La 100 de ani de la Unire, trăim tot mai intens sentimentul că România nu ne mai aparţine. Ca stat, am atins stadiul în care nu mai putem lua hotărâri importante cu privire la soarta poporului român, nici măcar decizii cu impact periferic, fără a cere permisiunea cuiva. Înainte de a adopta o lege, oricare ar fi ea, aşteaptăm cu înfrigurare, uneori tremurând de frică, reacţiile celor pe care i-am acceptat, deşi nu am declarat-o vreodată oficial, ca fiindu-ne stăpâni. Şi, aproape fără nicio excepţie, acţionăm în funcţie de cât de tare strâmbă din nas Bruxelles-ul sau Strasbourg-ul sau cât de urât se uită spre noi vreun secretar al secretarului nu ştiu cărui minister din America, Germania ori Franţa. Iată, apar ca de nicăieri tot mai multe ţări ce se socotesc a ne fi superioare, tocmai pentru că noi, la nivel statal, ne-am comportat cu ele ca fiindu-le slugi. Acestea, direct sau prin ambasadorii acreditaţi la Bucureşti, se amestecă cu nonşalanţă în treburile noastre interne, îşi permit să ne dojenească cu asprime dacă nu facem legi aşa cum vor muşchii lor, ne critică modul în care ne organizăm justiţia, ridică din sprâncene a supărare când parlamentul naţional votează ori se îngrămădesc la forurile internaţionale să propună sancţiuni antiromâneşti atunci când nu le este pe plac cât de mult ne iubim homosexualii ori dacă le deranjează cumva modul „non european” în care ne călcăm aici, în România, câinii pe coadă. Iar noi, ca „stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, lăsăm ochii în jos, oftăm în surdină şi tăcem. Condamnabilă tăcere!
Ca şi cum România ar fi fost un minuscul land federal austriac
Mai nou, profitând de sfiala naţională românească, s-a ajuns până acolo încât cei care deja cred că România în întregul său le aparţine sunt deranjaţi şi de modul cum se desfăşoară mitingurile noastre de protest. Ei consideră că este dreptul lor de stăpâni să ne impună cum şi când să aplicăm legile noastre, să stabilească modul în care Jandarmeria noastră îşi organizează dispozitivele de luptă cu protestatarii furioşi, inclusiv cât de departe sau cât de sus să arunce jetul de gaz iritant lacrimogen jandarmul bucureştean atacat cu pumnii, cu bâtele, lovit cu pietre şi încins la piele de sticle incendiare. Ca exemplu, Austria. Dacă nu s-ar socoti stăpânii României, ar fi un act de nepermis în relaţiile interstatale, un condamnabil amestec în treburile interne ale altui stat, ca secretarul general al partidului de guvernământ din Austria, Karl Nehammer, să afirme la câteva zile după manifestaţia publică din 10 august 2018: „În România, faptele sunt distorsionate şi se aruncă vina pe demonstranţi […]. Au existat ameninţări incredibile împotriva celor care se opun guvernării, cum ar fi participanţii la protest. În mod şocant si alarmant, S.P.O. (Partidul Social Democrat din Austria – n.), prin tăcerea de care dă dovadă, devine pur şi simplu un partid în care nu poţi avea încredere dacă tolerează astfel de condiţii inacceptabile”. Aţi înţeles? El, Partidul Social Democrat austriac, conform gândirii de stăpân a domnului Nehammer, ar fi trebuit să nu „tolereze” şi să ia măsuri drastice în România (ca şi cum România ar fi fost un minuscul land federal austriac!), admonestând executivul de la Bucureşti fiindcă a permis intervenţia forţelor de ordine contra celor care atacau sediul guvernului… Mai mult, parcă pentru a sublinia acelaşi atribut intangibil de stăpân, imediat după acest acces de impertinenţă, însuşi cancelarul Austriei cere imperativ guvernului român să deschidă „o anchetă serioasă” întrucât un cameraman austriac aflat între demonstranţii din Piaţa Victoriei a fost bruscat şi (culmea violenţei!) chiar şi corespondentul O.R.F. (Radiodifuziune publică austriacă – n.) de la Bucureşti „A fost împins la perete de un jandarm cu scut”… Din partea oficialităţilor române, linişte. O linişte asurzitoare. Să râzi, să plângi?
Condamnabila tăcere
Da, în mare măsură pe bună dreptate, Austria se consideră stăpână a României. De ce spun „pe bună dreptate”? Fiindcă Austria este aceea care, de decenii, bazându-se pe sprijinul nostru slugarnic, taie după bunul plac, în mod sălbatic, pădurile seculare româneşti. Azi, ei, austriecii, controlează floarea fondului forestier naţional. Adică, dau iama în pădurile din judeţele Hunedoara, Gorj, Vrancea, Prahova, Buzău, Neamţ, Suceava. Şi nimeni nu-i spune Austriei: „Stop! Tăiaţi-vă pădurile voastre. Aceste păduri ne aparţin nouă, românilor!”.
Fiindcă ea, Austria, exploatează zăcămintele de petrol ale României fără niciun fel de control din partea noastră. Tot ea face exact ceea ce vrea cu produsele brute ori finite ale ţiţeiului românesc şi ne vinde apoi nouă, românilor, la un preţ uriaş, benzina rezultată din petrolul românesc. Austria se consideră stăpână pe subsolul României întrucât nu se găseşte nimeni în ţara asta mare care să-i spună: „Huooo! Noi, cei de deasupra zăcămintelor de ţiţei, noi românii pe care voi vă faceţi că nu-i vedeţi, suntem aici! Este petrolul nostru! Daţi-ne drepturile noastre şi respectul cuvenit!”.
Fiindcă, aceeaşi Austrie, prin puternicele bănci austriece prezente în România manevrează după bunul ei plac banii noştri, aplicând metode şi mecanisme financiare care îi dezavantajează pe români. Şi nimeni, nimeni n-o condamnă, nu o opreşte!
Fiindcă pentru Austria nu suntem un partener de afaceri, o ţară egală în drepturi. Pentru Austria am devenit, deja, doar o „piaţă”. O piaţă şi nimic altceva! „Investitorii austrieci văd România ca pe o destinaţie excelentă pentru investiţii şi cea mai mare piaţă din Sud-Estul Europei” declara, cu emfaza specifică stăpânului, domnul Gerd Bommer, Consilierul Comercial al Ambasadei Austriei la Bucureşti. În luna mai 2017 operau pe teritoriul nostru naţional, aproape după bunul lor plac, 7.200 de companii austriece, operand cu preponderenţă în sectoarele: sistem bancar, asigurări, transport, imobiliare, exploatarea lemnului.
Din nefericire, nu numai despre Austria ca stăpân este vorba. La fel se poartă, cu România şi cu românii, S.U.A., Germania, Canada, Suedia, Olanda, Franţa, chiar şi Ungaria vecină. Tot ca şi cum România le-ar aparţine se comportă arabii care ne cumpără pe nimic pământurile cele mai mănoase, Ucraina care muşcă din teritoriul strămoşesc cu contribuţia făţişă şi sub semnătura guvernanţilor români ori Marea Britanie care ne socoteşte o naţie de hoţi şi cerşetori demni de tratamentul desconsiderant pe care îl aplicau odinioară în propriile colonii. Aţi auzit, din partea României, vreun sunet de protest? Doar tăcere slugarnică. Aceeaşi condamnabilă tăcere!
Pe când aşa ceva şi în România?
Citeam despre (şi admiram) verticalitatea politicienilor polonezi care, ca unul, confruntaţi cu sancţiunile abuzive ale Uniunii Europene pentru măsurile luate pe plan national, au afirmat prin vocea preşedintelui partidului de guvernământ, Jaroslaw Kaczynski (fratele geamăn al fostului preşedinte Lech Kaczynski, marele patriot polonez dispărut dintre noi acum opt ani în tragicul şi controversatul accident aviatic de la Smolensk): „Programul de schimbări profunde în ţara noastră nu va încetini, dimpotrivă – nu se poate vorbi despre ajungerea la un acord cu puteri care de ani de zile au tratat Polonia ca pe o proprietate a lor”. Şi, culmea din punct de vedere românesc, nu s-a găsit niciun reprezentant al opoziţiei poloneze care să-l dea în judecată pe Kaczynski pentru înaltă trădare şi nicio fostă ministresă poloneză a justiţiei care să ceară Comisiei Europene alte şi mai aspre sancţiuni pentru îndrăzneala Poloniei de a avea o conduita verticală… Pe când aşa ceva şi în România?
Viitorul depinde de demnitatea cu care ne comportăm cu cei ce ne vor slugi
Când, popor şi politicieni, în loc să ne batem între noi ca nebunii, în loc să fim orbiţi de cearta sterilă dintre palate, vom fi în stare să spunem cu voce tare, nu în şoaptă pe la colţuri de cabinete luxoase, că nu ne mai supunem ruşinos celor care ne consideră proprietatea lor? Când vom înţelege, popor şi politicieni, că România are (încă!) un viitor şi că acest viitor depinde de demnitatea cu care ne comportăm cu cei ce ne vor slugi? Când vom pricepe, popor şi politicieni, că ţara asta va mai exista sau nu în funcţie de respectul de sine cu care noi, împreună cu conducătorii vremelnici ai României, ne adresăm azi acestor indivizi infatuaţi care se învârt pe aici ca nişte vechili, desconsiderându-ne? Cât timp mai trebuie să treacă şi cât va trebui să mai avem de suferit până să înţelegem, noi – popor şi politicieni că, purtându-ne ca nişte slugi ce stau cu capul plecat şi cu mâna întinsă la câţiva arginţi, vom fi trataţi ca nişte vasali impotenţi, jalnici şi tocmai buni de jumulit?
Răspunsul? Îl ştim cu toţii, dar, din nefericire, fără consecinţe directe. El, răspunsul, este: depinde de noi, numai de noi, popor şi politicieni, ca momentul în care vom avea puterea să afirmăm apăsat, în faţa oricui: „România este a noastră!” să fie cât mai aproape sau să nu fie niciodată. Şi, atingerea acestui deziderat nu impune cheltuieli financiare, nici sacrificii umane suplimentare. Cere doar Demnitate. Atât!
Preluare: art-emis.ro / Autor: Teo Palade