Noua identitate a omului occidental

Pentru românii din ţară, un occidental este o persoană puternică, competentă, de o moralitate impecabilă, care apără cu sfinţenie drepturile şi libertăţile individuale. În mintea românilor, un „vestic” este prin definiţie un „elitist”, un apărător înfocat al competiţiei între valori, ataşat idealurilor individualismului şi liberalismului, un duşman al tututor manifestărilor „colectiviste”. Occident înseamnă supercivilizaţia euro-americană construită pe fundamentul lumii greco-latine, creştinismului (catolic şi protestant) şi idealurilor democratice ale Revoluţiei franceze din 1789 – o civilizaţie net superioară civilizaţiilor „lumii a treia”, Asiei şi Rusiei, ambele considerate de români drept „colectiviste” şi anti-occidentale. Pentru majoritatea românilor, America înseamnă Statuia libertăţii, cowboy-ul cu puşca în mână şi businessman-ul prosper care şi-a construit imperiul de unul singur prin spiritul întreprinzător, cinste şi muncă. În ochii românilor, Occident mai înseamnă nemţii, englezii, evreii, americanii, italienii. Cu un singur cuvânt, albii. Când un român se adresează unui occidental, bănuieşte că se adresează persoanei pe care am descris-o mai sus. Nici prin gând nu-i trece că occidentalul său este un alt om.

În eseul de faţă voi încerca să definesc noua identitate a omului occidental. Este vorba de o „identitate de grup” care înlocuieşte identitatea bazată pe valorile individualismului. Ideile şi valorile noului colectivism sunt propagate de ideologia multiculturalismului. Occidentul nu mai este individualist, ci multiculturalist. De la bun început, vreau să fac o diferenţă clară între multiculturalism şi educaţie multiculturală, între „multiculturalist” şi „multicultural”. Cu alte cuvinte, între ideologie, propagandă şi o acţiune educaţională fără conotaţii politice. Educaţia multiculturală îşi propune să examineze critic şi să compare într-o manieră obiectivă, nepărtinitoare ideologic, valorile şi practicile mai multor culturi. Educaţia multiculturală este o alternativă la monoculturalismul practicat de statele şi grupurile naţionaliste şi etnocentriste. Pe principiile ei ar trebui să se bazeze toate sistemele educaţionale ale secolului al XXI-lea. Corifeii multiculturalismului folosesc confuzia dintre cei doi termeni în scopul promovării agendei lor ideologice. Sub acoperământul generos al principiilor diversităţii etnice într-o lume interdependentă, multiculturalistul îşi ascunde setea de putere şi dorinţa de distrugere a tot ceea ce înseamnă unicitate valorică.
Ce este deci multiculturalismul? Multiculturalismul este o ideologie de orientare stângistă ce pune semnul egalităţii între toate culturile lumii. Culturile nu pot fi superioare sau inferioare, ele sunt doar DIFERITE. În Occident, oricine critică o cultură, alta decât cea euro-americană, este considerat bigot sau rasist. Cultura euro-americană, cu fundamentul ei iudeocreştin, poate şi trebuie să fie însă pusă la stâlpul infamiei. Bărbatul alb, făuritorul acestei culturi, este denunţat drept imperialist, asupritor al femeilor, minorităţilor etnice şi sexuale, al handicapaţilor. Prin urmare, multiculturalismul îşi propune să denunţe „cu mânie multiculturală” orice prejudecată sau punct de vedere eurocentrist, heterosexual, elitist, naţionalist sau antiminoritar. În Statele Unite, multiculturalismul este ideologia dominantă a lumii universitare şi a birocraţiei administrative federale, dar el devine din ce în ce mai mult un fenomen global. Mass-media occidentale sunt deja în mare parte multiculturaliste, iar „Europa unită”, condusă de eurobirocraţia de la Bruxelles, este şi ea în ton cu principiile multiculturalismului.

După cum este lesne de înţeles, multiculturaliştii sunt departe de o înţelegere profundă a noţiunii de cultură şi diversitate culturală (de exemplu, promotorii multiculturalismului din S.U.A. dispreţuiesc studiul limbilor străine). Privind cultura dintr-o perspectivă pur politică, ei îi simplifică sensul şi o reduc la câteva practici culturale. Mai mult, cultura este gândită în termenii rasei, orientării sexuale şi apartenenţei etnice. Se fac referiri la o cultură albă, neagră, a minorităţilor etnice, o cultură a homosexualilor sau a lesbienelor. Se trece sub tăcere caracterul naţional sau universal al culturii, diferenţa de esenţă între culturi şi subculturi. Din punct de vedere multiculturalist, a vorbi de „spiritul” unei culturi înseamnă a vorbi în termeni „esenţialişti”, metafizici şi naţionalişti. Dacă se întâmplă cumva să acţioneze pentru dialogul între culturi, multiculturalismul n-o face decât în chip de cal troian. Odată acceptat în cetate, sloboade din burta sa soldaţii separării etnice, enclavizării culturale şi ai conflictelor etnice.
Pentru multiculturalişti, adevărul este relativ. Prin urmare, nicio cultură nu poate pretinde că deţine standarde estetice şi morale general valabile. Nimeni nu poate despărţi binele de rău, frumosul de urât. În comunism, valoarea era considerată subversivă prin ea însăşi. Într-o lume multiculturalistă, standardele de valoare sunt total arbitrare; operele clasice ale culturii occidentale nu sunt valoroase prin ele însele. Ele au fost impuse conştiinţei colective prin imperialismul cultural al „bărbatului alb”. Pentru a remedia situaţia, mediocrităţi patente devin peste noapte „valori universale” prin simpla apartenenţă la grupul minoritar. Dimpotrivă, adevăratele personalităţi creatoare nu înseamnă nimic dacă nu au suport „multicultural”. Cu greu ar fi putut să fie publicaţi astăzi în Occident un Kafka, un Borges sau un Cioran.

În noul context multiculturalist al Europei occidentale, nimic mai firesc ca un ziar de mare tiraj precum «Le Figaro» să plângă de milă ţiganilor din România, ameninţaţi chipurile de discriminare şi „asimilare”. Nu aparţin ţiganii unei culturi nonoccidentale? Nu se opun ei unei culturi naţionale şi majoritare (cultura română)? Cu cât românii se vor bate mai mult cu pumnii în piept că împărtăşesc valorile individualismului occidental, cu atât mai mult Occidentul, în prezent „colectivist” (să-i spunem mai bine „grupist”?), îi va acuza de rasism şi „lipsă de sensibilitate” fată de minorităţile de tot felul.

Marxismul, mort în ţările din Est, a renăscut şi prosperă în ideologia şi politicile stângiste ale multiculturalismului occidental. Ca şi marxismul, multiculturaliştii vorbesc de drepturi şi libertăţi colective, nu de drepturi individuale. Deşi se consideră campionii libertăţilor democratice, multiculturaliştii nu fac decât să subordoneze drepturile şi libertăţile individuale intereselor directe ale grupului. În comunism, drepturile individuale erau suprimate în favoarea intereselor nomenclaturii comuniste. Într-o ordine multiculturalistă, nu poţi avea drepturi „speciale” decât în măsura în care aparţii unui grup de victime – victime în raport cu grupul majoritar, în speţă, grupul bărbaţilor albi. Calităţile individuale, competenţa nu contează. În universităţile americane, dacă aparţii unui grup „victimizat”, te bucuri de privilegii, indiferent de activitatea pedagogică şi publicistică. Resemnarea profesorului american, bărbat şi alb, seamănă izbitor cu resemnarea intelectualului român în faţa puterii comuniste.

Citește și:
Anti-americanismul „corectitudinii politice”
În SUA, abuzând de toleranţa şi libertatea instituţiilor 
democratice, ideologiile „corectitudinii politice” au ero-
dat încet dar sigur fundamentele valorice ale societăţii 
americane: libertatea cuvântului, respectul faţă de con-
ştiinţa individuală, responsabilitatea şi răspunderea per-
sonală a fiecărui individ în faţa unor legi care se aplică 
tuturor. „Corectitudinea politică” nu numai că subminează valorile americane, 
considerate sacre, dar îşi propune ce este de neconceput în societatea ame-
ricană: crearea unui „om nou”, acel homo oeconomicus al tehno-globalismului 
(Citește mai departe...)

Alături de deconstrucţia lui Derrida, marxismul furnizează aparatul teoretic al doctrinei multiculturaliste. „Oprimare”, „imperialism”, „egalitate” sunt noţiuni extrase din lexiconul marxist cu scopul de a schimba lumea. În acest „a schimba lumea” se află şi esenţa multiculturalismului. După cum ne amintim prea bine, Marx spunea că sarcina noastră nu este să interpretăm lumea, ci s-o schimbăm. Marx vroia să înlocuiască capitalismul prin comunism, să construiască o utopie egalitaristă. Spre deosebire de marxişti, multiculturaliştii nu se opun ordinii economice existente; dimpotrivă, ei susţin globalizarea forţelor pieţei. „Infuzie tehnologică, multiculturalism, globalism” sunt „core academic values” (valorile universitare de bază) ale universităţilor multiculturaliste din şi în jurul lui Silicon Valley. Profitând de globalizarea economiei de piaţă, multiculturaliştii încearcă să creeze o utopie mondială, în care culturi şi grupuri de indivizi nediferenţiaţi valoric, să existe pe picior de egalitate. Între timp, multiculturaliştii vor să cureţe cultura occidentală de orice urmă de rasism şi „falocentrism”.

Pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, multiculturalismul luptă să împiedice şi să pedepsească orice comportament care ar fi în detrimentul grupului „minoritar” (faptul că mexicanii şi chinezii sunt deja majoritari în California, nu contează. Albii nu se pot bucura de drepturile „minorităţilor”). În Occidentul multiculturalist eşti „corect din punct de vedere politic” dacă subscrii la doctrina multiculturalistă. Eşti „politic incorect” dacă gândeşti şi acţionezi împotriva ei. În universităţile americane, coduri speciale de comportament şi vorbire veghează la aplicarea întocmai a politicii PC. Studenţii care calcă pe bec sunt obligaţi să urmeze cursuri de reeducare, aşa numitele „sensitivity sessions”. „Comisarii PC”, acei „judicial inquiry officers” au misiunea să extirpe orice manifestare antimulticulturalistă. Practic, niciun intelectual occidental nu se poate pronunţa astăzi împotriva dogmelor multiculturaliste fără riscul de a fi etichetat drept rasist şi elitist, suportând consecinţele de rigoare. În conformitate cu binecunoscuta deviză comunistă: „Ori eşti cu noi, ori eşti împotriva noastră”, multiculturaliştii îţi pun imediat pumnul în gură: „ori eşti pentru drepturile homosexualilor, ori eşti «homofobic»”, „ori lupţi pentru drepturile femeilor, ori eşti şovin”. Situaţia nu este cu nimic mai bună în Canada sau Franţa. Fiecare ţară occidentală îşi are propria ei versiune de multiculturalism. Intelectualii francezi se arată oripilaţi de excesele multiculturalismului american, dar te consideră de extremă dreaptă dacă te atingi de ideologia multiculturalistă a Europei unite. (Vezi, printre altele, grija lor „părintească” faţă de rromi…)

Ajunşi la acest punct în lectura eseului meu, cititorul român se poate întreba: Cum a fost posibil? Ce s-a întâmplat cu Occidentul după căderea comunismului? Cum le-a sucit minţile stângismul acestor vajnici occidentali, tocmai în momentul în care comunismul a devenit un subiect de arhivă?
Răspunsul pe care îl ofer la aceste întrebări este aparent paradoxal. După căderea Zidului Berlinului, forţele de stânga au îmbrăţişat principiile economiei de piaţă. Aşa numita New Left (Noua stângă) a abandonat socialismul etatist în favoarea mercantilismului, mult mai eficient, al marilor corporaţii transnaţionale. Asistăm deci la simbioza dintre o politică economică ultraliberală şi o ideologie de stânga, cu accente totalitare. Individualismul burghezului tradiţional nu mai corespunde actualei faze de dezvoltare a societăţii postindustriale. Prin urmare, politica multiculturalistă nu este o barieră în calea dezvoltării libere a economiei de piaţă, aşa după cum susţin în cor criticii occidentali ai multiculturalismului (în S.U.A., aripa conservatoare, „creştină”, a republicanilor). Dimpotrivă, multiculturalismul este ideologia ce însoţeşte expansiunea actuală a tehnologismului şi a capitalismului financiar.

În Occident, multiculturalismul nu este apanajul unui anume partid, ci ideologia unei noi forme de organizare socială.
Să mă explic. În Occident, totul se reduce la sfera economică, care se referă, în ultimă instanţă, la libera circulaţie a capitalului. În esenţa sa, capitalul este neutru din punct de vedere ideologic. Banul nu are miros. Companiile americane nu găsesc niciun impediment doctrinar în a reînfiinţa comitetele de partid în sucursalele lor chinezeşti, dacă acest lucru le măreşte profitul. Urmându-şi strict propria sa logică, capitalul este cameleonic. Spre deosebire de comunism, înrobit unei singure ideologii, capitalul schimbă ideologiile care-l susţin după cum îi convine mai mult. Capitalismul de ieri avea nevoie de valorile individualismului. Prin urmare, Occidentul şi-a îndreptat toate energiile spre formarea unor indivizi şi entităţi individuale puternice (statele naţionale), deoarece interesele capitalului dictau consolidarea statului naţional, a individului liber şi autonom, a familiei monogame etc. Pe plan extern, capitalul era apărat de un puternic stat naţional1 şi de indivizi înarmaţi cu o viziune individualistă asupra lumii. (Istoria romanului european reflectă cu fidelitate epopeea individualismului „burghez”.) Practic, lupta dintre comunism şi capitalism a fost lupta dintre două modele diferite de identitate socială şi umană: identitatea „colectivistă” de sorginte comunistă şi identitatea „individualistă” din capitalism. Românii au luptat să se lepede de blana „colectivistă”, pentru a intra în cea „individualistă”.

Soarta a făcut ca România să înceapă să adopte oficial valorile individualismului tocmai în perioada în care Occidentul redescoperea ideologia de grup şi aplica lovituri mortale. În condiţiile revoluţiei tehnologice mondiale şi a realizării unei pieţe de dimensiuni planetare, statul naţional tinde să devină o realitate anacronică. Graba prin care stânga, internaţionalistă prin natura sa, a îmbrăţişat capitalismul financiar şi corporatist actual se explică prin mai vechea credinţă leninistă: „completa victorie a comunismului duce la dispariţia totală a statului, inclusiv a statului democratic”. Noua Stângă este de părere că mercantilismul corporatist este un mijloc mai eficient de instaurare a socialismului mondial decât comunismul de tip sovietic (n.a.). Globalizat, capitalul nu mai are nevoie de individualismul omului alb şi nici de serviciile statului naţional, centralizat, unitar şi indivizibil. Dimpotrivă, statele naţionale, cu rădăcinile lor istorice şi culturale, sunt principala barieră împotriva globalizării economiei de piaţă. Companiile transnaţionale şi lanţurile „franchise” n-au nevoie de „personalităţi”, ci de foarte buni şi obedienţi executanţi. (Întrebaţi pe managerii români de la McDonald câtă iniţiativă personală li se îngăduie în schimbarea „policy”-ului companieimamă. Cultura „McDonald” luptă pentru uniformizare, pentru „commonality”, şi nicidecum pentru unicitate.) Tehnologia – locomotiva care deschide drumul expansiunii capitalului contemporan – n-are nevoie de savanţi geniali, ci de echipe de ingineri şi cercetători conştiincioşi. În Occidentul postindustrial, munca făcută odinioară de un întreprinzător individual o preia o echipă înarmată cu computere. Prin anii ’70, o întreagă literatură science-fiction anticipa înlocuirea omului de către robot. Nu s-a întâmplat să fie aşa. Dimpotrivă. OMUL ESTE ACUM ROBOTUL, într-o lume unde tehnologia şi expansiunea capitalului se dezvoltă independent de evoluţia naturală a societăţii şi de nevoile fireşti ale individului. Multiculturalismul nu face decât să urmeze logica economică a societăţii globale. Această logică economică cere ca omul să fie golit de substanţă ontologică, de orice verticalitate sau transcendenţă („spirit” naţional, „geniu” individual, standarde valorice „absolute”), să se transforme într-o entitate „soft” şi „cool”, perfect transgresivă, desfăşurată pe orizontală. O simplă prelungire a terminalului electronic. Omul economic, în faţa unui computer, este un simplu element branşat la o reţea rizomică. Nu contează elementul individual, ci diferitele grupuri sau reţele interconectate după logica Internetului. Precum Internetul, economia globalizată nu are un centru unic de comandă. Creşterea ei este în primul rând de ordin cantitativ, şi nu calitativ, realizându-se prin adăugarea de noi şi noi reţele. Scopul multiculturalismului este de a conecta la Internetul economiei de piaţă cât mai multe grupuri „minoritare”, participarea acestora fiind vital necesară dezvoltării reţelei în ansamblul ei. Dacă în imperiul colonial „periferia” submina deseori sistemul condus de la centru (metropola), în sistemul actual al globalizării capitalului, periferia, grupurile minoritare, lumea a treia sunt indispensabile dezvoltării economice mondiale.

Citește și:
Totalitarismul orizontalei
Trăim un moment crucial din evoluţia umanităţii: persoana- 
individul în carne şi oase, lipsit de asemănare şi irepeta-
bil - este înlocuit de o abstracţiune, omul mondializat. 
Ceea ce odinioară fusese doar o năzuinţă delirantă a siste-
mului tehnologic, în prezent s-a realizat pe deplin. „Omul 
mondializat”, „sclavul fericit” nu-i decât un mercenar în 
solda nihilismului tehnologic .. Mercenarii tehnoglobalismului, vorbesc în 
numele Persoanei. Pe de o parte justifică şi legitimează ceea ce există: 
transformarea omului din subiect într-un element superfluu, o prelungire 
inutilă a maşinii. Pe de altă parte, reduc totul la un numitor comun: ori-
zontala. Din „vechiul om”, au rămas unele incoerenţe, contradicţii, valori 
şi ierarhii „retrograde” (Citește mai departe...)

Din punctul de vedere al circulaţiei capitalului, este de preferat un homosexual unui român. Homosexualul nu este ataşat de un loc, rămâne homosexual şi la New York, şi la Paris, şi la Bucureşti. Românul are rădăcini, tot la Vintileanca lui de acasă îi va sta gândul, oriunde îl muţi (dacă este un român adevărat şi nu un simplu „bonjurist” sponsorizat). După aceeaşi logică a circulaţiei capitalului, este de preferat un chinez, căruia Revoluţia Culturală i-a tăiat orice rădăcini transcendente, golindu-l de substanţă spirituală, unui rus pe care cei şaptezeci de ani de comunism n-au reuşit să-l transforme în entitatea plată visată de comunism, în acel homo sovieticus. Şi iarăşi mă întreb. De ce capitalismul reuşeşte în Asia comunistă şi dă greş în Rusia ortodoxă a individului trezit din coşmarul uniformizării comuniste? Este oare o simplă coincidenţă că ţările estice, de tradiţie ortodoxă şi bizantină, a căror matrice culturală este ontologică – mă refer la România, Bulgaria şi chiar Grecia – nu-şi pot rezolva problemele economice, în vreme ce ţările de tradiţie protestantă prosperă? Capitalismul este perfect adaptat structurilor sociale şi mentale ale protestantismului şi religiilor asiatice, care nu ţin seama de diversitatea ontologică a realităţii. După cum afirmă Pavel Florensky în superba sa carte Iconostasis: „Libertatea protestantă nu se aplică fiinţelor individuale unice (sublinierea mea) pe care, pur şi simplu, le neglijează prin faptul că a pregătit dinainte o pecete, o ştampilă pe care o aplică fără niciun discernămînt pe fiecare suflet care-l întâlneşte în cale”. Nu sunt soluţiile F.M.I. astfel de ştampile? Dar politica occidentală în conflictele sângeroase din Balcani? Să nu uităm că Marx a creat într-un mediu protestant, iar „matricea stilistică” protestantă este de netăgăduit în multiculturalism. Dacă înţelegem toate aceste lucruri, nu are de ce să ne mai mire faptul că toate mişcările aparţinând multiculturalismului, de la feminism până la mişcările de emancipare ale homosexualilor, se pretind „non-esenţialiste”. Pentru multiculturalism, omul nu are o „esenţă” fixă, o substanţă ontologică, un Dumnezeu, cum ar spune românul. Nu te naşti femeie, ci devii femeie. Nu te naşti lesbiană, ci alegi să fii lesbiană, precum un consumator alege între două produse diferite. Deosebirea dintre un homosexual şi un heterosexual devine astfel o simplă diferenţă „culturală”.
Din această perspectivă, nicio diferenţă de „valoare” între „castelele” construite de ţigani după ’89 şi mănăstirile ridicate de voievozii Moldovei, doar o simplă diferenţă de „gust” (multiculturaliştii nu gândesc valoarea în termeni ontologici, ci în termenii relativismului gnoseologic contemporan). Kitsch-urile ţigăneşti şi mănăstirile medievale româneşti nu pot fi sub niciun motiv comparate. Pentru multiculturalişti, comparaţia nu este doar posibilă, ci şi recomandabilă, căci pune pe picior de egalitate cultura minoritară ţigănească şi cultura majoritară, „represivă”.
Individualismul occidental, creaţie a Modernismului, a purtat în el însuşi sămânţa propriei distrugeri. Individul liber a descătuşat în fiinţa umană imense forţe creatoare. El a oferit omului certitudinea că se poate înălţa la nivelul lui Dumnezeu. Totuşi, individualismul occidental nu aderă organic la fiinţa umană. Acest „individ liber”, ca şi omul de grup, omul multiculturalist postmodern, este o construcţie artificială. Proiectul grandios al omului liber şi demn, fără Dumnezeu, visat încă de Renaştere, a fost construit de minţile filosofilor raţionalişti şi Reforma protestantă. Omul liber fabricat de Occident a asigurat dominaţia mondială a economiei capitaliste. Mă întreb însă în ce măsură a contribuit individualismul occidental din ultimele două secole la îmbogăţirea sufletească a fiinţei umane. Când revoluţia suprarealistă şi arta avangardistă – singurele mari evenimente culturale ale Modernismului – nu vor mai fi privite dintr-o perspectivă pur occidentală, se va vedea că, de fapt, ele nu sunt creaţiile individualismului, ci ale celuilalt om, ale omului ontologic. În Occident, acest om ontologic, reprimat de scolastică şi de individualismul raţionalist secular, s-a trezit din somn la începutul secolului XX. Arta şi literatura avangardistă reiau încercarea sfinţilor Gioacchino da Fiore şi Francisc din Assisi, din secolul XII, de a uni valorile „individualiste” ale libertăţii, egalităţii şi demnităţii umane cu transcendentul într-o tentativă de a atinge culmile absolutului spiritual.
Iată ce scria tânărul Mircea Eliade, în 1935: „Este complet greşit să se spună că omul nou al Renaşterii trebuia să aibă o atitudine păgânizată şi anti-catolică. Dacă s-a întâmplat aşa, a fost numai greşeala politicii catolice… Cu mult înainte ca libertatea şi demnitatea umană să preocupe gândirea laică – misticul şi apocalipticul din Calabria le văzuse venind, le profetizase şi le experimentase. Francisc din Assisi a încercat acelaşi lucru – dar Biserica Romană i-a strivit şi lui, autoritar, mesajul. În sfârşit, la mare distanţă, se ridică ultimul purtător de cuvânt al profeţiei lui Gioacchino: călugărul Savonarola […]. Şi acest Titan al Renaşterii creştine a fost înlăturat – a fost ars de viu din ordinul Papei Alexandru IV Borgia… Odată cu Savonarola se stinge definitiv speranţa «Evului Nou» în cadrele vieţii asociate catolice”.
Este posibil oare să renască, în Occidentul de azi, omul ontologic al libertăţii şi demnităţii? Se pot trezi occidentalii din beţia tehnologistă? Sunt capabili să renunţe la fantasmele multiculturalismului şi promisiunile deşarte ale globalismului? Să nu neglijăm, aşa cum a făcut generaţia lui Eliade, ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă nu-l vom ajuta noi să se realizeze, omul ontologic „va creşte în afară de noi şi împotriva noastră, în beznă şi barbarie”. Avertismentul tânărului Eliade este mai actual ca oricând.

Capitolul «Noua identitate a omului occidental» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005

• Sindromul vulnerabilității
• Paradigma mediocrității
• Totalitarismul orizontalei
• Gândirea pozitivă
• Multiculturalism și uniformizare
• Vremurile conformismului generalizat
• România la ora consumismului
• Anti-americanismul „corectitudinii politice”