O dimineață cu Big Brother

De mult m-am lăsat de obiceiul privitului la televizor. În casa noastră nu avem televizor, astfel încât pot să mă desfătez cu toate lucrurile bune care-mi umplu timpul pe care altfel l-aș fi irosit cu privitul. Conversații; iau cina în liniște la masă cu soția și copiii; conversații; citesc cărți cu fiica mea; citesc cărți în solitudinea și confortul fotoliului preferat; conversații; privesc de pe terasă la găinile și rațele care ciugulesc în curte; sorb pe îndelete un pahar spre seară, când lumina pălește anunțând sfârșitul încă unei zile date de Dumnezeu; conversații.
Nu, nu mă mai uit la televizor, cu toate că uneori îl mai văd la sala de gimnastică sau în camere de hotel sau în aeroporturi în timpul escalelor între zboruri. Și articolul acesta îl scriu de fapt în timpul unei lungi escale la aeroportul Dallas-Fort Worth, timp în care nu prea am de ales decât să văd cu de-a sila ce se dă la TV. Sunt ecrane peste tot, omniprezente, se pare; sunt greu de evitat, dau buzna în mintea noastră, își iau singure dreptul la atenție, fie că vrem, fie că nu; sunt niște violatori tehnologici care ne abuzează. Un pic mai devreme, pe când mă pregăteam să iau prânzul într-un restaurant, mi-a fost aproape imposibil să-mi iau ochii de la un ecran care tot arăta un grup de oameni fericiți ce se ajutau între ei, cu subtitrarea care spunea că suntem cu toții „cetățeni ai lumii”, o expresie care a ajuns o mantra printre cei care văd în globalizare o forță negreșit benefică.

După ce mi-am plătit consumația, am ieșit să mă plimb de la un terminal la altul, în parte pentru a-mi ajuta digestia și în parte pentru a scăpa de înnebunitorul ecran cu aceleași imagini care se repetau mereu și mereu și care-mi stricase liniștea și intimitatea mesei.
Trecând pe rând de la un terminal de plecări la altul, vedeam mereu pe ecrane „ultima știre” pe CNN despre dezastrul iminent care va lovi Marea Britanie dacă guvernul englez va continua cu Brexitul. Nu mă uitam la TV și nu putem auzi ce spunea „expertul”, dar nu am putut să nu văd mesajul de pe burtieră care continua să răspândească propaganda CNN: „Brexitul va cauza un dezastru în orice privință.” Am trecut de ecranul TV, dar la următorul terminal era un altul care propovăduia același refren propagandistic. E sfârșitul lumii dacă Marea Britanie va duce Brexitul până la capăt. Sfârșitul lumii. Și ăsta nu e doar un pericol oarecare, sau o posibilitate, e o certitudine dogmatică indiferent din ce unghi privești problema: Dezastru… în orice privință.
Cu toate că nu puteam auzi clar ce spunea „experta”, pot să spun totuși că știu bine ce spunea. Era desigur aceeași manea, același refren ridicol. Ideea de suveranitate națională e demodată și nesustenabilă; o economie sănătoasă presupune renunțarea la suveranitate în fața unei entități de monolit mega-politice cum este Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă o treaptă inevitabilă și inexorabilă în urcușul spre o ordine mondială globalistă unde vom fi cu toții fericiți „cetățeni ai lumii”.
Ți-ai putea pune întrebarea, ce fel de libertăți politice ar avea acest „cetățean al lumii” atunci când toate deciziile majore care-i afectează viața sunt luate de o autoritate globalistă. Cine va auzi sau asculta vocea unui individ, a omului mărunt, atunci când vocea lui e doar una din multe miliarde? Cine se va apleca să-i înțeleagă mărunta lui viață, în mărunta lui localitate și regiune, atunci când toată puterea a fost dată în mâinile unui guvern global care a fost instaurat de cele mai puternice entități ale lumii: corporațiile globale și instituțiile financiare internaționale?
Acest ultim scenariu a fost motivul maxim de îngrijorare al britanicilor atunci când au votat pentru Brexit. Cu toate că au fost avertizați în timpul campaniei că îi va aștepta un dezastru economic, s-au arătat dispuși să-și asume riscul pentru a-și recâștiga libertatea din ghearele unui monolit politic endemic corupt, care a tratat problemele lor cu același neîntrerupt dispreț. Dezastrul economic preconizat nu s-a întâmplat, însă în continuare li se spune că acesta îi pândește inevitabil de după colț dacă nu se căiesc și nu se dau din nou pe mâna de fier a Uniunii Europene, embrionul globalismului. Lucrul de care avem nevoie, ne spun „experții”, este un alt referendum, astfel încât britanicii să aibă ocazia de a cerși iertare pentru păcatul lor de a vrea independența. Lucrul de care avem nevoie este întoarcerea lor în staulul închis cu lanțuri, cu coada lor colectivă între picioare. Dacă vor face asta, totul va fi din nou bine; dacă refuză să capituleze, îi pândește spectrul dezastrului.
Este desigur posibil ca „experții” aceștia să joace rolul lui Petrică din povestea cu lupul. Ei răspândesc o alarmă mincinoasă, spun minciuni gogonate și se mai ajută și de statistici manipulate. Este foarte probabil ca Brexitul să nu fie urmat de un dezastru economic. Dar chiar și dacă se va dovedi că „experții” au avut dreptate, a meritat totuși riscul, pentru că unele lucruri sunt mai importante decât valoarea lirei sterline sau a dolarului din buzunarele noastre. Unele lucruri merită sacrificiul confortului material. Nici suveranitatea politică și nici sufletul nu ar trebui vândute pe treizeci de arginți.
O asemenea logică nu valorează nimic în ochii „experților”, acești slujitori ai lui Big Brother, care, asemenea cinicului lui Oscar Wilde, știu prețul fiecărui lucru dar nu știu valoarea niciunuia. Ei nu pun preț pe libertate pentru că ea nu poate fi calculată în termeni econometrici. Libertatea nu are loc în curba cererii și ofertei. Ea nu contribuie la PIB. Nu are valoare pentru că nu are preț. Dar, și aici e tocmai esența problemei, ea nu are preț pentru simplul motiv că e neprețuită.

Preluare: Anacronic, după The Conservative Imaginative / Autor: Joseph Pearce / Traducere: Monica Stinghe

A Morning with Big Brother

I have long since broken the habit of watching television. We don’t have TV in the house and I relish all the good things that fill the time that would otherwise have been wasted in watching it: Conversation; unhurried dinners at the table with my wife and children; conversation; reading books with my daughter; reading books in the solitude and comfort of my favourite armchair; conversation; watching the chickens and ducks from the deck; sipping bourbon on the deck as the light falters at the end of another God-given day; conversation.
No, I don’t watch television anymore, though I sometimes see it at the gym, or in hotel rooms, or during airport layovers. This is, in fact, being written during a long layover at Dallas-Fort Worth airport, during which I have had little option but to see what’s on TV, even if I have no desire to do so. TV screens are everywhere, seemingly omnipresent; difficult to avoid; gatecrashing our minds and demanding our attention, whether we want it or not; techno-rapists which force themselves upon us. A little earlier, as I endeavoured to eat lunch in a restaurant, it had proved difficult to avert my gaze from a screen which kept showing an image of happy people helping each other, with the caption that we are all “citizens of the world,” a phrase which has become a mantra among those who see globalization as an infallibly benevolent force. Having paid my bill, I set out to walk from one terminal to another, partly to walk off my lunch and partly to escape the unwanted attention of the maddeningly repetitive screen that had spoiled the solitude of my repast.
As I walked past departure gate after departure gate I kept seeing the latest “news story” on CNN about the disaster that awaits the United Kingdom if the British government goes through with Brexit. I wasn’t watching the TV and couldn’t hear what the “expert” was actually saying but I couldn’t help seeing the tagline conveying CNN’s propaganda spin: “Disaster Will Follow Brexit by Any Measure.” I walked past the TV screen but it was there at the next departure gate conveying the same propagandistic tagline. It’s the end of the world if Britain goes through with Brexit. The end of the world. And this is not merely a danger, or a possibility, it’s a dogmatic certainty from whatever angle you look at it: Disaster … by any measure.
Although I couldn’t actually hear what the “expert” was saying, I nonetheless know what she was saying. It would be the same doggerel. National sovereignty is outmoded and unsustainable; a healthy economy demands the surrender of sovereignty to monolithic mega-political entities, such as the European Union, as an inevitable and inexorable stepping-stone towards a globalist world order where we will all be happy “citizens of the world.”
One wonders what political freedom the individual “citizen of the world” will have when all the major decisions which affect his life are being made by a globalist authority. Who will hear or heed the voice of the individual, the little man, when his is but one voice in an electorate of several billion? Who will heed his little life, in his little local area, when all the power has passed into a globalist government which has been set in place by the most powerful entities in the world: global corporations and international financial institutions?
This ultimate scenario was one of the main concerns of the British people when they voted for Brexit. Although they were warned throughout the referendum campaign that economic disaster awaited them, they showed themselves willing to take the risk in order to regain their political freedom from an endemically corrupt political monolith which had treated their concerns with continual and continuing contempt. Economic disaster has not happened but they are still being told that it is inevitable unless they repent and hand themselves over once more into the iron grasp of the embryonically globalist European Union. What is needed, the “experts” tell us, is another referendum so that the British can beg to be forgiven for the sin of demanding independence. What is needed is their return to the shackled fold, with their collective tail between their legs. If they do this, all will once again be well; if they refuse to surrender, the threat of disaster will follow.
It is, of course, very likely that the “experts” are playing the role of the little boy who cries wolf. They are spreading alarm through the telling of lies, the telling of damned lies, and through the manipulation of statistics. It is very probable that economic disaster will not follow Brexit. But even if the “experts” are proven to have been right, the risk was still worth taking because some things are more important than the value of the pound or dollar in our pockets. Some things are worth the sacrifice of material comfort. Neither political sovereignty nor the soul should be sold for thirty pieces of silver.
Such logic means nothing to the “experts,” the servants of Big Brother, who, like Oscar Wilde’s cynic, know the price of everything and the value of nothing. They put no value upon freedom because it can’t be calculated in econometric terms. Freedom has no place on a supply and demand curve. It doesn’t contribute to the gross domestic product. It has no value because it has no price. But, and here is the crux of the matter, it has no price for the simple reason that it is priceless.