Paradigma mediocrității

Dacă mi s-ar cere să definesc timpurile postmoderne printr-un singur termen, aş alege, fără să ezit, cuvântul „mediocritate”. Dintotdeauna oamenii au avut tendinţa să minimalizeze prezentul şi să idealizeze trecutul sau viitorul. Prezentul este deseori perceput ca o vreme a „declinului” şi a „supravieţuirii”. Fiecare generaţie consideră că prezentul ei este lipsit de idealuri înalte, stă sub semnul relativismului, apatiei, lehamitei, sau cinismului. Bine şi frumos a fost „odată”, într-o „epocă de aur”, apropiată sau îndepărtată, şi va mai fi poate „cândva”. Rareori însă binele şi frumosul se găsesc „aici şi acum”. Din păcate, nevrednicia şi obtuzitatea lumii contemporane nu sunt simple impresii. Semnele unui climat favorabil dezvoltării mediocrităţii apar la tot pasul în societăţile postindustriale şi în cele „mimetic” postindustriale (în genul României). Nu este vorba despre o conjuraţie de tip comunist, în care incapabilii şi neisprăviţii îi dau la o parte pe oamenii de ispravă. Ne aflăm în faţa unui fenomen mult mai complex. Mediocritatea postmodernă se dezvoltă pe fondul mondializării economiei de piaţă şi al prăbuşirii sistemului de valori tradiţionale. Încet dar sigur, devine condiţia fundamentală a „omului recent”, o „valoare” pe care o cultivă în mod consecvent. A fi mediocru este o calitate necesară integrării individului în Sistem.

Într-un trecut, nu foarte îndepărtat, mediocritatea, fie ea reală sau simplă percepţie, crea o profundă nemulţumire. Am uitat astăzi că epoca modernă, spre deosebire de postmodernitate, era însetată de Ideal şi Absolut, căuta cu înfrigurare să depăşească limitele. Un Hegel, un Marx au nutrit visuri colosale, şi-au propus să refacă din temelii lumea. Mallarmé a fost obsedat toată viaţa să scrie Marea Operă, care să intre în concurenţă cu Universul. Michaux caută în mescalină „infinitul turbulent”, „despărţirea ideii umane de a instaura, prin comprehensiune, sfârşitul, limitele şi închiderea”. Bataille este fascinat de Rău ca mijloc de transgresare a limitelor. Nu-i de mirare că Emil Cioran este atacat astăzi de animatori culturali din Franţa şi România. Atât „tânărul” cât şi „bătrânul” Cioran încearcă să „transfigureze banalitatea” printr-un adevărat „cult al infinitului”. Toţi aceşti autori ai timpurilor moderne, atât de diferiţi între ei, au un inamic comun: mediocritatea sub toate formele ei – obtuzitatea „vieţii burgheze” (Marx), mediocritatea existenţei umane în general (Cioran) etc. Când lumea este judecată din perspectiva infinitului, unor visuri, aspiraţii şi standarde grandioase, deseori imposibil de atins, cum ar putea mediocritatea să-şi mai impună nimicnicia?

Modernitatea s-a cristalizat în jurul „eului” autonom, capabil să-şi delimiteze propriul său câmp de acţiune potrivit voinţei, experienţei şi raţiunii sale. Înscris în linia umanistă a tradiţiei renascentist-iluministe, „eul” modernităţii „clasice” şi al mişcărilor avangardiste era un agent al transformărilor de tot felul; responsabil, încrezător în sine şi în justeţea proiectelor sale, „eul” a construit o civilizaţie fără egal în istoria umanităţii. Autonomia personală face posibilă dezvoltarea democraţiei; fiind răspunzător de propriile sale acte, individul nu are nevoie de puternice constrângeri sociale pentru a-şi organiza existenţa. La rândul ei, democraţia modernă creează un climat favorabil dezvoltării creativităţii, iniţiativei, experimentului îndrăzneţ. Mediocritatea, cu simptomele ei – nivelarea valorilor, conformism, fuga de răspundere, evitarea riscului, apatie, cinism, mentalitatea de grup – este departe de idealurile şi etosul Modernităţii. Spre deosebire de „eu”, care este un agent, „subiectul” este un subjectus, cel care este supus.

În istoria sa, fiinţa umană s-a supus la tot felul de „mari figuri plasate în centrul unor configuraţii simbolice” (Dufour, Les désarrois de l’individu-sujet), cum ar fi Physis la grecii antici, Dumnezeu, în religiile monoteiste, Regele în monarhiile absolute, Poporul în sistemele republicane, Rasa în nazism, Proletariatul în comunism. Gradul şi tipul de supunere sunt însă diferite. Au existat epoci tensionate, în care „subiectul” nu s-a împăcat cu starea de „supus”. Încercarea sa, deseori tragică, de a opune rezistenţă „marilor figuri”, de-a se sustrage unei sorţi aparent pecetluite, a fost profund creatoare. Ar mai fi existat tragedia antică fără raportul tensionat dintre Physis şi fiinţa umană? Cum ar fi arătat civilizaţia creştină dacă „subiectul” n-ar fi avut libertatea să accepte sau să refuze dragostea lui Dumnezeu? Din păcate, istoria cunoaşte perioade în care „subiectul” s-a supus necondiţionat „marilor figuri”, devenind un simplu obiect al manipulărilor. Evul Mediu scolastic, nazismul, comunismul au creat un climat totalitar, caracterizat prin represiune, stagnare socială şi culturală. Le putem considera epoci regresive, invadate de mediocritate, în care omul fără orizont are o singură preocupare: supravieţuirea prin supunere şi conformism.

Citește și:
Multiculturalism și uniformizare
Unul dintre obiectivele majore ale multiculturalismului 
este controlul comportamentului uman. Instituţie totalita-
ră, multiculturalismul promovează forme de control colec-
tivist (controlul hărţuirii sexuale, coduri de vorbire, 
clasificarea oficială a persoanelor după rasă, sex, vârstă), 
menite să limiteze sau să elimine din viaţa omului 
REZISTENŢELE care se opun înregimentării. Evident că „victima”, copleşită de 
simţul „vulnerabilităţii” şi „neputinţei”, programatic inculcate, este mult 
mai „dependentă” de sistem (Citește mai departe...)

Începând cu anii ’60, în Occident începe domnia Postmodernităţii instituţionalizate, în care „eul” autonom este înlocuit treptat de un nou „subiect”. Crearea unui paradis consumist, prin utilizarea tehnologiilor moderne, a produs un individ eliberat de aşa zisele „metanaraţiuni”. Eliberarea din constrângerile tradiţionale lipseşte însă fiinţa umană de actul transgresiunii, care-o transformă într-un „eu” autonom. Faţă în faţă doar cu el însuşi, individul revine la condiţia originară de obiect pe care o cunoaşte omul primitiv, sclavul şi copilul. „Subiectul” postmodern trece printr-un vast proces de infantilizare, în urma căruia îşi pierde capacitatea de a acţiona în mod autonom. Dintr-un „aventurier al propriei sale idei”, cum îl numea Victor Hugo, omul devine un copil care caută cu înfrigurare siguranţa oferită de sânul mamei – o mamă întruchipată de treimea Tehnologie, Consumism, Statul dădacă. „Marile figuri” acţionau ca un Altul exigent şi distant (Dumnezeu, Regele), sau în chip de principiu impersonal şi abstract (Rasa, Proletariatul), în vreme ce paradisul consumist creează aparenţa unei previzibilităţi confortabile. „Subiectul” se simte în siguranţă, întrucât totul este dat, realizat, prêt-à-porter, în mod real sau virtual. Se creează astfel un univers cunoscut, familiar, previzibil. Previzibilitatea este însă o condiţie limitativă, rezultată în urma unui proces de obiectivizare (reificare) a existenţei. Previzibil poate fi doar ceea ce este perfect normat, ceea ce se supune exigenţelor unui model prestabilit. Nu există nicio incompatibilitate între „libertatea” „subiectului” postmodern şi dorinţa sa de-a urma căi bătătorite. Dimpotrivă. Cu cât „subiectul” se declară mai liber, cu atât devine mai mărginit şi obedient. Libertatea postmodernă se confundă cu dorinţele capricioase ale consumatorului individual. „Subiectul” este liber să aleagă într-o lume în care totul este dinainte determinat. Atât obiectul alegerii, cât şi criteriile de evaluare, inclusiv soluţiile, alternativele, i se oferă „pe tavă”. Chiar şi preferinţele sale sunt prefabricate de instituţiile „neutre” (mass-media, experţi, grupurile de presiune) ale economiei de piaţă.

Consumatorul este cel care niciodată nu ştie, sau nu trebuie să ştie exact ceea ce vrea. El este mânat doar de sentimente, emoţii şi dorinţe, pe care le vrea totdeauna cât mai plăcute. De peste tot i se şopteşte: „Do it! Fă-o!” (publicitate Nike), „Ecoutez vos instincts! Ascultaţi-vă instinctele!” (filmul «Sade»). Construit pe o coloană absentă, cum ar spune Michaux, „subiectul” postmodern nu încearcă nici să schimbe, nici să interpreteze realitatea. Relaţia cu lumea şi Istoria s-a transformat într-o relaţie interioară, solipsistă, dintre „subiect” şi dorinţele sale. Neputincios în faţa unor realităţi pe care nu le mai poate modifica, „subiectul” îşi asumă rolul mediocru de supravieţuitor într-un prezent etern. Supravieţuirea înseamnă, în primul rând, adaptare la circumstanţe – conformism. Retragerea „subiectului” în cochilia subiectivităţii sale declanşează maladia mediocrităţii; „subiectul” proslăveşte „copilul etern din noi”, se lasă copleşit de emotivitate, adoptă gândirea de grup, încearcă să evite cât mai mult riscurile, devine obsedat de egalitatea nivelatoare.

Infantilizarea

Aş începe analiza „infantilizării” postmoderne prin a le aminti cititorilor atmosfera scrierilor lui Mircea Cărtărescu. Sincronizat la sensibilitatea occidentală de tip „baby-boomer”, autorul Visului cultivă programatic o literatură ancorată în experienţele sale adolescentine. Oricât ar părea de insolite temele şi motivele cărtăresciene – întoarcerea obsesivă la universul copilăriei şi adolescenţei, încercarea obstinată de a rămâne mereu tânăr, cultul androginului, feminizarea masculinului („poetul e puţin femeie”, declară Cărtărescu) – au la bază experienţe „livreşti”; de fapt, Cărtărescu „traduce” în româneşte the immature sensibility (sensibilitatea imatură) care domină mare parte din scena social-culturală occidentală. (Sincronia dintre sensibilitatea cărtăresciană şi cea vestică explică în parte succesul internaţional al Visului).

În Occident, cultul imaturităţii a depăşit demult faza experimentului literar (vezi Kerouac şi generaţia sa). Instituţionalizată, infantilizarea acţionează, alături de „corectitudinea politică” şi cultul victimei, ca o ideologie, un instrument de manipulare şi control. Weltanschauung-ul infantocentric al postmodernităţii s-a dezvoltat odată cu transformarea „eului” activ şi responsabil, creator de istorie, într-un „subiect” pasiv, incapabil să controleze o lume care-i scapă de sub control. În timp ce „eu”-ul era îndreptat spre lumea dinafară, acţiona ca un adult raţional care încerca să modifice cursul evenimentelor reale, „subiectul” postmodern rămâne claustrat în propria subiectivitate. Precum copilul, „subiectul” amestecă realitatea cu percepţia subiectivă, evenimentele reale cu percepţia lor emoţională. Incapabil să modifice lumea, să lupte şi să câştige, „subiectul” postmodern dezvoltă un etos al vulnerabilităţii. A fi vulnerabil, fragil devine o virtute supremă, un mijloc pervers. Mi se par relevante în acest sens opiniile poetului american Rodney Koeneke, un bun cunoscător al scenei culturale româneşti. Comentând într-un e-mail impresiile lui Cărtărescu despre SUA din articolul «America mea» (Jurnalul Naţional, 4 iunie 2004), poetul american se întreba „dacă nu cumva Cărtărescu a devenit atât de popular întrucât aşa vrea Europa să fie românul [croit după tipare „cărtăresciene” n.a.]: fiinţă poetică, visătoare, inofensivă, lipsită de simţ practic dar înzestrată cu o deosebită înclinaţie spre absurd. Forrest Gump-ul Europei. Aceasta îmi aminteşte de felul în care englezii i-au patronat pe irlandezi, sau americanii pe negri – fericiţi, artişti, dar lipsiţi de capacitatea de a se conduce singuri. Cărtărescu întreţine respectivul stereotip într-o manieră confortabilă (I wonder if Cărtărescu’s so popular because this is how Europe wants its Romanians to be – dreamy, harmless, poetic creatures without much practical sense but a large capacity for absurdity. The Forrest Gump of Europe. It reminds me of the way the English patronized the Irish, or Americans the blacks – happy and artistic but lacking the equipment for self-rule. Cărtărescu plays up to this stereotype all too comfortably).

Celebrarea vulnerabilităţii conduce în mod firesc la apologia handicapului fizic sau mental. Precum copilul, tâmpul, paraplegicul şi victima „minoritară” au devenit „modele umane”, întruchiparea autenticităţii într-o lume haină dominată de figura Tatălui (bărbatul alb). O mare parte din filmele de succes produse de Hollywood celebrează literalmente condiţia tâmpului (filmele cu Jim Carey, de exemplu). Forrest Gump a fost aclamat drept cel mai bun film al anului 1994. Încă din anii ’60 lumea muzicii rock cultivă moda infantilizării. Celebra operă rock «Tommy», a grupului The Who, prezintă povestea unui băiat orb, mut şi retardat. În ultimul deceniu, infantilizarea a devenit o afacere comercială profitabilă. Adulţii care vor să rămână copii tind să cheltuiască cu nesăbuinţă. Consolele video game, care în anii ‘80 se adresau exclusiv copiilor, sunt destinate astăzi celor între 18 şi 35 de ani (de pildă Sony Play Station). Trotinetele, patinele cu rotile se vând ca pâinea caldă adulţilor infantilizaţi. Disneyland-ul, simbolul copilăriei mumificate, a contaminat până şi Las Vegas-ul. Lumea cazinourilor, a maturităţii virile şi depravate, s-a transformat într-un parc tematic, un loc de vacanţă în care adulţi şi copii petrec într-un Paris şi o Veneţie în miniatură.

Gândirea de grup sau întoarcerea la barbarie

Infantilizarea comportamentelor este însoţită de înceţoşarea gândirii. Precum copilul, individul timpurilor postmoderne are o minte confuză. Lipsit de reperele unui sistem de valori ferme, este incapabil să distingă grâul de neghină. Confundă problemele majore cu cele secundare, discută despre lucruri „în afara chestiunii”, se agaţă de fapte insignifiante, neglijând ceea ce poate avea cu adevărat consecinţe. Nu înţelege nuanţele, complexităţile existenţei, ambiguitatea îi repugnă. În faţa unor crize grave, reacţionează ca un adolescent, emoţional şi incoerent. Adaptarea la împrejurări, în care Petre Ţuţea vedea condiţia ploşniţei, o ridică la rangul de valoare supremă. În condiţiile postmodernităţii, „împrejurările” înseamnă în primul rând „viaţa de grup”.
Comunităţile de consumatori (consumption communities), echipele de specialişti, „grupurile victimizate” etc. încadrează „subiectul” incapabil să-şi exerseze autonomia în mod responsabil. Din fragedă pruncie, copilul este învăţat să se supună disciplinei de grup; în companii, team building (tehnicile „construirii” unor echipe eficiente) a devenit o adevărată obsesie. „Subiectul” renunţă la individualitatea sa pentru a deveni un element interşanjabil într-o masă uniformă. Adoptarea voluntară a virtuţilor colectiviste nu este percepută ca un sacrificiu sau alienare. Din moment ce „subiectul” nu se mai confruntă cu lumea reală, ci cu propriile sale dorinţe (după tiparul consumatorului), libertatea sa devine lipsită de sens. Este un bun de consum, îl doreşte, fără să se întrebe de ce, aşa cum doreşte atâtea alte mărfuri dintr-un supermarket. Jinduind ceea ce jinduiesc toţi ceilalţi, omul recent se vrea în ton cu lumea. Cu alte cuvinte, vrea să imite, nicidecum să se diferenţieze. Afilierea la un grup îl „eliberează” de povara răspunderii individuale şi a reflecţiei critice independente. Grupul îi asigură o viziune asupra lumii, o identitate (colectivă).

Trebuie făcută o distrincţie netă între grupul omogenizat de factură postmodernă şi grupul bazat pe afinităţi elective care a existat dintotdeauna. Primul, apropiat de clan şi gaşcă, subordonează individualitatea şi atitudinile independente unei mentalităţi de grup intransigente, uneori chiar tiranice. Sub masca democraţiei, anti-elitismului, a stilului copain, amical, ştrengăresc, se ascunde de fapt conformismul şi mediocritatea.
Grupul postmodern stă sub semnul mimetismului narcisist şi al identităţii, care devine obligaţie pentru toţi „fraţii” şi „surorile” (vezi grupurile feministe). Cel de-al doilea este o „întâlnire” de individualităţi sau personalităţi prietene. Individualităţile nu se ascund în spatele unei identităţi de grup. În fond, grupul bazat pe afinităţi elective nu integrează pe nimeni, diferenţele sunt menţinute, încurajate să se manifeste, întrucât primordială rămâne unicitatea fiinţei umane. Primul (grupul postmodern) închide orizonturile gândirii, cel de-al doilea le deschide.
În cultura română va fi greu să se formeze „grupuri omogenizate” datorită tradiţiei personalist ortodoxe şi a unui respect profund pentru individualismul modern inaugurat de Epoca Luminilor. La care se adaugă, fără doar şi poate, amintirea de coşmar a colectivismului comunist. Iată de ce, grupul „desantiştilor” anilor 80 – primul grup de factură postmodernă din România – a fost o apariţie efemeră, în ciuda unui puternic mimetism narcisist.

Citește și:
România la ora consumismului
„Societatea de consum” postmodernă a reuşit o ispravă uni-
că în istorie. Energii (pulsiuni, dorinţe) şi valori umane, 
considerate odinioară potenţial distructive - neînfrânarea, 
hedonismul, libertatea sexuală, experimentul ludic - au 
fost asimilate, raţionalizate, în final, transformate în 
stimuli economici .. Domenii, odinioară sustrase controlu-
lui economiei de piaţă - religia, cultura, învăţământul, relaţiile de fami-
lie, sexualitatea - sunt în prezent contaminate de consumism. Individul îşi 
defineşte identitatea prin adoptarea unui „fel de viaţă”, lifestyle, bazat 
pe materialismul societăţii de consum (Citește mai departe...)

„Fraţii” şi „surorile” de odinioară şi-au intrat repede în pielea personalităţii, reale sau false, aspirând, după posibilităţi, la premiul Nobel, un loc în manualele şcolare, sau, cel puţin, o bursă în străinătate, satisfacţiile unei oglindiri narcisiste, protecţie, recompense materiale. După acest tipar „funcţionează” o mare parte din intelectualitatea occidentală de azi. De pildă, în Franţa, grupurile şaizecişioptiştilor – cei care erau tineri în timpul revoltelor din Mai ’68 – au instaurat un adevărat monopol cultural, „citându-se unii pe alţii şi excluzând formele de artă sau expresiile intelectuale care nu emană din cercul lor cultural”. Pentru Alain Finkelkraut postura intelectualului de astăzi este cea a „unei adolescenţe prelungite dincolo de limitele rezonabilului”, în care spiritul riscă să fie redus la starea de gramofon. Un astfel de climat conformist nu face decât să instaureze „insignifianţa în arte, în filosofie sau în literatură. Acesta este spiritul timpului. Totul conspiră la răspândirea insignifianţei”. Finkelkraut citează afirmaţiile lui Orwell de la sfîrşitul anilor 40: „Se poate ca, atunci când această carte (Ferma animalelor) va fi publicată, judecata mea asupra Uniunii Sovietice să fi devenit opinia general admisă. Dar la ce ar mai servi? Întilnirea unei ortodoxii cu o alta nu este neapărat un progres. Adevăratul duşman este spiritul redus la starea de gramofon, şi aceasta rămâne adevărat, fie că săntem sau nu de acord cu discul care se roteşte la un anumit moment”.
Ne aflăm în plin neo-tribalism, ne anunţă pe drept cuvânt Michel Maffesoli, intelectual instituţionalizat (profesor la Sorbona) şi autorul unui studiu de mare succes, Le Temps des Tribus. Doar că, în opinia lui Maffesoli, „nostalgia unei fuziuni pre-individuale”, „dimensiunea trans-individuală, colectivă”, „narcisismul de grup” nu sunt nicidecum simptomele unei avansate scleroze sociale şi culturale, ci constituie o „redinamizare a unui corp social puţin îmbătrânit”. Nici vorbă de o întoarcere în linie dreaptă la barbarie; potrivit distinsului profesor, asistăm la o „regredienţă” şi o „ingresiune”, elucubraţii lingvistice inventate pentru a numi „reîntoarcerea spiralată (retour spiralesque) a valorilor arhaice ce însoţesc dezvoltarea tehnologică”. Unde am putea găsi semnele acestei „redinamizări”? Ei bine, în creativitatea publicitară, anomia (dezordinea) sexuală, „băieţii noştri de mahala” (nos loubards de banlieue).

Efervescenţa muzicală, isteria sportivă, teatralitatea comunitară. Aceste aspecte ale cretinizării ambientului social şi cultural ne sUnt prezentate în ambalajul unei noi paradigme, menită să înlocuiască „schema substanţialistă” care a marcat occidentul: Fiinţa, Dumnezeu, Statul, Instituţiile, Individul. Mai ales Individul, ultimul avatar al vechii lumi. Individul, Dumnezeul modern. Lui i-a declarat război tribalismul postmodern, ne avertizează Maffesoli. Şi, cum tot ne aflăm în mijlocul unei orientalizări difuze – orientalii n-au pus niciodată individualitatea la temelia civilizaţiei lor -, n-ar fi rău, ni se sugerează, să acceptăm trecerea de la Omul Ontologiei (Individul) la Omul Ontogenezei (Omul de grup).
Dacă, în Franţa, mari intelectuali ai zilei au ajuns să vadă în grupurile omogenizate, cultura de mahala, servituţia voluntară şi orientalismul turistic alternative la revitalizarea socialului – mă întreb cum va arăta în viitor noua spiritualitate a Europei Unite. Mi-e teamă că, în momentul „integrării”, românii vor trebui să-şi ascundă prin beciuri personalităţile „ontologice” de astăzi şi din trecut. Integrabili în noua „paradigmă” s-ar putea să fie doar „comunitarii” dornici „să se ataşeze la suprafaţa lucrurilor” – de pildă, un I.B. Lefter sau cei doi Andreescu; orbitorul Cărtărescu, cu al său „puer aeternus”; lăutarii lui Dinescu, băieţii de la B.U.G. Mafia şi alţi „sauvageons”; fetele de la MISA, în chip de reprezentante ale „orientalizării difuze” dar şi ale anomiei sexuale. Nu mai vorbim de clanurile politice şi mafiile locale, perfect integrabile datorită puternicului lor sentiment de fraternité. „La réalité du tribalisme est là, aveuglante, pour le meilleur et pour le pire. Réalité incontournable qui n’est pas limitée a une aire géographique particulière” (Maffesoli). „Realitatea tribalismului este, aici, orbitoare, spre bine sau spre rău. Realitate de netăgăduit care nu este limitată la o anumită arie geografică”. Într-adevăr.

Capitolul «Paradigma mediocrității» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005