Cum încep revoluțiile…

Într-un articol de acum vreo doi ani, intitulat Moment pre-revoluţionar (publicat în „Cuvântul”) încercam să găsesc un sens faptului că lumea se îmbulzeşte în sălile de conferinţă, la concerte şi simpozionuri. Mi se părea că această pornire a publicului de a sta laolaltă, de a lua parte la dezbateri, de a se aduna în săli comune – ascultînd orice şi pe oricine, dar ascultînd – se explică prin nerăbdarea aceluiaşi public de a rămîne acasă, singur, de a visa şi medita, de a se cunoaşte pe sine. Şi una şi alta erau porniri pre-revoluţionare; oamenii se prefăceau; ceva se schimba alături de ei, sau în sufletele lor, ceva care îi împiedica să rămînă singuri. Şi observam că acest public care trece printr-un moment pre-revoluţionar nu era întotdeauna un public veleitar; oameni care aşteaptă ceva pentru ei, o slujbă sau o bucată de pîine. Era un public de intelectuali, de studenţi, de artişti. Încă o dovadă că schimbările fundamentale se presimt la început de către elitele intelectuale ale unei ţări; că o revoluţie îşi are rădăcinile nu numai în revendicările unei clase sociale, ci şi în critica valorilor sau experienţele sufleteşti ale elitelor.

Au trecut de atunci doi ani, şi astăzi toată lumea vrea să facă „revoluţie”. Criza s-a agravat, idealiştii de odinioară se luptă astăzi pentru bucata lor de pîine, iar revendicările şi veleităţile s-au înmulţit simţitor. Era firesc să fie aşa. E mai puţin firească, însă, tăcerea pe care oamenii care vor să facă „revoluţie” o păstrează faţă de „intelectualii” care au spus acelaşi lucru, şi cu mai multă consistenţă, cu mulţi ani înainte. Şi tăcerea aceasta se menţine nu numai faţă de intelectuali, ci şi faţă de anumite grupuri; de pildă, e stranie tăcerea pe care un distins om politic ardelean o păstrează asupra mişcărilor studenţeşti care, de zece ani, cer „numerus clausus”. Nu discutăm justificarea sau nejustificarea acestei formule. Fapt este că un mare om politic şi-a apropiat-o deodată, fără să-şi menţioneze predecesorii, fără să ia atitudine pentru sau contra lor. Şi cazul lui „numerus clausus” nu este izolat. Asistăm zilnic la furturi de formule, de idei, de sugestii. Pe noi nu ne interesează acest fel de a face politică în ţara românească. Ne interesează un singur amănunt: că foarte multe din aceste idei, formule, sugestii sau mesaje – au fost dibuite la început de „intelectuali”. Colecţia articolelor de economie politică şi finanţe a profesorului Nae Ionescu stă dovadă.
Lucrul acesta nu poate decît să ne bucure; pe noi, care, rezistînd invaziei ideologice stalinisto-hitleriste, continuăm să credem in rolul efectiv al creatorilor de valori, al „intelectualilor”. De ani de zile repetăm, în conferinţe şi în articole, misiunea „intelectualilor” în istoria unei ţări. Ei, şi numai ei, creează valorile specifice unui popor; ei îi verifică rezistenţa biologică şi îi justifică misiunea istorică.
Lucrul acesta simplu pare foarte greu de intrat în capul unui politician; care crede rnai mult în eficacitatea unui gazetar de mîna a doua, decît în a lui Brâncuşi, Enescu sau Liviu Rebreanu.
Şi cu toate acestea, astăzi, cînd toată lumea – de la snobul care a uitat chiar şi franţuzeşte vorbind atît de mult englezeşte, pînă la bărbierul de mahala – nu discută decît de „revoluţie”, astãzi se pot constata multe lucruri jalnice. Nu prea înţeleg bine despre ce revoluţie poate fi vorba. Ştiu că n-a existat niciodată în istorie o revoluţie care să nu fi pornit de la dorinţa aprigă de a realiza un om nou, de a preface sau lărgi sensul existenţei. O revoluţie se face prin foame, se înţelege. Dar nu numai foamea animală o însufleţeşte – ci şi foamea de libertate, de omenie, de înfrăţire. Foamea de Dumnezeu, cîteodată. Dacă revoluţia poate avea vreun sens, dacă ea poate crea isteria, sensul acesta şi-l găseşte numai întrucît depăşeşte foamea animală.
Din nefericire, aproape toţi oamenii vorbesc astăzi de „revoluţie” ca şi cum ar vorbi de o vilegiatură la mare sau de un film frumos pe care aşteaptă să-l vadă. Unii din ei cer anumite privilegii ca să înceteze „revoluţia”. Alţii pun condiţii ca să devină „revoluţionari”. Politicianismul de cea mai stearpă speţă a cucerit şi ideologia revoluţionară, după ce cucerise treptat liberalismul, naţionalismul şi ţărănismul. Stai şi te întrebi care va fi viitoarea formulă pe care şi-o vor însuşi politicienii.
Cred că una din dramele ursite intelectualului român este să asiste la „popularizarea” ideilor şi idealurilor în care a crezut, pe care le-a experimentat şi le-a însuşit cu trudă. S-a vorbit de zece ani încoace de naţionalism, de etnicitate, de creaţie autentic românească, de Stat ţărănesc, de Stat organic, de mistică, de mit popular, de rasă, de ortodoxie, de eroism ca sens al existenţei – şi toate, dar absolut toate aceste formule, care reprezentau un anumit efort spiritual, anumite experienţe sufleteşti, au ajuns pe piaţa politică. Aproape că-ţi este ruşine, astăzi, să mai spui că eşti naţionalist, că crezi în stilul rasei tale, că eşti ortodox şi crezi în eroism – cînd vezi cine ţipă la întruniri aceleaşi cuvinte ca şi tine.
„Popularizarea” ideilor nu înseamnă, în România, absorbirea lor treptată în public, fertilizarea lor firească. înseamnă transformarea lor in valenţe politice. Ideile sînt terfelite, îngroşate, automatizate pînă la dezgust. Ele nu mai sînt formularea unor arderi lăuntrice, nu mai exprimă laudă, inteligenţă sau geniu – ci au ajuns bastoane şi cărămizi în luptele politice. Nu mai e nici o mirare că sînt atît de sterpe…
În orice ţară „popularizarea” ideilor sau miturilor create de intelectuali a dus la înfăptuiri; bune sau rele, dar înfăptuiri concrete. Se cunoaşte rolul jucat de mitul libertăţii în Rusia; se ştie rolul pe care l-a avut apologia bărbăţiei şi a latinităţii (susţinută cincisprezece ani de Papini şi alţii) în crearea fascismului; de asemenea, mitul barbarului arian (Nietzsche, Gobineau, Chamberlain, Rosemberg) în organizarea hitlerismului. La noi, însă, orice mit, orice idee, orice stimul revoluţionar – este bagatelizat. Nu numai de opinia publică. Ci şi de conducătorii politici ai opiniei publice.
Acum doi-trei ani, cînd elitele şi tineretul simţeau nevoia unei prefaceri totale şi efective, dacă i-ai fi vorbit de revoluţie unui om cumsecade ţi-ar fi spus: „Mai las-o Popescule!” Acum, acelaşi om cumsecade te opreşte.în stradă şi-ţi mărturiseşte:-.„Nu mai merge, domnule!” De ce nu mai merge? Îl doare ceva, a suferit ceva, a pierdut credinţa în Dumnezeu sau şi-a regăsit-o, a înţeles destinul tragic al ţării sale, s-a revoltat de tîlhăria politicienilor! Nimic din toate acestea. „Nu mai merge” pentru că aşa a spus şeful la întrunirea politică de Duminică. Nici un mit nu stă la baza revoltei lui, nici o sete de prefacere totală, nici un fior nu l-a străbătut. Dar acum ştie o formulă nouă: „Nu mai merge fără revoluţie!” Şi va face „revoluţia” cu ochii închişi. Ca la „plebicist”.
Este cumplit să asişti la asemenea terfeliri. Să vezi cum „revoluţia” – sensul oricărei generaţii care vrea cu orice preţ să-şi depăşească tradiţia – a ajuns astăzi cel mai eficace mijloc de şantaj. Ce-ar fi să devenim „contrarevoluţionari”?…

Mircea Eliade, 17 Martie 1935
• „Vremea”, Anul VIII, Nr. 380, 17 Martie 1935