O statistică ceva mai aparte spune că în perioada 1900-1989 în România au fost înregistrate 1.000 de doctorate. Aceeași statistică spune că începând cu anul 1992 în România au fost înregistrate 3.000 de doctorate pe an. De trei ori mai multe decât în 90 de ani… în fiecare an!!! Deci, întrebarea firească este: ce am făcut cu atâția deștepți în ultimii 25 de ani?!
Este mai mult decât firească, pentru că în perioada 1900-1989, toate statisticile economice și sociale depun mărturie că România a înregistrat progrese continuee în toate domeniile de activitate, progrese care, este de așteptat că au avut în frunte asemenea oameni cu doctorate, știință, tehnică, cercetare, industrie, agricultură, educație ș.a.
Ce progrese a cunoscut România în ultimii 25 de ani cu toată această pleiadă de deșteptăciuni certificate la cel mai înalt nivel academic an de an?! E lesne de dovedit (și de data asta nu mai este nevoie de nicio statistică) că România a regresat continuu în toate domeniile, industrie nu mai există, agricultura e înstrăinată, iar cercetarea și inovarea, domeniile predilecte de manifestare pentru inteligența cu cea mai strălucitoare patalama, nici măcar nu mai există astăzi.
Ce au făcut aceste grele inteligențe în acești ani, în afară de a-și atârna foile de recunoaștere deasupra capului în birouri?! 78.000 de doctori pentru o țară care s-a prostit în continuu ajungând de nerecunoscut pentru o minte lucidă: distrusă, vândută, cu un popor dezorientat, devenit migrator, și o clasă politică, o clasă conducătoare neprezentativă, lipsită de orice simț al ierarhiei.
Concluzia merge dincolo de relativizarea învățământului superior, prin intensa masificare, și ajunge la relativizarea pregătirii și inteligenței, a educației și culturii.
Dar totul merge și către concluzia unui plan bine pus la punct de distrugere a ierarhiilor, a ideii de ierarhie, și a posibilităților de formare naturală a acestora în sânul comunităților, o tendință naturală și la cele mai primitive regnuri animale.
Doar astfel spiritele simple, meschine s-au putut propulsa pe linie politică, mai ceva ca pe vremea comunismului, pe locul unei ierarhii, o piramidă care a fost zguduită și distrusă și zace astăzi la pământ cu mici vârfuri, ici și colo, la Academia Română sau alte câteva instituții care au scăpat controlului politic.
Auzim din când în când despre tot felul de indivizi cu funcții mari, care sunt mai puțin decât mediocri, dar au calitatea de „doctor” în varii domenii, o recunoaștere dobândită doar prin dorință, relații și bani. Ei sunt cei mai vizibili și se amestecă cu ceilalți, puțini și „cuminți”, care și-au câștigat aceeași calitate firesc, în urma unui proces care a decurs mai mult de la sine.
Nu este numai nedrept pentru cei din urmă, ci pentru întreaga societate, pe termen lung, pentru că în final se distruge ierarhia, adică aceea piramidă care se așează firesc, în vremurile cele mai bune, și care ordonează dezvoltarea societăților omenești, care aduce progresul, inovația, și care prezervă cultura și perpetuează civilizația. Dar timpurile pe care le trăim nu sunt asemenea timpuri…