În Winston Churchill, Hollywood-ul glorifică un criminal în masă

Shashi Tharoor este autorul «Inglorious Empire: What the British Did to India» (Negloriosul imperiu: Ce au făcut britanicii în India). Este președintele Comitetului de Afaceri Externe a Parlamentului Indian.

„Istoria va fi blândă cu mine, pentru că intenționez să o scriu chiar eu”, spunea Winston Churchill. Și nici nu s-a sinchisit. A fost unul dintre cei mai mari criminali în masă din secolul XX, dar cu toate acestea, spre deosebire de Hitler sau Stalin, a scăpat judecății istoriei în Vest. A fost decorat cu un Premiu Nobel (pentru literatură, totuși), iar acum, cu un actor care îl portretizează (Gary Oldman), i s-a acordat un Oscar.
Așa cum a spus Hollywood-ul, reputația lui Churchill (cum a fost numit de către Harold Evans, „inima de leu britanică de pe meterezele civilizației”) stă aproape în întregime în vibranta sa retorică și în talentul său pentru cuvinte meșteșugite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. „Nu vom ceda și nu vom eșua. Vom merge până la capăt … Vom lupta pe plaje, vom lupta pe terenurile de aterizare, vom lupta pe câmpuri și pe străzi … Nu ne vom preda niciodată”. (Istoricul revizionist britanic John Charmley a respins asta ca pe un „sublim nonsens”)
Cuvintele, până la urmă, sunt tot ceea ce pot indica admiratorii lui Churchill. Acțiunile sale sunt cu totul altceva.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial s-a declarat în favoarea „bombardamentelor teroriste”. A scris că dorește „distrugerea absolută, atacuri de exterminare cu bombardiere foarte grele”. Orori precum bombele de foc de la Dresda au fost rezultatul.
În timpul războiului de independență al Irlandei, Churchill, ca secretar de stat pentru război și aer, a fost unul dintre puținii oficiali britanici care s-a declarat pentru bombardarea protestatarilor irlandezi, sugerând în 1920 ca avioanele să folosească „mitraliere sau bombe” pentru a-i risipi.
Având de-a face cu tulburări în Mesopotamia în 1921, ca secretar de stat pentru colonii, Churchill a acționat ca un criminal de război: „Sunt cu toată tăria pentru folosirea gazelor chimice împotriva triburilor necivilizate; vor răspândi o teroare vie”. A ordonat bombardarea pe scară largă a Mesopotamiei, cu un întreg sat ras de pe suprafața pământului în 45 de minute.
În Afghanistan, Churchill declara că triburile Pashtuns „trebuie să recunoască superioritatea rasei britanice” și că „toți cei care se opun vor fi uciși fără ezitare”. El scria: „Am procedat sistematic, sat cu sat, și am distrus casele, am inundat câmpurile, am aruncat în aer turnurile, am tăiat copacii, am ars recoltele și am distrus rezervoarele într-o devastare punitivă … Orice membru al triburilor prins a fost înjunghiat sau spintecat imediat”.
În Kenya, Churchill a fost direct implicat sau complice în politicile de relocare forțată a populației locale de pe câmpurile fertile, pentru a face loc coloniștilor albi și pentru a forța mai bine de 150.000 de oameni să ajungă în lagăre de concentrare. Violuri, castrări, șocuri electrice au fost toate folosite de autoritățile britanice pentru a-i tortura pe kenieni, sub conducerea lui Churchill.
Dar principalele victime ale lui Winston Churchill au fost indienii – „un popor de bestii cu o religie de bestii”, așa cum i-a numit cu nonșalanță. A vrut să folosească armele chimice în India, dar a fost oprit de către colegii săi de guvern, pe care i-a criticat pentru „sensibiltatea” lor, spunând că „obiecțiile Biroului Indian în legătură cu folosirea gazelor împotriva nativilor sunt iraționale”.
Beatificarea lui Churchill ca un apostol al libertății pare tot mai absurdă dacă avem în vedere declarația sa din 1941 cum că principiile Cartei Atlanticului nu s-ar aplica Indiei și coloniilor negre. A refuzat să-i vadă pe oamenii de culoare ca având aceleași drepturi ca el. „Gandhi-ismul și tot ceea ce înseamnă va trebui să fie distrus, mai devreme sau mai târziu, printr-o lovitură finală”.
În asemenea probleme, Churchill a fost cel mai reacționar englez, cu păreri atât de extremiste încât nu pot fi scuzate ca reflectând acele vremuri. Chiar și secretarul său de stat pentru India, Leopold Amery, a mărturisit că a putut vedea prea puține diferențe între atitudinea lui Churchill și cea a lui Adolf Hitler.
Mulțumită cu Churchill, aproximativ 4 milioane de bengalezi au murit de foame în timpul foametei din 1943. Churchill a ordonat redistribuirea alimentelor de la înfometații civili indieni către bine alimentații soldați britanici și chiar către hambarele pline din Europa, în Grecia și alte locuri. Când i s-a reamintit despre suferința victimelor indiene, răspunsul său a fost că foametea a fost din vina lor, pentru că „s-au înmulțit ca iepurii”, cum a spus.
Îm «Churchill’s Secret War» Madhusree Mukerjee a documentat rolul lui Churchill în foamea din Bengal arătând că, în vreme ce indienii mureau de foame, prețul grânelor creșteau pe seama achiziționării de către britanici, iar surplusul din India era exportat, în vreme ce navelor australiene cu alimente nu le era permis să-și descarce marfa în Calcutta (unde cadavrele celor care muriseră de foame zăceau pe străzi). În schimb, Churchill a ordonat ca grânele să fie transportate în depozite din Mediterana și Balcani pentru a crește stocurile pentru o posibilă invazie în Grecia sau Iugoslavia. Depozitele europene erau pline în vreme ce bengalezii mureau.

Cu toate acestea, Oscarul a răsplătit o altă biografie a acestui om odios. De la irakienii pe care Churchill i-a gazat, la protestatarii greci de pe străzile Atenei care au fost secerați la ordinele lui Churchill în 1944, la pashtuni și irlandezi, ca și la indieni, ca mine, pentru noi va fi mereu un mister cum de câteva discursuri bombastice au fost destul pentru a spăla petele de sânge de pe mâinile rasiste ale lui Churchill.
Mulți dintre noi ni-l com aminti pe Churchill ca un criminal de război și un dușman al decenței și umanismului, un imperialist nederanjat de opresiunea asupra popoarelor de culoare. În cele din urmă, marele său eșec – în ora sa lungă și întunecată – a fost efortul său continuu de a ne nega libertatea.

In Winston Churchill, Hollywood rewards a mass murderer

Shashi Tharoor is author of “Inglorious Empire: What the British Did to India.” He chairs the Indian Parliament’s Foreign Affairs Committee.
“History,” Winston Churchill said, “will be kind to me, for I intend to write it myself.” He needn’t have bothered. He was one of the great mass murderers of the 20th century, yet is the only one, unlike Hitler and Stalin, to have escaped historical odium in the West. He has been crowned with a Nobel Prize (for literature, no less), and now, an actor portraying him (Gary Oldman) has been awarded an Oscar.
As Hollywood confirms, Churchill’s reputation (as what Harold Evans has called “the British Lionheart on the ramparts of civilization”) rests almost entirely on his stirring rhetoric and his talent for a fine phrase during World War II. “We shall not flag nor fail. We shall go on to the end. … We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets. … We shall never surrender.” (The revisionist British historian John Charmley dismissed this as “sublime nonsense.”)
Words, in the end, are all that Churchill admirers can point to. His actions are another matter altogether.
During World War II, Churchill declared himself in favor of “terror bombing.” He wrote that he wanted “absolutely devastating, exterminating attacks by very heavy bombers.” Horrors such as the firebombing of Dresden were the result.
In the fight for Irish independence, Churchill, in his capacity as secretary of state for war and air, was one of the few British officials in favor of bombing Irish protesters, suggesting in 1920 that airplanes should use “machine-gun fire or bombs” to scatter them.
Dealing with unrest in Mesopotamia in 1921, as secretary of state for the colonies, Churchill acted as a war criminal: “I am strongly in favour of using poisoned gas against the uncivilised tribes; it would spread a lively terror.” He ordered large-scale bombing of Mesopotamia, with an entire village wiped out in 45 minutes.
In Afghanistan, Churchill declared that the Pashtuns “needed to recognise the superiority of [the British] race” and that “all who resist will be killed without quarter.” He wrote: “We proceeded systematically, village by village, and we destroyed the houses, filled up the wells, blew down the towers, cut down the great shady trees, burned the crops and broke the reservoirs in punitive devastation. … Every tribesman caught was speared or cut down at once.”
In Kenya, Churchill either directed or was complicit in policies involving the forced relocation of local people from the fertile highlands to make way for white colonial settlers and the forcing of more than 150,000 people into concentration camps. Rape, castration, lit cigarettes on tender spots, and electric shocks were all used by the British authorities to torture Kenyans under Churchill’s rule.
But the principal victims of Winston Churchill were the Indians – “a beastly people with a beastly religion,” as he charmingly called them. He wanted to use chemical weapons in India but was shot down by his cabinet colleagues, whom he criticized for their “squeamishness,” declaring that “the objections of the India Office to the use of gas against natives are unreasonable.”
Churchill’s beatification as an apostle of freedom seems all the more preposterous given his 1941 declaration that the Atlantic Charter’s principles would not apply to India and the colored colonies. He refused to see people of color as entitled to the same rights as himself. “Gandhi-ism and all it stands for,” he declared, “will, sooner or later, have to be grappled with and finally crushed.”
In such matters, Churchill was the most reactionary of Englishmen, with views so extreme they cannot be excused as being reflective of their times. Even his own secretary of state for India, Leopold Amery, confessed that he could see very little difference between Churchill’s attitude and Adolf Hitler’s.
Thanks to Churchill, some 4 million Bengalis starved to death in a 1943 famine. Churchill ordered the diversion of food from starving Indian civilians to well-supplied British soldiers and even to top up European stockpiles in Greece and elsewhere. When reminded of the suffering of his Indian victims, his response was that the famine was their own fault, he said, for “breeding like rabbits.”
Madhusree Mukerjee’s searing account of Churchill’s role in the Bengal famine, “Churchill’s Secret War,” documents that while Indians starved, prices for foodgrains were inflated by British purchases and India’s own surplus grains were exported, while Australian ships laden with wheat were not allowed to unload their cargo at Calcutta (where the bodies of those who had died of starvation littered the streets). Instead, Churchill ordered that grain be shipped to storage depots in the Mediterranean and the Balkans to increase the buffer stocks for a possible future invasion of Greece and Yugoslavia. European warehouses filled up as Bengalis died.
This week’s Oscar rewards yet another hagiography of this odious man. To the Iraqis whom Churchill advocated gassing, the Greek protesters on the streets of Athens who were mowed down on Churchill’s orders in 1944, sundry Pashtuns and Irish, as well as to Indians like myself, it will always be a mystery why a few bombastic speeches have been enough to wash the bloodstains off Churchill’s racist hands.
Many of us will remember Churchill as a war criminal and an enemy of decency and humanity, a blinkered imperialist untroubled by the oppression of non-white peoples. Ultimately, his great failure – his long darkest hour – was his constant effort to deny us freedom.

By Shashi Tharoor

Source: Washington Post

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!