ani de detenţie politică.
A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou şi condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru „insurecţie armată”, după ce publicase poezia-manifest «Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane», considerată de autorităţi drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu muncă silnică pe viaţă i s-a comutat la 25 de ani de închisoare, poetul executând 6 ani de detenţie, până la amnistia generală din 1964.
În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenţie deosebit de aspru. Doi ani din pedeapsă i-a executat purtând lanţuri grele la picioare. Când s-a îmbolnăvit grav, autorităţile i-au refuzat acordarea de asistenţă medicală.
Ultimul cuvânt al poetului în faţa Tribunalului Poporului (procesul din 1945):
„Domnule Preşedinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: ‘Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie absolvită’. Şi a mai spus acuzarea: ‘Sunt prăbuşiri de idealuri, de credinţe, dar numai pentru curaţi’. Într-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.
