Turiști în propriile lor țări!

„Identitățile profunde ale popoarelor au reapărut la suprafață odată cu inconștientul lor colectiv”, spunea Emmanuel Macron – cel care a mai susținut că nu există cultură franceză, asta după ce a chemat la luptă împotriva „extremismelor” și a „naționalismelor”.
„Sunt Cancelarul refugiaților”, a declarat Angela Merkel, imediat după ce i-a condamnat public pe nemții care au ieșit în stradă la Chemnitz, pentru a cere expulzarea imigranților criminali, a acelora care ucid zilnic în Germania.
„Este vina noastră că africanii vor să vină la noi, pentru că este nedrept că am acumulat mai multă prosperitate decât statele africane” – își învinovățea țara și poporul aceeași Angela Merkel, la Forumul Mondial Economic de la Davos.
„Nu există germani de baștină. Suntem o țară de imigranți și așa vom rămâne” – a declarat în fața unei audiențe formată din imigranți turci, Frank – Walter Steinmeier, președintele Germaniei.
„Imigranții sunt o binecuvântare. Sunt ca nou-născuții. Nu trebuie să ne uităm la bani” – spunea fostul premier suedez Frederik Reinfeldt.
„Islamul este istoria noastră, Islamul este parte din trecutul nostru și Islamul va fi parte și din viitorul nostru” – declara Frank Timmermans, vicepreședintele UE.

„Dacă Europa se închide în fața imigrației, acest lucru va însemna sfârșitul. Izolarea ne va face să degenerăm în consangvinitate. În Germania, imigranții islamici aduc un aport deosebit îmbogățirii diversității noastre și constituie un potențial innovator pentru societatea germană” – Wolfgang Schauble, expreședinte al Bundestagului.

Așa vobesc membri elitelor europene! Și lista exemplelor ar putea continua la nesfârșit. Nu au nimic bun de spus despre despre popoarele pe care le conduc. Nu-și ridică glasul niciodată în apărarea lor! Chiar ele au decretat că asta înseamnă populism și seamănă rasism! Gândul și mesajele lor sunt îndreptate doar spre Ceilalți, spre cei de dinafară! De ce atitudinea asta? Răspunsul e simplu: pentru că nu-i mai leagă nimic de țara, națiunea și poporul lor! Și nu fac un secret din asta! Dezrădăcinați, arhitecții deconstrucției au devenit cancelarii afganilor și sirienilor, premierii somalezilor și pakistanezilor și președinții magrebienilor și africanilor subsaharieni. Nu mai aparțin locurilor natale. Se simt mai legați de actualii „vizitatori” și viitorii votanți! Iar cine nu le seamănă e supus oprobiului public!
Despre elitele europene, despre „turiștii în propriile lor țări”, Laurent Ottavi are o abordare interesantă în Le Figaro.

„Turiști în propriile lor țări…” Istoricul Christopher Lasch a subliniat deja asta în testamentul său politic ‹Revolta elitelor sau trădarea democrației›: „’Elitele’ Statelor Unite (dar constatarea este valabilă și pentru cele din țările Europei Occidentale, care nu fac obiectul cărții lui Lasch) se bucură că ‘lumea se află în mișcare’. Idealul lor este mobilitatea, fie ea geografică sau virtuală. Elitele aleg rețelele mai degrabă decât locația, uniformizarea accelerată în dauna frontierelor și a diversității reale. Ele se văd numai în postura de cetățeni ai lumii, debarasându-se astfel de obligațiile civice, inerente cetățeniei. Denigrează națiunea, cadrul democrațiilor noastre, deoarece ea le apare ca o piedică în calea idealului propriu de emancipare, obligându-le la solidaritate economică și politică cu proprii concetățeni”.
Christopher Lasch se întreabă: se mai gândesc elitele la ele însele ca fiind americane? Pentru că au mai multe în comun cu omologii lor din alte țări decât au cu proprii lor concetățeni. Din cauza asta, ele încercă „să creeze instituții paralele și alternative”, pentru a se sustrage destinului comun. America de pe cele două coaste disprețuiește America din centru, considerând-o retrogradă. Și asta pentru că America oamenilor obișnuiți, ca și Franța periferică, nu dorește să trăiască ca un turist în propria ei țară. Nu caută să se deznaționalizeze pentru a trăi într-un univers climatizat și standardizat; vrea să se simtă la ea acasă, ca o continuare a istoriei sale.

Cuvântul „turist” te duce cu gândul la Stendhal, atunci când scriitorul „făcea turul” locurilor pe unde trecuse Napoleon, dar înseamnă cu totul altceva azi. Turistul contemporan nu mai este un simplu călător, este un consumator în toată puterea cuvântului, care traversează o lume ce s-a debarasat de părțile ei negative, o lume transparentă și, prin asta , exploatabilă. Se tăvălește în confortul, în securitatea și în narcisismul său selfie. Este într-o căutare grăbită și permanentă de fericire și nu vrea să mai interfereze cu vechile deprinderi.
Turistul este omul de nicăieri, despre care vorbea Herve Juvin. Așa că nu are timp de istorie și geografie. Prin urmare, istoria națională nu mai este „valorizată” decât în cadrul muzeelor, adică între patru pereți, și trebuie înțeleasă doar într-o lectură binară: călăi și victime. Muzeificarea nu reprezintă triumful istoriei. Ea este semnul că ne-am hotărât să punem capăt tragismului ei, aruncând-o într-o vitrină. Trecutul, așa se crede, este definitiv îngropat. Vizitatorii muzeelor observă cu un ochi superficial acei bărbați și acele civilizații străine, războinice și patriarhale, care, totuși, sunt cele care ne-au făcut posibili și fără de care nu am exista azi. În ceea ce privește geografia, frontierele sunt un obstacol în calea liberei circulații a bunurilor, a capitalurilor și a persoanelor… și a rețelelor, în care elitele se simt atât de bine.

„Construcția europeană”, sintagma artificială menită să mascheze amploarea deconstrucției, este o bună ilustrare pentru aceste refuzuri ale constrângerilor de timp și de spațiu. Ea ignoră diversitatea națiunilor, plutește deasupra pământului, ca și elitele care au inventat-o, și nu ezită să ignore votul popoarelor (referendumul din 2005), pentru a-și păstra podoaba inconsistenței.
„Nu poate exista democrație împotriva tratatelor”, am auzit în timpul crizei grecești. „Viziunea turistică” asupra lumii, a celor care „ne conduc”, mai mult decât ne guvernează, nu recunoaște poporul și nici politica. Democrația, totuși, implică în primul rând existența unui corp politic, a unui demos suveran. Este puterea poporului, prin popor, pentru popor! Este semnificativ faptul că “elitele” franceze au fost reduse la starea de a opune un argument turistic criticilor aduse monezii euro, această „monedă fără față”, cum îi spunea Juvin. Mulțumită euro, turiștii nu mai schimbă monezile țărilor lor în țările membre ale zonei! Ce progres! Ce mai contează, în fața acestei imense reușite, divergențele economice și politice crescânde dintre țări, dezindustrializarea, șomajul? Acest tip de argument este un simbol al disprețului de clasă…

Distrugerea diversității lumii, la care își aduc aportul elitele, este deconstrucția realității. Ca și turiștii, al căror imaginar este modelat de industria agrementului, elitele trăiesc într-o „hiper-realitate”. În condițiile astea, nu trebuie neglijat ceea ce sublinia cu atâta dreptate Christopher Lasch: „construcția socială a realității” este dogma lor. Elitele suferă de boala deconstrucției, pentru a putea reconstrui de la zero. Ideologia de gen și transumaniștii contribuie la asta din plin.

Multiculturalismul ca bazar universal

Conform elitelor, societatea de reconstruit este evident multiculturală. Și aici viziunea lor asupra lumii este una turistică. Ele și-au făurit în minte imaginea unui bazar multicolor, tolerant, festiv și plin de bogății, care oferă amatorilor bucătăriile și veșmintele lumii întregi. Ele văd în imigrație mijlocul de a aduce această lume la ele, pentru a face turism în ea.
Se bucură de diversitatea restaurantelor la care au acum acces foarte ușor, ca și de bonele de origine străină care le cresc copiii. Totul, fără să sufere – protejate în spatele unor frontiere invizibile (coduri digitale de protecție, școli private, omogenitatea socială și culturală a cartierelor în care trăiesc) – consecințele dezastruoase ale imigrației de masă, ce acționează asupra integrității și perenității comunității naționale. Elitele funcționează asemenea Uniunii Europene, care consideră oamenii înlocuibili. Populația europeană scade? Nicio problemă, vom acoperi „gaura” cu imigranți!

La această abordare se adaugă lectura binară a istoriei, aceea cu călăii și victime – cele care merită compensații morale și financiare (discriminarea pozitivă). Grupuri particulare, cărora li se exagerează suferința, trebuie să obțină de la Stat, o „stimă de sine” (Christopher Lasch). Big Mother se ocupă, cu blândețe și bunăvoință, de toți cei considerați victime, în timp ce „psihiatrizează” factorii de „discriminare” – folosirea cuvântului reprezentând ura față de diferența reală.
Etimologic, discriminarea a devenit discernământ. Care nu distinge, nu vedea diferența și se dedica unei singure opțiuni. De reținut și altceva: aceste discursuri asupra victimelor Istoriei și a reparațiilor obligatorii au abordări comunitare sau individuale, nu colective. Unde mai este atunci, cu o astfel de concepție, democrația – legea majorității?

Perseverența în greșeală

Elitele au obsesia „modelului”, nu a aceluia legat de istorie sau de geografie, ci a „modelului venit din exterior”: Germania pentru economie, Finlanda pentru învățământ, Suedia pentru feminism. Singularitățile, atunci când nu merg în sensul emancipării elitelor, sunt domesticite, sunt prinse în norme. Lumea este chemată să eradicheze singularul! Philippe Murray vobea despre „modificări”, adică despre „omogenizarea lumii”, despre „punerea de acord cu normele turistice planetare prin ștergerea diferențelor dintre toate modurile de viață și de gândire”.
Un astfel de program implică optimismul, disproporționat, de a gândi că războiul nu va veni niciodată să tulbure „sărbătoarea”. Luându-ne drept țintă, inamicul islamist ne-a adus aminte de neputința noastră, de pierderea suveranității noastre, de pierderea tradițiilor noastre și de slăbirea credinței noastre. Elitele nu au înțeles încă ceea ce ne predă în mâna inamicului. Ca și turistul, ele continuă să meargă pe drumurile ușoare, marcate, aflate într-o bulă în care Istoria tragică nu-și are locul. Răul reapare în Imperiul Binelui ascuns sub masca islamismului, îngrășat de cedările și lașitatea noastră? La întrebarea asta, răspunsul elitelor care fixează direcția în care merge societatea este: „Ridicați paharele”!

Autor: Bogdan Calehari

Citește și:
Salvați Europa de mizerie!
UE avea refugiați înainte de marea criză a refugiaților. 
România e plină de oameni care nu ar putea niciodată să se 
îmbrace atât de bine precum așa-zișii „refugiați sirieni”, 
care nu ar putea să aibă miile de euro pe care refugiații 
le-au cheltuit pentru a ajunge în Occident. Europa are în 
România și Bulgaria milioane de astfel de refugiați. 
Refugiați de care Europa, în întreaga sa umanitate, nu s-a îngrijit destul, 
de vreme ce îi are și azi, în continuare. Iar acești refugiați permanenți în 
propria lor viață, în propria lor casă, în propria lor țară, în propria lor 
Europă, erau… europeni. Da, erau cetățeni europeni! (Citește mai departe...)

Le Figaro: Christopher Lasch, le tourisme de masse et la révolte des élites

Des touristes dans leurs propres pays … L’historien Christopher Lasch l’avait déjà souligné dans son testament politique, La Révolte des élites ou la trahison de la démocratie. Les «élites» des États-Unis (mais le constat vaut aussi pour celles des pays d’Europe occidentale, ce qui n’est pas l’objet du livre de Lasch) se réjouissent que «le monde bouge». Leur idéal est la mobilité, qu’elle soit géographique ou virtuelle. Elles choisissent les réseaux plutôt que le lieu, l’uniformisation accélérée contre les frontières et la diversité réelle. Elles se voient comme des citoyens du monde, se déchargeant ainsi des obligations civiques inhérentes à la citoyenneté. Elles dénigrent la nation, cadre de nos démocraties, en ce qu’elle entrave leur idéal d’émancipation et qu’elle les astreint à la solidarité politique et économique avec leurs concitoyens.

«L’homme de nulle part»

lle part»Christopher Lasch s’interroge: les élites se pensent-elles encore comme américaines? Elles ont plus en commun avec leurs homologues d’autres pays plutôt qu’avec leurs propres concitoyens! Les modes de vie et la vision du monde des gens ordinaires aux États-Unis leur sont rebutants voire étrangers. C’est pourquoi elles s’emploient à «créer des institutions parallèles ou alternatives» pour s’extraire du sort commun. L’Amérique des côtes méprise celle du centre, rétrograde à ses yeux car enracinée. L’Amérique des gens ordinaires, comme la France périphérique, ne souhaite pas vivre en touriste dans son propre pays. Elle ne cherche pas à se dépayser dans un univers climatisé et standardisé ; elle veut se sentir chez elle, dans la continuité de son histoire.

Le touriste contemporain est un consommateur en puissance qui traverse un monde débarrassé de ses négativités, transparent et par là exploitable.
Le mot «touriste» remonte à Stendhal, quand l’écrivain «faisait des tours» sur les lieux de mémoire napoléonien. C’est bien autre chose aujourd’hui. Le touriste contemporain, même s’il s’agit ici d’une généralisation, n’est plus voyageur. Il est un consommateur en puissance qui traverse un monde débarrassé de ses négativités, transparent et par là exploitable. Il est vautré dans son confort, dans sa sécurité, dans son narcissisme (selfies). Il vit dans l’ «Empire du même» (mêmes chaînes de restauration, même empire du globish, mêmes slogans …), bien qu’il clame sans cesse son amour de la différence. Il est en quête, permanente et pressée, de bonheur et ne veut pas s’entraver avec des dépendances.
Le touriste est l’«homme de nulle part» dont parle Hervé Juvin. Il n’a guère d’égards pour l’histoire et la géographie. L’histoire nationale n’est ainsi «valorisée» que dans le cadre des musées, c’est-à-dire «entre quatre murs», et l’on prend bien soin de l’accompagner d’une lecture binaire bourreaux/victimes. La muséification n’est pas le triomphe de l’histoire. Elle est le signe que nous pensons en finir avec le tragique de l’Histoire en le mettant en vitrine! Le passé, croit-on, est définitivement enterré. Les visiteurs de musées observent d’un œil superficiel ces hommes et civilisations étranges, guerrières, patriarcales, qui sont pourtant ceux qui nous ont rendus possibles, ceux sans lesquels nous ne serions pas. Quant à la géographie, les frontières sont un obstacle à la libre circulation des biens, des capitaux et des personnes, et aux réseaux dans lesquels les élites se meuvent avec aisance.

La quête de l’indifférenciation

La «construction européenne», artifice langagier pour masquer l’ampleur de la déconstruction, est une bonne illustration de ces refus des contraintes temporelles et spatiales. Elle fait fi de la diversité des nations. Elle est hors-sol, comme les élites qui l’ont produite et n’ont pas hésité à passer outre le vote des peuples (le référendum de 2005) pour maintenir leur bijou d’inconsistance.
Le touriste contemporain participe à l’uniformisation du monde et à la destruction des ressources.
«Il ne saurait y avoir de démocratie contre les traités» a-t-on entendu au moment de la crise grecque. La «vision touristique» du monde, de ceux qui nous «gèrent» plus qu’ils ne nous gouvernent (gouvernement), ne connaît pas le peuple, ni le politique. La démocratie, pourtant, implique d’abord l’existence d’un corps politique, d’un demos, souverain. Elle est pouvoir du peuple, par le peuple et pour le peuple!
Il est significatif que les «élites» françaises en soient réduites à opposer un argument «touristique» aux critiques de l’euro, cette «monnaie sans visage» (Juvin). Grâce à l’euro, les touristes n’ont pas à changer leur monnaie dans les pays membres de la zone. Quel progrès! Que pèsent, à côté de cette immense réussite, les divergences économiques et politiques croissantes entre les pays, la désindustrialisation, le chômage? Ce type d’argument relève du mépris de classe.

La réalité aux oubliettes

Le touriste contemporain, contrairement au voyageur, se fait détester des locaux, alors qu’il prétend «aimer», œuvrer au mélange des cultures et à leur amitié, donc à leur pacification. Il est l’homme lige de la mondialisation heureuse! Son amour est pourtant fait de bien peu d’attachements: il suffit qu’une destination ne soit plus desservie pour qu’il se précipite sur une autre. Pour lui, tout est remplaçable! Il participe à l’uniformisation du monde (les lieux de vacances, les enseignes, le globish etc.), et à la destruction des ressources (destruction de terres fertiles, émission de CO2 etc.). Il n’en appelle pas moins (car il a un minimum de conscience!) à développer un «tourisme de masse soutenable», de même que les élites parlent de «croissance verte». Deux inepties.
La prétention des élites à répandre une conception du monde occidentale, maquillée souvent en discours «humanitaire», se paie de ressentiment! Car elle se fait au mépris des traditions, des coutumes, des mœurs et de la diversité des langues. Au discours sur le «monde ouvert», fluide, plus démocratique, «sans frontière», pacifique, répondent des murs toujours plus nombreux et des séparations au sein même des territoires. Le monde uni par la globalisation est d’autant plus fragmenté (sécessions, communautarismes, islamisme).
Les élites voient dans l’immigration un moyen de faire entrer le monde chez soi et, par-là, d’être touristes chez elles.
La destruction de la diversité du monde à laquelle participent les élites est une destruction de la réalité. Comme les touristes, dont l’imaginaire est façonné par l’industrie du loisir, elles vivent dans une «hyper-réalité». Ce n’est pas pour rien que la «construction sociale de la réalité» est leur dogme, comme le souligne avec justesse Christopher Lasch. Il suffirait de la déconstruire pour pouvoir la reconstruire à partir de zéro. L’idéologie du genre et les transhumanistes y contribuent avec ténacité!

Le multiculturalisme comme bazar universel

La société à reconstruire, selon ces élites, est évidemment multiculturelle. Leur vision du monde, là aussi, est touristique. Elles ont en tête l’image du bazar coloré, tolérant, festif et abondant, qui met à disposition les cuisines et les vêtements du monde entier. Elles voient dans l’immigration un moyen de faire entrer le monde chez soi et, par-là, d’être touristes chez elles.
Elles se réjouissent de la diversité des restaurants auxquels elles peuvent accéder et de la nounou d’origine étrangère qui garde leurs enfants. Le tout sans avoir à subir, protégées qu’elles sont au-dedans de leurs frontières invisibles (digicodes, contournement de la carte scolaire, homogénéité culturelle et sociale des immeubles qu’elles habitent), les conséquences désastreuses d’une immigration de masse sur l’intégrité et la pérennité d’une communauté nationale! Elles fonctionnent comme l’Union européenne, qui juge les hommes remplaçables: la population européenne baisse? Comblons «le manque» par les immigrés!
À cette approche s’ajoute une lecture binaire de l’histoire, entre bourreaux et victimes qui méritent réparation (discrimination positive). Des groupes particuliers dont on exagère la souffrance doivent obtenir de l’État une «estime de soi» (Christopher Lasch). Big Mother se charge avec douceur et bienveillance de ceux qui sont jugés victimes, et «psychiatrise» les fauteurs de «discriminations», l’usage de ce mot traduisant la haine de la différence réelle.
Comme le touriste, les élites poursuivent leur parcours balisé et confortable, dans une bulle où le tragique de l’Histoire n’a pas sa place.
La discrimination, étymologiquement, est en effet un discernement. Ne pas distinguer, ne pas voir de différence, c’est se livrer à une unique option. Remarquons cette autre chose: ces discours sur les victimes de l’Histoire et les réparations induites ont des approches communautaristes ou individuelles, pas collectives. Quid de la démocratie, loi de la majorité, avec une telle conception?

Persévérer dans l’erreur

Les élites ont l’obsession du «modèle», non pas lié à une histoire et à une géographie, mais du «modèle» venu de l’extérieur: l’Allemagne pour l’économie, la Finlande pour l’éducation, la Suède pour le féminisme. Les singularités, quand elles ne vont pas dans le sens de l’émancipation des élites, sont à domestiquer, à mettre aux normes. Le monde est convoqué pour éradiquer le singulier! Philippe Murray parlait de «mondification», c’est-à-dire d’une «homogénéisation du monde», de sa «mise aux normes touristiques planétaires par indifférenciation de toutes les manières de vivre et de penser».
Un tel programme implique l’optimisme – démesuré – de penser que la guerre ne viendra jamais troubler la «fête». En nous désignant, l’ennemi islamiste nous a rappelés à notre impuissance: à nos pertes de souveraineté, au peu d’épaisseur de nos mœurs, à la faible intensité de notre sacré. Les élites n’ont pas pour autant (ou en tout cas insuffisamment) pris conscience de ce qui nous livre à l’adversaire. Comme le touriste, elles poursuivent leur parcours balisé et confortable, dans une bulle où le tragique de l’Histoire n’a pas sa place. Le Mal ressurgit dans l’Empire du Bien sous les traits de l’islamisme, gros de nos renoncements et nos lâchetés? À cela, celles qui pourraient donner leur direction à la société n’ont rien d’autre à proposer que de lever nos verres …

Laurent Ottavi