Guvernamental şi neguvernamental, un up-to-date

O simplă radiografie a situaţiei politice de astăzi dezvăluie o neîncredere crescândă în clasa „conducătoare”, care îşi merită din plin ghilimelele. De ce? Pentru că nicio calitate de conducător nu-şi face apariţia la niciunul dintre cei pe care-i vedem la guvernare. Prin calitate de conducător înţeleg ceva care să indice o capacitate de decizie care să depăşească capaciatea medie, plebee, ar spune Evola, pe care ar avea-o oricine altcineva de pe teritoriul ţărişoarei noastre. Şi aici capacitate nu înseamnă cadru legislativ care să-ţi permită să iei o anumită decizie, nu ceva căruia să i te conformezi când iei o decizie, ci ceva în baza căruia iei o decizie pe care demos-ul n-ar fi luat-o de unul singur nici în cele mai dulci vise ale sale. Sau poate nu acesta este rolul alegerii unui „reprezentant al poporului” care să-l conducă pe acesta?

Democraţia „populară”

Într-o „democraţie populară”, rolul alegerilor nu va fi niciodată acesta. Democraţia populară e un lucru atât de greţos încât îmi este şi jenă să-l explic aici (i-a fost şi lui Patapievici): ea înseamnă să ai un conducător care să fie unul „de-al casei”, „de-al poporului” – să mănânce mici şi să bea bere alături de cei din „popor”, să râdă ca prostovanul la glume pe care le fac muncitorii necalificaţi sau marinarii în timp ce spală puntea vaporului, să fie de partea celor mulţi şi nemulţumiţi în discursul său general pe care aceştia îl înţeleg, format general care face imposibilă o rezolvare a problemelor concrete.
Iar noi trăim într-o democraţie populară. Fiecare candidat încearcă să linguşească „poporul” român, să-i arate cât de atins este şi el, ca toţi ceilalţi, de problemele României, îi arată compasiune şi acuză o entitate abstractă numită „hoţii!”. Probabil că unii dintre candidaţi sunt chiar oneşti cu ei înşişi („poporul” va fi de fiecare dată ultimul care să afle acest lucru, deci nu contează onestitatea faţă de el) şi, aleşi fiind pentru a guverna, plănuiesc a face liste interminabile de hoţi şi detractori concreţi, însă acele liste îşi pierd din start eficacitatea într-un sistem administrativ unde jurământul a fost înlocuit de pasarea responsabilităţii la „ghişeul 23 (sau 8, sau alăturat, cum vreţi voi)” şi funcţionarii publici de infuncţionari birocratici (*). În democraţia noastră candidatul se dă drept sclav al „poporului”, în loc să apară drept conducător al său, variantă care evident este mult mai greu de îndeplinit. Ea ar presupune plasarea compasiunii pe un plan secund în raport cu o atitudine virilă de implementare ierarhică, de pătrundere în însuşi „poporul” şi masa sa latentă, introspecţie sau chiar intruziune care să-l mai trezească (eventual cu câte o palmă-două) din beţie.
Aleşii noştri încă din campania electorală trec drept pasivi în raport cu „poporul”, care şi aşa, prin dreptul lui democratic, va alege întotdeauna pe cel mai aplatizat dintre candidaţi, cel care prezintă cele mai grosolane trăsături ale celor mulţi. Democraţia ar fi valoroasă dacă ar da posibilitatea unui „popor” să-i aleagă pe cei care au şanse reale să implementeze valori, necesităţi calculate şi ierarhii care să-l scoată din letargie. Până acum, în schimb, am observat numai dubla pasivitate, a mulţimii faţă de „conducători”, mulţime care încă mai aşteaptă să i se dea, şi a „conducătorilor” faţă de mulţime, aleşii acesteia văzându-se pe sine ca reprezentanţi ai ei şi atât. Pe când, odată aleşi, oricât de nedemocratic ar fi acest act oribil, conducătorul mai trebuie şi să conducă, adică să ia decizii care depăşesc capacitatea şi cunoaşterea demos-ului. Pasivitatea „conducătorilor” este dublată şi de o atitudine politică bazată pe reacţie şi nu acţiune în sensul său deplin. Aşa-numitele „decizii” ale actualei clase politice ori vin ca urmând exemple de pe plan extern, ori sunt impuse de pe acelaşi plan, ori – cel mai dezastruos – vin pe fondul formării unei „opinii publice”, care la noi echivalează cu opinia acelui marinar bădăran care-şi scuipă mucozităţile peste bord de fiecare dată când are ocazia.

Neguvernamentalul ca reacţie

Unii ar putea să continue la nesfârşit cu această critică a politicii actuale, însă ceea ce doresc să subliniez este proporţionalitatea cu care mişcările neguvernamentale sau a-politice (în sensul în care nu sunt organizate ca partide politice) cresc în raport cu viaţa politică împărţită în deja putreda structură parlament – preşedinţie. Este evident că modul în care la noi se face politică, acel mod de exaltare a politicianului mititelului şi al bericelei, nu satisface chiar pe toată lumea şi mai sunt şi unii care îşi dau două palme după fiecare alegeri, fie ei şi cuprinşi în cele mai pofticioase hohote de râs.
ONG-uri, asociaţii, proiecte, forumuri non-profit – toate acestea se clădesc nu numai pe nevoia de a copia infrastructura celorlaltor sisteme „democratice” din afară, ci mai ales pentru că este nevoie de ele. Într-o sferă politică în care este practic imposibil să votezi o lege ce ar presupune, să zicem prin absurd, demiterea din funcţie a tuturor deputaţilor corupţi, într-o asemenea sferă nu văd ce ar mai căuta orice om de bun simţ şi care mai are un minim respect de sine. Neguvernamentalul, într-o democraţie cum este mai ales a noastră, oferă oarecum o portiţă de scăpare a celor care mai ţin la un efort susţinut pentru salvarea unei idei de România. Cu cât lipseşte mai mult ceea ce în politică ar trebui să fie o forţă unitară care să facă astfel încât „poporul” să intre în pâinea regăsirii propriei responsabilităţii faţă de el însuşi, cu atât această nevoie se dispersează în planul neguvernamental în zeci de fascicule care îşi revendică existenţa de la vocea societăţii civile nereprezentate defel de o clasă politică ce reflectă ceea ce „poporul” are cel mai mult (bădărănie şi spirit de turmă) în loc să facă la fel cu ceea ce poporul are nevoie (impuneri de structuri morale, animarea de către un sentiment de revigorare ostăşească în faţa situaţiei actuale etc.).
Prin urmare, atât clasa noastră politică, cât şi „poporul”, posedă o înţelegere greşită asupra a ceea ce înseamnă reprezentare şi conducere a demos-ului. Ambelor le scapă faptul că orice conducător trebuie să fie mai bun decât ceea ce conduce pentru a realiza un progres efectiv şi în niciun caz „unul de-al nostru”. În România lucrurile nu stau deloc aşa, pe de-o parte datorită faptului că împărţirea puterii între camera deputaţilor, senat, ministere, instituţia preşedinţiei, face imposibilă canalizarea unei energii hotărâte către masă, iar pe de altă parte datorită dublei pasivităţi (a clasei conducătoare faţă de popor şi viceversa) care face ca responsabilitatea şi a uneia şi a altuia să nu existe. Cei care scapă de această dublă pasivitate o fac la un nivel de non-guvernare, unde, este drept, canalizarea energiei este şi mai dispersată, însă cu toate acestea hotărârea ei există.
(*) Diferenţa dintre funcţionarul public şi „infuncţionarul” public sau birocratic este că primul 1. cunoaşte ce presupune actul pe care îl primeşte (la ghişeu, cel puţin), 2. află în timp real provenienţa sa 3. ştie unde să-l trimită mai departe – aceasta este, de fapt, funcţionalitatea unui sistem. Infuncţionarul este acel angajat al sistemului public care se uită la tine peste ochelari cu dispreţ şi pare că a semnat o fişă a postului ce presupune transformarea vieţii tale într-un jogging pe străzi, în care să nu cumva să nu respecţi programul zilnic de la 10 la 12.

Autor: Cristian Hainic