România, destinul unei colonii

„Franţa va avea toate avantajele unei colonii, fără a avea cheltuielile ce aceasta organizează” – I. C. Brătianu către Napoleon al III-lea în 1853

Așa s-au pus bazele României moderne și nu altfel: prin acceptarea, mai mult, prin îmbrățișarea statutului de colonie a puterilor occidentale, mai puțin decât o colonie. Este modul în care politicianul român și-a înțeles misiunea istorică încă de la începuturi și din principiu și modul în care a înțeles așezarea țării sale în raporturile internaționale.
Politica externă unidirecționată, supunerea, obediența, statutul de „licurici” nu sunt câtuși de puțin o noutate sau o caracteristică a politicianului român contemporan, ci își pot revendica, la drept vorbind, o adevărată tradiție istorică originându-se chiar în nașterea României moderne.
România nu este o colonie, este mai puțin decât o colonie astăzi, pentru că puterile externe care o stăpânesc și exploatează nu cheltuiesc nimic cu administrarea sa, ci doar se bucură de avantajele acestei stăpâni… prin grija și devotamentul administratorilor autohtoni.
Este o realitate pe care mințile lucide au început să o recunoască și să o deplângă. Dar este și împlinirea unui vis, trebuie să spunem!

„Franţa va avea toate avantajele unei colonii, fără a avea cheltuielile ce aceasta organizează”, îi scria I. C. Brătianu lui Napoleon al III-lea, în 1853.
Se întâmpla, deci, pe când în multe părți ale lumii oamenii luptau cu arma în mâini pentru ca țara lor să nu mai fie o colonie. Un politician român nu dorea nimic altceva decât ca țara lui să fie ceva mai puțin decât o colonie. O spune cât se poate de clar. Brătianu nu dorea decât o independență nominală pentru România, pe care, eventual, ar fi obținut-o el, prin eforturi proprii și spre glorie personală, în schimbul supunerii absolute față de o exploatare deschisă și recunoscută ca atare.
Într-o altă parte a lumii, la mijlocul secolului XIX, America Latină își va fi încheiat lupta de eliberare națională. America Latină dăduse eroi ai luptelor de eliberare de sub colonialism, precum Simon Bolivar, pentru care există în întreg acest spațiu un adevărat cult. România avea eroii săi, pe care istoria îi elogiază astăzi…
Statutul de colonie, mai puțin decât o colonie era „viziunea” politicianului român de la mijlocul secolului XIX, iar acest plan ”măreț” a fost adus la împlinire prin politicienii de astăzi, care, la fel ca cei dinainte, pentru a-şi atrage sprijinul puterilor occidentale, le pun România pe tavă, acceptă ca ea să fie administrată pentru a servi interesele occidentale.
Iată cum vedea „tranziţia” de atunci „marele om politic” I. C. Brătianu, într-un Memoriu adresat Împăratului Napoleon III al Franței: „Constituirea acestui Stat Român ar fi cea mai frumoasă cucerire pe care Franţa a făcut-o vreodată în afara teritoriului ei. Armata Statului Român ar fi armata Franţei în Orient, porturile sale de la Marea Neagră şi de pe Dunăre ar fi antrepozitele comerţului francez şi, datorită abundenţei lemnelor noastre de construcţie, aceste porturi ar fi, totodată, şantierele Marinei franceze; produsele brute ale acestor ţări avute ar alimenta, în mod avantajos, fabricile Franţei, care ar găsi, în schimb, un mare debit în aceleaşi ţări. În fine, Franţa va avea toate avantajele unei colonii, fără a avea cheltuielile pe care aceasta le ocazionează”.