Omul modern a fost rupt din coasta verbului „a face”. De pe la sfârşitul Evului Mediu încoace, oamenii au tot produs, dar mai ales, s-au produs pe ei înşişi, aşa cum copiii fasonează omuleţi din boţuri de plastilină. Odinioară, pe când lumea încă era, Sfântul Augustin îi avertiza pe cei care nu-şi mai găseau astâmpărul în fiinţă: „Luaţi mâinile de pe voi! De veţi încerca să vă ctitoriţi, veţi înălţa o ruină”.
În Renaştere, când „a face” clinti fiinţa, plăcile tectonice se mişcară din loc. S-au scufundat munţi, oceanele au dat în clocot, explozii vulcanice au sfârtecat scoarţa pământului. Din râurile infernale de magmă s-a încropit Istoria. Primele ei clipe au fost însă calcinate de furia lui „a fi”. Şi astăzi, printre ruinele castelului din Elsinore, bântuie timpul ce atunci n-a mai apucat s-o ia la picior. *
„A face”, o realitate fictivă. Stânca – „a fi”.
* Ca un vampir, „a face” a golit Fiinţa de substanţa sa ontologică, i-a supt sensurile existenţiale pentru ca, în final, s-o transforme într-o îndoielnică ipoteză. Făcătorii au proclamat producţia de zerouri drept singura realitate. Epuizând fiinţa, ei şi-au adjudecat un statut ontologic nemeritat, au atribuit irealităţii lor un grad de maximă concreteţe. Ca să ascundă prădăciunea, Făcătorii au înlocuit pe „a fi” cu un strigoi insipid: pozitivitatea absolută. Cu timpul, din jefuitori de fiinţă, au devenit burghezii respectabili ai Omogenizării.
* În vremurile în care prădau Fiinţa, Făcătorii aveau oponenţi. De îndată ce s-au descotorosit de „a fi”, nimeni şi nimic nu li s-a mai împotrivit cu adevărat. Când totul „se face”, „se produce”, nimic nu se mai petrece. Evenimentul dispare şi odată cu el, chipul „celuilalt”. Lumea devine o oglindă infernală din care Desfăcătorii de fiinţă îşi sug propria imagine, picătură cu picătură.
Capitolul «Făcătorii de zerouri» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005
• Revenirea la suprafață a României
