În urmă cu 50 de ani, când Enoch Powell a rostit nemuritorul lui discurs despre națiunea care-și ridica tremurând de nerăbdare rugul funerar, descendenții imigranților pakistanezi veniți din Mirpur pentru a coloniza Beeston Hill, care au aruncat în aer metroul londonez, nu se născuseră încă. Nici cei doi Beatles, călăii Statului Islamic, și nici cei peste 1.000 de alți musulmani britanici care au plecat să lupte în jihadul sirian nu văzuseră încă lumina zilei. În urmă cu 50 de ani, Londra nu-l avea primar pe Sadiq Khan și nici peste 12.000 de atacuri cu cuțitul și sute de atacuri cu acid înregistrate într-un singur an, iar apariția bandelor de predatori sexuali pakistanezi din Rotherham, Telford, Rochdale și Newcastle nu era bănuită de nimeni. În urmă cu 50 de ani, hate speech-ul nu era condamnat și supra-cetățeanul minoritar nu fusese încă inventat; de abia se lucra la asta. Atunci a cerut Enoch Powell oprirea imigrației și tot atunci a atras atenția asupra celor care promovează rasismul și încurajează apartheidul votând legi ce combat discriminarea. Pentru acest discurs, Enoch Powell a fost dat afară din guvernul din umbră condus de Edward Heath, iar cariera lui în cadrul partidului conservator a luat sfârăit. Acum 50 de ani, conservatorismul britanic a murit. Acum, socialista Theresa May doar îl îngroapă. Pentru acest discurs, azi, intelectualul, patriotul și profetul Enoch Powell ar fi considerat nazist și condamnat pentru instigare la ură:
„Funcția supremă a unui om de stat este de a proteja societatea de relele previzibile. În această sarcină el se lovește de piedici profund înrădăcinate în natura umană. Una dintre ele este imposibilitatea de a demonstra realitatea unui pericol înainte ca acesta să se întâmple. În fiecare etapă a evoluției presupusului pericol există îndoieli și dezbateri aupra caracterului său real sau imaginar. Acest pericol este, de altfel, subiectul unei atenții minime în comparație cu problemele cotidiene, care sunt nu numai incontestabile, dar și presante. De aici vine irezistibila tentație a politicului de a se ocupa de prezent în detrimentul viitorului. Mai mult de atât, avem tendința de a confunda prezicerea unei probleme cu originea ei, sau chiar cu cei care provoacă probleme. Ne place să gândim: „Dacă nimeni nu vorbea despre asta, nu s-ar fi întâmplat”.
Acestă obișnuință provine poate din convingerea primitivă că cuvântul și lucrul, numele și obiectul sunt identitice. În orice caz, evocarea pericolelor viitoare, grave, dar evitabile (dacă încercăm să le rezolvăm), este sarcina cea mai nepopulară pentru un om politic. Dar, cu toate acestea, cea mai necesară.
Politicienii care fug de această sarcină în cunoștință de cauză merită, și adesea le primesc, criticile urmașilor. Acum o săptămână sau două discutam în circumscripția mea cu om de 40 de ani, care lucra într-una din intreprinderile naționalizate. După ce-am vorbit un pic despre vreme, el mi-a spus brusc: „dacă aș avea posibilitatea, aș pleca din țara asta”. I-am făcut câteva reproșuri și i-am spus că guvernul laburist nu va rămâne veșnic la putere. Dar nu mi-a acordat atenție și a continuat: „Am 3 copii. Toți au terminat liceul, doi dintre ei s-au căsătorit și au întemeiat o familie. Dar voi fi fericit numai când îi voi vedea pe toți plecați în străinătate. În această țară, în 15-20 de ani, negrii îi vor domina pe albi”.
Aud deja strigăte furioase. Cum pot spune ceva atât de oribil? Cum pot să caut necazuri și să dezlănțui pasiuni relatând conversația asta? Răspunsul meu este că mi-am interzis să n-o fac. În propriul meu oraș, ziua în amiaza mare, un brav și cinsitit compatriot mi-a spus mie, deputatului său, că nu mai vede un viitor bun de trăit pentru copiii săi. Pur și simplu nu am dreptul să ridic din umeri și să merg mai departe. Pentru că ceea ce a spus omul ăsta, mii, sute de mii de oameni o gândesc și o spun. Poate nu în toată țara, dar peste tot unde are loc această transformare radicală la care asistăm azi și care nu are niciun echivalent cunoscut în 1000 de ani de istorie.
În ritmul actual, în 15 sau 20 de ani, vor fi în Marea Britanie, numărându-le și urmașii, 3,5 milioane de imigranți proveniți din Commonwealth. Cifra asta nu-mi aparține: este evaluarea oficială dată Parlamentului de birourile de stare civilă. Nu există previziuni oficiale pentru anul 2000, dar este posibil ca cifra să ajungă la 5-7 milioane, aproximativ 10% din populație, aproape echivalentul metropolei londoneze. Această populație nu va fi desigur distribuită uniform în nord, sud, est sau vest. În toată Anglia, regiuni întregi, orașe, cartiere, vor fi locuite de populații de imigranți sau proveniți din imigrație.
Cu timpul, proporția descendenților imigranților născuți în Anglia va crește rapid. Până în 1985 cei care s-au născut în Anglia vor fi mai mulți decât cei veniți din străinătate. Este o situație care ne cere să acționăm imediat și să luăm măsuri care pentru un om politic sunt printre cele mai greu de luat, pentru că aceste decizii delicate trebuiesc luate acum, când pericolul este departe, nu lăsate în seama generațiilor următoare.
Când o țară este confruntată cu un asemenea pericol prima întrebare care trebuie pusă este aceasta: cum reducem amploarea fenomenului? Deoarece nu-l putem evita complet, îl putem oare limita știind că nu este vorba decât de o problemă de număr? Pentru că sosirea elementelor străine într-o țară are consecințe radical diferite când vorbim de 1% comparativ cu 10%.
Pentru o întrebare simplă un răspuns simplu: trebuie să oprim complet sau aproape complet fluxurile de imigranți care intră și să le favorizăm la maxim pe cele care ies. Ambele propuneri fac parte din Platforma oficială a Partidului Conservator.
Este greu de imaginat că în acest moment numai în Wolverhampton intră în plus, în fiecare săptămână, 20-30 de copii de imigranți, care vor fi 20-30 de familii în plus peste 15-20 de ani. „Când zeii doresc să distrugă un popor încep prin a-i lua mințile”, spune zicala, și trebuie să fim nebuni, literalmente nebuni de legat, pentru a permite ca în fiecare an să sosească în plus peste 50.000 de persoane, care se vor adăuga populației de imigranți deja existentă.
Am senzația că această țară își ridică tremurând de nerăbdare propriul rug funerar. Am înebunit de permitem celibatarilor imigrați aici să-și întemeieze o familie, aducându-și din țara de origine soții sau logodnice pe care nu le-au văzut niciodată. Să nu credeți că acest aflux se va diminua de unul singur. Dimpotrivă, va crește. Chiar și cota asta de 5.000 de permisiuni acordate pe an este suficientă ca numărul persoanelor dependente să crească cu 25.000, fără să mai ținem cont și de imensul rezervor de legături familiale existent în țările de origine și fără să mai vorbim de imigrația clandestină. (Enoch Powell se referea la imigranții pakistanezi și sikh sosiți în anii 60 să muncească în minele de cărbuni și în industria grea n. tr.)
Al treilea element al politicii Partidului Conservator este egalitatea tuturor în fața legii: autoritatea publică nu practică nicio discriminare și nu face nicio diferență între cetățeni. După cum a subliniat domnul Heath (liderul Partidului Conservator n.tr.) nu vrem cetățeni de prima și nici de a doua clasă. Dar asta nu înseamnă că un imigrant sau descendenții săi trebuie să dispună de un statut privilegiat sau special… Nu există o mai falsă apreciere a realității decât cea susținută de zgomotoșii apărători ai legilor așa numite „anti-discriminare”. Indiferent că este vorba de marile condeie, uneori de la aceleași ziare, care zi după zi în anii 30 încercau să orbească țara minimalizând uriașul pericolul pe care l-am avut de înfruntat după aceea, sau de episcopii izolați în palatele lor, pentru a-și degusta savuroasele dejunuri în spatele draperiilor groase. Toți acești oameni sunt în eroare, în cea mai deplină eroare! Nu imigranții resimt sentimentul de discriminare, de deposedare, de ură, de neliniște, ci aceia care continuă să-i accepte și să-i primească. Din cauza asta a vota o asemenea lege în Parlament este același lucru cu a da foc prafului de pușcă. Ceea ce le putem spune cel mai bine susținătorilor și apărătorilor unei astfel de legi este că nu știu pe ce lume trăiesc.
Nimic nu este mai greșit decât să compare situația imigrantului din Commonwealth, care sosește în Marea Britanie, cu cea a negrului american. Negrii, care erau deja prezenți acolo înainte ca America să devină o națiune, au fost mai întâi sclavi în adevăratul înțeles al cuvântului. Dreptul de vot, ca și alte drepturi, le-au fost acordate treptat, aceste drepturi fiind exercitate incomplet uneori. Imigrantul din Commonwealth sosește în Marea Britanie ca cetățean cu drepturi depline, într-o țară care nu practică discriminarea, într-o țară în care primește imediat aceleași drepturi ca absolut toată lumea – de la dreptul de vot la gratuitatea asistenței sociale. Dificultățile pe care le întâmpină imigranții nu sunt cauzate nici de legi, nici de politica guvernului sau a administrației, ci de situația personală, de evenimentele întâmplătoare care fac și au făcut întotdeauna ca destinul și experiențele oamenilor să difere de la caz la caz.
Dar în timp ce sosirea în Marea Britanie înseamnă pentru imigrant accesul la privilegiile pe care și le-a dorit atât, impactul asupra populației autohtone este diferit. Din motive pe care nu le înțeleg și din cauza unor decizii asupra cărora nu au fost niciodată consultați, locuitorii Marii Britanii se trezesc străini în propria țară. Femeile nu mai găsesc paturi în spital pentru a naște, copiii nu mai găsesc locuri în școli, vecinii lor au devenit de nerecunoscut, planurile și perspectivele viitoare sunt frânte.
Și ei află astăzi că un privilegiu cu sens unic va fi votat în Parlament. Că o lege care nu poate și nu intenționează să-i protejeze și nici să răspundă doleanțelor lor, va fi promulgată! O lege care-i va da străinului, nemulțumitului, agentului provocator, puterea de a-i țintui la stâlpul infamiei în probleme de ordin personal.
Altă periculoasă himeră a celor care stau orbi în fața realității poate fi rezumată într-un singur cuvânt: integrare. A fi integrat nu înseamnă a te distinge din toate punctele de vedere de ceilalți membri ai populației. Și din toate timpurile diferențele fizice evidente, în special culoarea pielii, au făcut integrarea dificilă, deși posibilă în timp. Printre imigranții din Commonwealth veniți aici în ultimii 15 ani există zeci de mii de persoane care doresc să se integreze și toate eforturile lor converg spre acest obiectiv. Dar să crezi că o astfel de dorință este prezentă la marea majoritate a imigranților sau a descendenților lor este o idea pe cât de extravagantă, pe atât de periculoasă.
Am ajuns la un punct de cotitură. Până acum, situația și diferențele sociale au făcut însăși ideea de integrare inaccesibilă – integrare pe care marea majoritate a imigranților nu o concep și nu o doresc. Numărul lor mare și concentrarea lor în comunități a făcut ca presiunea spre integrare care se aplica de obicei în cazul micilor minorități să nu funcționeze. Asistăm azi la dezvoltarea unor forțe care se opun direct integrării, la apariția unor drepturi dobândite care mențin și accentuează diferențele rasiale și religioase, în scopul de a exercita o dominație, întâi asupra altor imigranți și după aceea asupra restului populației. Această umbră, la început de abia vizibilă, întunecă acum cu rapiditate cerul senin. Și acum o vedem la Wolverhampton. Ea dă semne de expansiune rapidă. Cuvintele pe care am să le citez nu sunt ale mele, le redau așa cum au apărut ele în presa locală pe 17 februarie (1968) și aparțin unui deputat laburist, ministru al guvernului actual: „Trebuie să deplângem campania dusă de comunitatea sikh pentru a-și păstra niște obiceiuri necorespunzătoare. Ei lucrează în Marea Britanie, pe deasupra și în serviciile publice. Aceste persoane trebuie să accepte condițiile legate de locul lor de muncă. A reclama drepturi speciale pentru comunitatea lor (sau ar trebui să vorbim de rituri?) poate duce la o periculoasă ruptură în cadrul societății. Acest comunitarism este un cancer, indiferent ce tabără îl revendică, și trebuie condamnat cu severitate”. Trebuie să-i mulțumim lui John Stonehouse pentru luciditate și pentru că a avut curajul să evoce acest subiect.
Proiectul Legii asupra Relațiilor Rasiale constituie terenul ideal pentru ca aceste periculoase elemente de discordie să prospere. Pentru că aceasta este modalitatea de a arăta comunităților de imigranți cum să se organize și să-și susțină membri, cum să lupte împotriva propriilor concetățeni, cum să-i intimideze și să-i domine pe alții grație mijloacelor juridice pe care ignoranții li le-au pus la dispoziție.
Mă uit la viitor și mă cuprinde frica. La fel ca și Romanii văd prin ceața închipuirii „Tibrul spumegând de sânge”. Acest fenomen tragic și nerezolvabil îl observăm deja cu groază peste Atlantic, doar că acolo este legat intim de istoria Americii, pe când la noi se instalează prin voința și neglijența noastra. Este deja aici. Numeric vorbind va atinge proporțiile americane înainte de sfârșitul secolului. Numai o acțiune hotărâtă și imediată îl poate preveni. Nu știu dacă voința populară va cere sau va obține astfel de măsuri. Dar ceea ce știu este că păstrarea tăcerii în fața unei astfel de situații ar fi o trădare majoră”.
Citește și:
De-a dreptul fabulos e modul în care a fost trădat De Gaulle, eroul francez al celui de-Al Doilea Război Mondial, de succesorii săi. Cine a învins în Al Doilea Război Mondial? Marea Britanie, Londra? Dar acum Londra nu mai este un oraș european, alb, nu numai britanicii sunt o minoritate, dar chiar albii, europenii. A învins Franța, Parisul? Dar acum cel mai des întâlnit nume la nou-născuți în Franța este Mahomed, iar prognozele spun că în câteva decenii Franța nu va mai fi franceză, albă, europeană (Citește mai departe…)
avea dreptate in 1968… era Primavara de la Praga!, iar Churchill deja vanduse Romania lui Stalin, dintr-un moft pe servetel…