Angrenajul tehnologic

Tehnologia, în societatea postindustrială, nu este un simplu instrument pus în slujba omului. Occidentul a intrat într-o nouă fază a istoriei, în care tehnologia devine matricea însăşi a vieţii. A utiliza computerul, Internetul sau sistemul de poştă electronică (e-mail) nu ţine de bunul plac. Este o obligaţie fără alternativă. Tehnologia guvernează felul în care oamenii muncesc şi îşi petrec timpul; influenţează profund educaţia copiilor, bulversează codurile etice şi morale, furnizează subiectele dezbaterilor publice, ordonează spaţiul public şi privat până în cele mai mici amănunte. Omul occidental există graţie „sistemului tehnologic” (J. Ellul).
Timp de o mie de ani, Biserica a fost instituţia centrală, care dădea înţeles şi scop vieţii umane. Regula după care se conducea societatea medievală, „extra ecclesiam nulla salutas” (nicio mântuire în afara Bisericii), s-a transformat în „niciun pas în afara tehnologiei”. În viaţa de toate zilele, tehnologia ocroteşte şi consolează. În faţa absurdului şi fragilităţii vieţii umane, oferă speranţe tuturor. Studiul genelor umane promite paradisul unei vieţi matusalemice, lipsită de flagelul maladiilor. Divertismentul modern şi mondializarea sa (muzică, film, turism) este un „opium” produs de tehnologie. Aproape fără excepţie, săracii cred că accesul la tehnologiile moderne le deschide calea spre raiul prosperităţii terestre. În România, telefoanele celulare au devenit obiecte de cult. Relativ accesibile, au introdus o ambianţă „tehnooccidentală”, pe care românii au investit-o cu magia spaţiului sacru. Precum religia ortodoxă, telefonia mobilă le oferă ceremonial şi demnitate.

Tehnologia nu este doar Dumnezeul cel bun şi milostiv. În atotputernicia ei, poate dezlănţui forţele Apocalipsului. Iadul tehnologic – războiul tehnonuclear, dezastrele ecologice, mutaţii genetice creatoare de monştri – nu-i mai prejos decât iadul creştin. Cândva ne îngrozea gândul că ne vom ispăşi păcatele în infern. Ne şi vedeam spânzuraţi de limbă, legănându-ne în copaci de foc. Astăzi ne obsedează ideea morţii într-un pat de spital – un cancer declanşat în urma unui accident nuclear. Frica, tabuurile, prejudecăţile omului din societăţile tradiţionale au dispărut. Le-au înlocuit însă altele noi, legate de o realitate artificială creată de un univers tehnologic.
Mai toate fenomenele legate de societatea occidentală – consumismul, mass-media, „societatea informaţională”, globalizarea economiei de piaţă, mentalitatea şi ideologiile confortului – sunt generate de dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor moderne. Practic, în Occident nu mai există ungher în care să nu te invadeze „factorul tehnologic”. Se spune, pe drept cuvânt, că în economia de piaţă totul circulă, se constituie într-un flux. Circulaţia persoanelor, mărfurilor, banilor, informaţiilor, imaginilor, simbolurilor, ideilor sau sentimentelor respectă un protocol tehnic, depind de o tehnologie. Chiar şi imaginarul religios este „încifrat” într-un cod tehnicist. Activitatea tehnologică determină raportul individului faţă de natură, societate şi el însuşi. Universalizarea tehnologiilor moderne tinde să integreze multitudinea domeniilor şi situaţiilor umane într-un sistem planetar unitar, în care omul este tratat în chip de obiect.

Aş îndrăzni chiar să afirm că Occidentul postindustrial este pe cale de a pune bazele unei adevărate civilizaţii tehnologice. Astăzi tehnologia produce cadrul în care se desfăşoară sistemul economic mondial. Revoluţia informaţională este locomotiva globalizării. Observăm deja germenii unei tehno-ideologii, se infiripează o spiritualitate cibernetică, un nou imaginar religios (Noua tehno-spiritualitate constă într-un amalgam de „tehnici” care urmăresc „expansiunea conştiinţei” şi „perfecţionarea de sine”, fără efortul şi asceza cerute de practicile religioase tradiţionale. Lipsite de o autentică transcendenţă, practicile „religioase” de tip New Age, Gaia rămân dominate de logica instrumentală a tehnologiei: fiind o maşină, omul se poate „controla” pe sine, îşi „programează” propriile sale obiective. Totul depinde de „tehnica” spirituală folosită, care îl ajută să devină „managerul” propriei vieţi interioare). Vechiul Occident, putătorul valorilor civilizaţiei creştine şi ale democraţiei individualiste îşi trăieşte ultimele clipe. Pe ruinele sale „altceva” stă să prindă contur…
Ar fi o greşeală să credem că civilizaţia tehnologică este rezultatul natural, inevitabil al dezvoltării istorice. Organizarea pe baze tehnologice a întregii vieţi sociale şi economice este consecinţa aventurii tehniciste în care s-a lansat Occidentul, începând cu Revoluţia industrială.
Până în secolul al XVIII-lea, tehnica a fost o componentă, dintre multe altele, a civilizaţiei occidentale. Stătea cuminte în banca ei, alături de celelalte membre ale unui grup pestriţ: arta, politica, religia, războiul, jocurile şi multe altele. Omul era Magistrul, Tehnica, un student oarecare. Din când în când Tehnica era scoasă la tablă; în câteva minute trebuia să-şi prezinte „proiectele”: praful de puşcă, tiparul, zăbala, roata de tors şi câte o mai fi inventând. Cu ochii pe fereastră, privirea-i învăluind colinele domoale, Magistrul asculta plictisit explicaţiile tehnice. Nu-i stârneau interesul uneltele acestui student mult prea aplecat spre lucrurile practice. Alţii îi erau preferaţii. De pildă, Magistrul se dădea în vânt după cei care se pierdeau în lungi dizertaţii sau îi povesteau tot felul de istorisiri. Îi plăcea să afle noutăţi despre codri înalţi de atingeau norii. Asculta cu atenţie cum pigmeii cu coarne se deplasau în turme şi îmbătrâneau repede, în mai puţin de şapte ani. Se înfiora la auzul veştii că brahmani sinucigaşi dansau pe ruguri funerare. Uneori pufnea în râs. Mai, mai să nu creadă: ciclopi cu un singur ochi şi un picior să zboare la fel de repede ca vântul! Unii studenţi îi povesteau despre amazoane vărsând lacrimi de argint, pantere ce-şi făceau operaţii cezariene cu ghearele lor. Dar nu numai „povestitorii” îi îndrăgea Magistrul. Era îngăduitor cu studenţii ce se hârjoneau în jurul catedrei, îl amuzau cei ce moţăiau cu capul pe bancă.

În tot acest răstimp, Tehnica migălea la infinit aceleaşi obiecte. „Să nu inventezi! Să nu înlocuieşti niciodată un obiect, dacă cel vechi îţi este încă de folos”, o admonesta Magistrul. Tehnica lăsa ochii în jos, se înclina cuviincios din trup, după care se retrăgea în atelierul ei. Continua să bibilească aceleaşi unelte sau metode, muncind câte zece ore pe zi. Modestă, nu ieşea din vorba Magistrului, nu-şi căuta justificarea în propria ei persoană.
Din vechea tehnică a rămas doar amintirea. Avem mereu tendinţa să spunem că tehnica a fost tot timpul la fel. Cu ochii fixaţi pe ecranul laptopului, decretăm că civilizaţia „tehnologică” a romanilor şi civilizaţia noastră informaţională n-ar fi esenţial diferite.
„Un cititor neiniţiat care deschide un tratat ştiinţific, de legislaţie, economie, medicină sau istorie, publicat între secolele al XIV-lea şi al XVIII-lea, este frapat în primul rând de absenţa completă a unei ordini logice. Materialele sunt tratate succesiv fără vreo legătură, lipseşte evoluţia ideilor, dovezile sau dezvoltarea argumentării. Ai impresia că cititorul este condus doar de fantezia autorului. Oricare capitol într-o operă ştiinţifică, să spunem din secolul al XVI-lea, este o unitate închisă în sine, care se justifică şi se dă dovadă pe ea însăşi. O simplă afirmare a autorului serveşte în general de dovadă. Iar acesta se lasă purtat de libera asociere de idei, care nu sunt în niciun chip pertinente cu subiectul; gândurile-i derapează spre chestiuni complet diferite de subiectul cărţii […]. Reflecţii şi experienţe pur personale formează temelia acestor cărţi; în niciun fel nu indică ele un efort de analiză obiectivă, autocontrol şi căutarea celei mai bune metode, lucruri indispensabile tehnicii. Planul unei cărţi nu era trasat cu un cititor în minte, nu era bazat pe o tematică, ci mai degrabă pe fantezia personală a autorului, sau urmărea o motivaţie obscură. Chiar personalităţi puternice, precum Jean Bodin, au căzut într-o asemenea greşeală […] Fiecare autor căuta să-şi pună întregul său „eu” într-o operă, chiar în cazul unei cărţi tehnice.
[…] Cartea, ca o prezentare completă a „eului” autorului, o expresie personală a fiinţei sale, presupune că el, cititorul, nu a căutat soluţia pentru depăşirea unei dificultăţi sau răspunsul la o problemă dată, ci mai degrabă contactul personal cu autorul. Era mai mult o problemă de comunicare între două persoane decât una de adoptare a unei poziţii obiective.
Această situaţie a fost valabilă pentru oricare domeniu de activitate până în secolul al XIX-lea” (Jacques Ellul, The Technological Society, Vintage Books, 1964, p. 42).

Citește și:
Români în Silicon Valley
Specialişti români din Silicon Valley, în general, o 
comunitate românească prosperă, ai cărei membri sunt în 
majoritate „ingineri” ce-şi desfăşoară activitatea în high
-tech-ul american. Oricât de curios ar părea, renumele lui 
Silicon Valley nu e dat de tehnologiile înalte, nici de 
inginerii ei. „Valea” s-a făcut remarcată în lumea 
întreagă prin celebra sa entrepreneurial culture. Dacă ai o idee, ai făcut 
o invenţie, eşti perseverent, „Valea” îţi oferă toate şansele să-ţi 
transformi ideea într-un produs real, pe baza căruia să construieşti o 
afacere profitabilă (Citește mai departe...)

Cum oamenii din vremea aceea nu erau interşanjabili, înrădăcinaţi fiind în locuri şi timpuri specifice, „transferul de tehnologii” de la o regiune la alta cu greu putea fi realizat. Tehnica nu era un obiect abstract şi „universal”. Nu putem vorbi de tehnică, în termeni generici, ci doar de o diversitate covârşitoare a tehnicilor locale.
Dar mai este ceva. Să nu uităm că tehnica îmbina în mod obligatoriu utilul cu frumosul (Sintagma „îmbina utilul cu frumosul” nu mai poartă astăzi nicio încărcătură emoţională, s-a devalorizat într-atât încât aparţine „limbii de lemn”). O poartă încrustată de lemn, din Maramureş, este şi un obiect de artă. Chiar şi armele etalau „gratuitate estetică”. Soldatul sau marele senior îşi alegea spada dintre modelele cele mai frumos încrustate. Ca şi când artizanul şi soldatul ar fi conspirat să transforme moartea într-un spectacol personalizat, o fantezie concretă. Odată cu Revoluţia industrială dispar detaliile care împopoţonau armele. De acum înainte, tehnica de luptă nu va mai urmări decât eficienţa. Cum să ucizi mai bine…
Pe 25 aprilie 1792, Tehnica îi prezentă Magistrului ultima sa invenţie: ghilotina. O plasase în mijlocul clasei. Băncile şi catedra fuseseră scoase pe culoar, aşa încât un spaţiu gol înconjura maşinăria. După 1789, Tehnica nu a mai fost un student orişicare. Prietenă cu ducele d’Orléans, se alăturase Revoluţiei de la bun început. Participase la căderea Bastiliei, făcea parte din Adunarea Constituantă şi îndeplinea o serie de misiuni pe lângă cercurile iacobine. Umbla îmbrăcată în negru şi, ca toţi ceilalţi revoluţionari, purta eşarfă cu tricolor şi însemnele: „Liberté, égalité, fratérnité”: „De acum înainte, ghilotina va sta mereu în clasă. Un obiect practic, comod”, îi spune ea Magistrului. „Tragi de sfoară, zbang, căpăţâna!” Odată activată, ghilotina va şti să indice colegilor mei – arta, filosofia, religia e tutti cuanti – metodele de lucru cele mai eficace. E perfect raţională. De acum încolo, viaţa ta şi a studenţilor va fi secţionată, divizată, simplificată, organizată, re-organizată, ordonată. Nimic nu rămâne în voia hazardului. Totul va fi transpus în practică spre binele vostru. Veţi utiliza ghilotina în mai toate domeniile vieţii. În primul rând, tăiaţi în două misterul. Făptura n-ascunde nimic. Rien n’est plus contraire au progres des connaissances que le mystère! Ghilotinaţi apoi tradiţiile, obiceiurile, superstiţiile, sfinţii şi popii. „Regele?!” „Regele mai ales!”

Tehnica se înfierbântase. Începu să agite funia maşinăriei. Magistrul o privea fascinat. N-o văzuse niciodată într-o asemenea postură. O ştia rece, indiferentă, anonimă ca toate jucăriile ei. „Timp de sute de ani am inventat unelte. În loc să le folosească, oamenii le-au lăsat să ruginească prin pivniţe şi magazii. Am perfecţionat metode; au rămas doar în cărţi. Ce s-a ales din invenţiile lui Leonardo da Vinci?”. Magistrul lasă privirile în jos. „Până acum oamenii au acţionat spontan, incoerent şi imprevizibil. Timpurile s-au schimbat. Revoluţia a scos de la naftalină invenţiile mele. Poporul iluminat le-a pus în practică. În ateliere lucrătorii combină piese, le angrenează în subansambluri, ansambluri, motoare, maşini. Producţia stă să demareze…”
Se potoli. Îl ia pe Magistru de mână şi-l conduce la fereastră. „Vino să-ţi arăt viitorul”. La poalele dealurilor, silueta întunecată a Fabricii.
Revoluţia industrială a secolului al XIX-lea a fost posibilă datorită schimbării radicale a atitudinii oamenilor faţă de tehnologie. Occidentul a „interiorizat” tehnologia, a transformat-o într-o stare de spirit şi o normă de comportament. Tehnologia devine treptat conştiinţă tehnologică.
Ne este încă vie în memorie imaginea miilor de utilaje ultramoderne importate de comunişti din Occident. Au ruginit prin depozite, au fost abandonate pe câmp, le-au invadat buruienile. Superbi armăsari nichelaţi au devenit niştre monştri cocliţi.
Tot felul de explicaţii. Mai ales, s-a dat vina pe eterna indolenţă, nepăsare şi iresponsabilitate a omului de rând sub comunism. Nu s-a sesizat că Nea Gheorghe nu avea dezvoltată conştiinţa revoluţionar-tehnologică, nici că-i păsa de frumoşii armăsari nichelaţi. „Roata de lemn era făcută mai după lege. Tăia noroiul ca un cuţit. Asta din gumă se înfundă, nu-i bună de nimic!”, mi-a explicat un ţăran din Moldova.

Pentru a crea o nouă atitudine faţă de maşini, Occidentul a purces de la bun început la o operă de educaţie tehnologică. Să ne gândim numai la celebra Enciclopedie iluministă, editată sub direcţia lui Diderot. Din cele douăzeci şi opt de volume, unsprezece volume cuprind planşe, desene şi viniete (un volum din cinci în „Supliment”). Planşele vizualizează un univers familiar menit să ofere omului siguranţă şi certitudini. Cele dedicate metalurgiei ne poartă în măruntaiele pământului, ne arată cum muncesc minerii în subteran. Unele viniete ne introduc în culisele teatrelor. Ni se descrie modul de funcţionare a unei maşinării complicate, acel „Deus ex machina”, aproape nelipsit din spectacolele de teatru ale vremii. Mercur coborând din ceruri, Jupiter ţâşnind din hăurile infernului sunt trucuri mecanice, disecate şi explicate pe înţelesul cititorului. Planşele Enciclopediei îşi propun programatic să dezvăluie secrete, purtându-l pe cititor „în spatele cortinei” (ateliere, mine, fabrici). Într-o ilustraţie, un tâmplar este surprins în timp ce meştereşte un dulap. Prin procedee grafice spectaculoase, acoperişurile sunt înlăturate, clădirile „secţionate”, aşa încât cititorul pătrunde cu privirea în spaţiul „secret” al unei cizmării, turnătorii, atelier de sticlărie etc. Dezvăluite, obiectele nu mai sunt misterioase şi ameninţătoare. Lipsite de umbre şi ambiguităţi, ele devin „transparente” şi „obiective”. Un obiect transparent nu inspiră frică, poate fi controlat şi reprezentat pe înţelesul tuturor.
Planşele Enciclopediei încearcă să redea o lume lipsită de taina transcendenţei. Logosul coboară pe pământ, se leagă zdravăn de practică. Obiectele sunt demistificate prin catalogare, clasificare, inventariere. Planşele prezintă un univers fragmentat, redus la aranjamente vizuale, „părţile” fiind ulterior recompuse în mod mecanicist pe baza relaţiilor cauză/efect.

O lume plată, trivializată. Obiectele „îmblânzite”, dispuse într-un singur plan, sunt lipsite de realitatea lor organică ireductibilă. Cu alte cuvinte, obiectele pierd rânduiala vie care le este proprie. Planşele Enciclopediei prezintă un spaţiu schematizat, frustrat de libertatea de a se dezvolta conform „legii” proprii (lege în sens ontologic, de manifestare a naturii intrinseci a obiectului). Reduse la aspectele lor analizabile, obiectele nu mai opun rezistenţă; devin asimilabile, manevrabile conform unor scheme exterioare „raţionale”.
Reprezentarea obiectelor din Enciclopedie îşi propune să urmeze Natura. Ce observăm însă? Obiectele sunt amputate, întoarse pe dos, destăinuite („lumina Raţiunii” pătrunde unde lumina n-ar trebui să pătrundă), transformate într-o adunătură de mecanisme care se conformează obligatoriu unei „obiectivităţi” predeterminate. Din obiecte concrete devin reprezentări „obiective” – produse ale proceselor de abstractizare. „Obiective”, obiectele devin goale ca nişte copaci scorburoşi.
Majoritatea obiectelor ilustrate de planşele Enciclopediei sunt sau îndeplinesc funcţia de instrumente. Ciocanul, plugul, mâinile nu se mai raportează la Dumnezeu pentru a-şi justifica existenta. Nici nu se află în legătură intimă cu lumea. Instrumentele se separă atât de planul divin („mituri” pentru Iluminişti), cât şi de comunitatea umană (tradiţii, obiceiuri, rituri, tabuuri). În Evul Mediu, de pildă, tehnica depindea în mare parte de tradiţie, procedeele tehnice erau transmise din generaţie în generaţie, iar secretul lor straşnic păzit de fiecare breaslă de meseriaşi.

Citește și:
Utopia mileniului trei: Noua Ordine Mondială
Globaliştii nu se încurcă în detalii, nu sunt legaţi de un 
timp şi loc specifice. Ca şi comuniştii, sunt „planifica-
tori” pătrunşi de gigantomanie. Privesc în jur prin oche-
larii de cal ai „macro-economicului”, „deficitelor bugeta-
re” şi „unificării” (legislativă, socială, culturală). Nu 
se supun legislaţiei democratice a statelor naționale. 
Deciziile care privesc soarta planetei le iau în secret. Unificarea economi-
că şi politică a globalismului corporatist financiar e însoţită de omogeni-
zare spirituală şi revenirea gândirii unice (Citește mai departe...)

Şi omul? Omul se topeşte şi el într-o schemă. „Eliberat” de tot ceea ce este incomprehensibil, indescriptibil şi imposibil de cuprins în noţiuni, omul este redus… la mâinile sale. În multe planşe, perechi de mâini – doar mâini despărţite de trup – sunt desenate în jurul obiectelor. Fără îndoială, este vorba de simboluri ale unui univers meşteşugăresc. Mai mult decât simboluri, mâinile redau însă noua lege a existenţei umane: acţiunea îndreptată spre un scop lucrativ.
În creştinismul primar lumea se întemeia pe un principiu ontologic. „A fi” făcea legea în regat. Creaţie a lui Dumnezeu, făptura zidită îşi etala splendoarea poliformă a existenţelor particulare. Deşi coruptă, făptura rămânea o realitate ontologică care avea libertatea deplină de a fi ea însăşi. Omul, fiinţă unică şi ireductibilă în creaţia lui Dumnezeu, nu-şi punea problema să transforme realitatea, aplicându-i o schemă tehnică din afara ei. Lumea, le monde, era un ansamblu organic, nu suferea o deficienţă ontologică menită să fie corectată din exterior. Le monde era doar immonde, „murdărită”, întoarsă prin păcat de la propria ei raţionalitate şi, implicit, de la rânduiala hărăzită de Dumnezeu. Omului îi revenea responsabilitatea să lupte pentru menţinerea făpturii în comuniune cu transcendentul – celălalt de dincolo. Doar astfel făptura putea fi mântuită şi restabilită în condiţia ei originară. În fond, o acţiune reparatorie, de dezgropare a imaginii arhetipale din noroiul făpturii corupte.

În spaţiul tehnic, „a fi” este înlocuit de „a face”, iar „a face” îşi găseşte echivalent în „a realiza”. „Realizarea” este actualizarea unui „realizabil” care există deja, dar nu a fost încă transpus în practică. Constructorul înalţă o casă după un plan (casa „plănuită” este reală însă „nerealizată”, netranspusă în realitate). Casei din plan îi lipseşte doar existenţa. O tehnică de construcţie eficientă va urmări să transforme, fără pierderi şi devieri, planul („realizabilul”) într-o casă („realizare”). Constructorul urmăreşte să stabilească un acord cât mai adecvat între mijloace, planuri şi norme tehnice. Acţionează după un principiu integrator.
Altfel construieşte poetul. La rândul ei, casa poetului este realizabilă; „realizabilul” poemului nu constituie însă un plan, un „realizat” căruia îi lipseşte existenţa. Poetul este străbătut de un elan fără formă şi conţinut, care îmbracă în final o formă obiectivă (poemul). Poemul actualizează energia potenţială iniţială, dar nu reuşeşte s-o epuizeze; rămâne totdeauna „irealizat”, deschis către „un altceva” care transcende planul completitudinii plate. Poezia şi-ar dori ca neimaginabilul să rămână ascuns în misterul său, în pura sa virtualitate, de fapt, poemul de pe hârtie este un rău necesar, tăcerea fiind adevăratul cuvânt. Tehnica somează însă virtualul să se realizeze în totalitate.

Poezia este veleitară, refractară, mereu disponibilă. Tehnica, întotdeauna perfectă.
Uneltele nu funcţionează separat unele de altele. Ele aparţin unor ansambluri operative, integrate în complicate angrenaje tehnologice. La rândul lor angrenajele tind să se dezvolte în reţele din ce în ce mai largi; într-un angrenaj tehnologic, orice element natural sau artificial este dezbrăcat de „ambiguităţi”, simplificat, normat, minuţios controlat şi redus la o unitate utilizabilă. Complexitatea vie (natura, omul) este raționalizată în vederea transformării sale într-o entitate universală, interşanjabilă. Un ordinator oferă soluţia cea mai eficientă doar în condiţiile rezolvării problemei într-un cadru pre-vizibil sau pre-determinat. Maşina nu tolerează disonantul.
În esenţa ei, tehnologia nu urmăreşte o finalitate umană; „scopul” ei principal este eficacitatea. Cu alte cuvinte, perfecta integrare şi coordonare a subansamblurilor în angrenaj. Este de la sine înţeles că omul, fiinţă subiectivă şi contradictorie, îşi găseşte cu greu locul în schema de funcţionare a unui organism artificial, condus după o logică obiectivă.
La începutul mileniului III, marile ansambluri tehnologice s-au unificat într-un unic angrenaj planetar. Fenomenul a fost favorizat de revoluţia informaţională. Computerele şi sistemele de telecomunicaţii au făcut posibilă joncţiunea unor ansambluri şi unităţi care, odinioară, acţionau independent, în paralel, sau chiar în contradicţie unele faţă de altele.

Universalizarea angrenajului tehnologic nu este isprava exclusivă a revoluţiei informaţionale. Oricum, mai devreme sau mai târziu, standardizarea, interşanjabilitatea componentelor, precum şi tendinţa tehnologiei de a se dezvolta în reţele gigantice ar fi mondializat organismul tehnologic. Urmându-şi propria logică, tehnologia actuală unifică omenirea prin omogenizarea diferenţelor şi eradicarea alterităţii.
Societatea postindustrială nu suportă alteritatea, întrucât o consideră neintegrabilă. A fi în spaţiu tehnologic înseamnă, pur şi simplu, a fi integrat. „Integrarea” nu tolerează libertatea persoanei de a fi ea însăşi, de a rămâne un „celălalt” faţă de Angrenaj. O astfel de persoană ar reprezenta un duşman şi o primejdie permanentă.
În ambientul tehnologic eşti obligat să te conformezi, să interiorizezi reglementările Angrenajului şi să le adopţi în chip de propriile tale legi. Să nu uităm menirea principală a Angrenajului: dezamorsarea contradicţiilor, lichidarea antinomiilor şi evitarea relaţiilor conflictuale. Orice tensiune, orice dezacord sau desincronizare majoră poate să producă scurtcircuite, gripaje, blocări. Diferenţele pot fi tolerate atâta timp cât rămân la stadiul ornamental, nu comportă contradicţii. Uneori, ele sunt menţinute ca elemente compensative, mici schimbări de ton şi culoare într-un spaţiu omogen. Nimeni nu are însă libertatea să se dezvolte conform legilor proprii.

Să nu confundăm însă angrenajul tehnologic postmodern cu maşinăria comunistă de nivelat alteritatea. Comunismul căuta să te integreze în „sistem” împotriva voinţei tale. O metodă primitivă care s-a dovedit ulterior de o ineficienţă dezastruoasă.
Societăţile postindustriale nu au nevoie de nişte soldăţoi, schimonosiţi sufleteşte, transformaţi în maşini de spus „da, să trăiţi”. Datorită caracterului lor elastic, reţelele tehnologice permit, uneori chiar încurajează, jocul diferenţelor, elanurile creativităţii, iniţiativa personală, non-conformismul şi dimensiunea ludică a individului. Toate însă „bine temperate”, reduse la o repetiţie de gesturi formalizate, aşa încât să nu intre în conflict sau în „contratimp” cu raţiunea utilitară a Angrenajului.
În general, integrarea tehnicistă este o operaţiune „plăcută” înfăptuită pe baza mentalităţii şi ideologiei confortului. Cine n-ar vrea să fie branşat la Internet? Să vorbească la „celular” din creierul munţilor? Susţinută de ideologiile confortului, dezvoltarea tehnică nu mai poate fi controlată. Până în prezent, progresul tehnologiei a fost perceput ca un mijloc de ameliorare a bunăstării omului. Industrializarea forţată sub comunism s-a făcut în numele „creşterii nivelului de trai”. Globalismul de astăzi – care urmăreşte să desfiinţeze graniţele naţionale şi să standardizeze tot ceea ce întâlneşte în cale, de la sentimente, imaginarul artistic, viaţa personală până la bunurile de consum – acţionează în numele „tehnologiilor de vârf” şi al „revoluţiei informaţionale”. Aceste fenomene, ale căror consecinţe sunt catastrofale şi ireversibile pentru fiinţa umană, ne apar drept „mari realizări ale omenirii”, întrucât satisfac nevoile artificiale ale omului masificat, lipsit de conţinut şi transcendenţă. În zona societăţilor postindustriale, exigenţele şi constrângerile impuse de raţionalizarea şi standardizarea tehnologică sunt atât de apăsătoare încât, practic, depăşesc capacitatea biologică de adaptare a fiinţei umane. În mod paradoxal, efectele distructive ale tehnologiei sunt contracarate tot prin produse şi metode tehnice! Industria entertainment-ului, turismul de masă, puzderia de practici terapeutice creează plăceri, distracţii şi relaxare în cadrul angrenajului tehnologic, nicidecum în afara lui. Viaţa standardizată, impusă de tehnologie, distruge individualitatea şi simţul critic, exacerbează confortul emoţionalismului şi al stărilor extatice. Este un fapt bine cunoscut că tehnologia actuală acţionează în chip de „opium pentru mase”. Incapabil să adopte o distanţă critică faţă de angrenajul tehnologic, individul se lasă purtat de valurile adormitoare ale participării la conformismul vieţii de grup. Evenimentele sportive, Internetul, internaţionalismul muzicii rock şi al culturii „populare”, gândirea de turmă a intelectualităţii „corectă politic” au înlocuit, printr-un adevărat ritual participativ, comunitatea de idei şi destin care-i unea odinioară pe oameni.

În faţa televizorului, este uşor să devii român sau francez patriot, strigând în delir „Hai, Hagi” sau „Allez la France!”. Participarea ta nu cere efort sau sacrificiu.
Un alt fenomen este subordonarea totală a sistemului social-cultural celui tehnologic. Existenţa omului se desfăşoară aproape exclusiv într-un cadru supus raţionalizării tehnice. Natura a devenit o rezervaţie naturală, un „ecosistem” – are rolul să susţină funcţiile biologice ale omului! Antagonismul natură/cultură a dispărut. Pădurile de simboluri au fost defrişate, munţii pleşuvi nu le mai fac oamenilor niciun semn.
Printr-o schimbare de sens, angrenajul tehnologic se constituie pe sine în esenţa realului. Oferind senzaţia certitudinii, unitatea monolitică a tehnologiei moderne creează impresia unei realităţi „mai adecvate”. Anacronica noastră fiinţă este traversată încă de ezitări, hazard, mister şi contradicţii. Un amestec instabil de percepţii, simboluri, evenimente imprevizibile şi legi obiective ne presară existenţa la tot pasul. În faţa „realului tehnic”, chiar natura ne apare acum vagă, evanescentă, o „irealitate” din ce în ce mai insignifiantă şi îndepărtată.
Îţi ia doar patru ore de mers cu maşina să ajungi din Silicon Valley la Tahoe, un superb lac din Munţii Sierra Nevada. Dar distanţele fizice nu mai înseamnă nimic în zilele noastre.

Locuitorii din Silicon Valley trăiesc într-un spaţiu al inteligenţei artificiale. Ei nu găsesc în peisajul natural un sistem de referinţă la care să se raporteze. Pentru locuitorii „Văii”, o călătorie în munţi, la „Lake Tahoe”, este echivalentă cu o incursiune în realitatea virtuală. Izolaţi în bolizii 4×4, turiştii din Silicon Valley voiajează parcă prin cyberspace; natura devine un simulacru, o simplă imagine holografică.
Mult mai „real” le apare, celor din Silicon Valley, oraşulstat Singapore, locul preferat pentru business al companiilor high-tech americane. Tehnopolisul asiatic este o copie, de o acurateţe halucinantă, a unui oraş american. Un New York clonat, omogenizat, fără disonanţe şi antinomii de genul boschetari, gunoaie, conflicte rasiale, tradiţii şi libertăţi individuale. Zgârie-norii New York-ului, încercând să se depăşească unul pe altul în înălţime şi grandoare geometrică, păcătuiec printr-un simbolism desuet. Amintesc încă de capitalismul competitiv şi democraţia individuală. Trufaşa Statuie a Libertăţii stimulează încă imaginaţia prin mistica ei eroic-liberatoare. Singapore neutralizează „americanismul” prin universalizarea modelului, îl „deteritorializează”, plasându-l în artificialul hiperrealităţii omogenizante. În Singapore nu te afli nici în America, nici în Asia, ci într-un spaţiu al vidului devenit realitate. (În momentul în care te laşi angrenat într-un vid, el devine realitate.) Tehnopolisul este un ansamblu monstruos de detalii „raţionale”, primul oraş global al inumanităţii. Un cod tehnologic, un exces de mijloace.

Capitolul «Angrenajul tehnologic» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005

• Sindromul vulnerabilității 
• Paradigma mediocrității 
• Totalitarismul orizontalei 
• Gândirea pozitivă 
• Habitatul creștin 
• România la ora consumismului 
• Larva și evenimentul 
• Războinicii „baby-boomer” 
• Noua identitate a omului occidental
• Vremurile conformismului generalizat
• Multiculturalism și uniformizare
• Anti-americanismul „corectitudinii politice”
Loading...
loading...

3 COMENTARII

  1. Citind acest articol ai impresia unei expansiuni, pe de o parte a dezvoltării economice, să zicem de tip capitalist, de la Atena și Cartagina, Veneția și Genova, adică a orașelor stat, apoi Anglia, Franța și Germania până la apogeul Americii de până mai ieri, deci dezvoltarea de la orașele state din antichitate și orașele comerciale italiene, hanseatice și flamande la statele naționale industriale imperialiste și colonialiste, apoi, azi, ultima fază, cea a statului mondial și a guvernului universal, cu două încercări limitate și nereușite, cea a Societății Națiunilor din perioada interbelică și cea a ONU de azi încă, această expansiune fiind potențata de o dezvoltare tehnologică uriașă, de la piatra cioplita la telefonul inteligent, iar pe de altă parte vedem inversul expansiunii, o adevărată comprimare a posibilităților ființei umane de a se opune oricăror pericole și provocări interioare și exterioare, de la confortul tribului și clanului,apoi, după matriarhatul neolitic la marea familie patriarhală ce a rezistat până în zorii industrialismului și ăi erei moderne, apoi familia așa zis tradițională, până la cea atomista de până mai ieri, iar, odată cu globalismul faustic anihilant ființa umană e de una singură în fața acestui leviatan. Poate greșesc, dar mi-aduc aminte de un articol din tinerețe al lui Mircea Eliade despre Dostoievski, în care spunea că marele scriitor rus a făcut o revoluție în cultura europeană, dacă până la Dostoievski omul se mântuia prin femeie , de la Homer și Ovidiu până la Dante și Goethe, ei bine, Dostoievski rupe cu această tradiție și pune omul față în față cu sine însuși, față în față cu neantul.
    Din păcate, omul actual este de unul singur în fața molohului, fără ajutor din partea celor apropiați, pe care îi vede inițial ca o povară, fără suport din partea miturilor tradiționale pe care le privește ca pe niște povești perimate, așa cum adeverea Jung, omul actual se află în fața morții în fața sfârșitului absolut și se pregătește să intre în nimicul absolut, nicio știință și nicio tehnologie nu poate face aici nimic. Pentru că, Jung continua, nicio știință nu va putea construi vreodată un mit salvator și niciun mit salvator nu va putea fi înlocuit de vreodată de vreo știință! Doar experiența multimilenara a omenirii poate face aici ceva !
    Ce idee fabuloasă reiese undeva din articolul postat, că tehnologia a condus la conștiința tehnologică, unde tehnica devine stare de spirit și normă de comportament !
    Scuze pentru acest mesaj mai lung !
    Vae victis !
    Be strong !

  2. Spațiul virtual ,,a topit” in recipient de lux ingrediente altădată clasice şi imposibil de combinat: iubire-ură,lux-sărăcie,tradiții-modernism,credință-ateism,bine-rău,geniu-analfabetism cu o viteză atemporală şi această nouă creație halucinogenă numită impropriu tehnologie,perverteşte pe zi ce trece sufletele.Dacă până acum ,strădania de a distruge omul in trup prima ,acum sufletul e ținta finală.Vremea evoluției a trecut,ea nu mai este actuală.Este cert că omul primar a fost Creat că n-a apărut din materie anorganică.Şi că a fost inzestrat cu suflet nemuritor.Există o simbioză perfectă intre suflet şi trup.Atacând sufletul trupul devine lipsit de imunitate şi expus autodistrugerii.Aceasta este miza noii orânduiri care se prefigurează:controlul sufletelor.Şi una dintre arme,actualmente rudimentară este tehnologia sub toate variațiile sale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here