Principiile enunțate în documentele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia sunt un important punct de reper pentru democrația și unitatea României contemporane. De multe ori, în spațiul public, se afirmă că ele nu au fost și nu sunt respectate. Oricare comentator, înainte de a se pronunța, trebuie să citească atent Rezoluția Marii Adunări Naționale și să judece singur. Istoria nu se scrie din impresii, sentimente și frustrări, ci din surse. Discuțiile se învârt, de regulă, în jurul noțiunii de autonomie care ar fi fost acordată minorităților atunci, în 1918, și pe care statul român nu ar fi respectat-o.
Mai întâi, termenul de autonomie, ca substantiv, în înțelesul (interesat și adaptat) invocat de unii lideri politici actuali, nu este folosit decât o singură dată în textul Rezoluției respective, anume la articolul al II-lea: „Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat și Țara Ungurească1) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal”.
După cum se vede, este vorba despre stabilirea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100,000 de km pătrați), teritorii privite în întregimea lor.
În al doilea rând, chiar și acestor teritorii, Adunarea le-a acordat autonomie provizorie, doar până la întrunirea (convocarea) adunării, alese prin vot universal, menite să de Regatului României o nouă Constituție. Toate aceste prevederi s-au respectat cu destulă strictețe, iar Transilvania cu Banatul și Părțile vestice s-au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, doar după îndeplinirea condițiilor indicate. Este drept că viitoarea Constituție s-a aprobat abia în 1923, iar autonomia Transilvaniei a fost abolită ceva mai devreme, dar aceasta e o chestiune de formă, și nu de fond.
Cei care critică neaplicarea Rezoluției de la 1 Decembrie, „uită” o chestiune esențială, anume „decretarea” unirii. Punctul nodal al documentului este tocmai unirea locuitorilor respectivi și a teritoriilor menționate cu România. Iar această unire a fost „decretată” de către cei 1228 de delegați – aleși în chip democratic și posesori de documente oficiale („credenționale”, acte de crezământ, certificate) – ai tuturor românilor în cauză. Or, minoritatea ungară din România, spre deosebire de toate celelalte minorități, nu a recunoscut niciodată în mod explicit, global și oficial Unirea cea Mare. De aici se cuvine plecat. Este foarte greu să se invoce nerespectarea unor afirmații, principii, drepturi, cuprinse în documentul de la Alba Iulia, de către urmașii unora dintre aceia care nu au recunoscut esența actului evocat aici. Dar chiar și așa, principiile în cauză, analizate la rece, corect și obiectiv, se vede că spun orice altceva decât autonomie pentru vreo minoritate sau pentru vreun teritoriu locuit de vreo anumită minoritate. Ele sunt invocate uneori în necunoștință de cauză, alteori în mod intenționat, știindu-se că puțini români le mai citesc azi sau, dacă le citesc, și mai puțini le pot interpreta corect.
Iar dacă ar fi să ne referim direct la autonomiile istorice ale Transilvaniei („Pământul Săsesc” și „Pământul Secuiesc”), atunci se face din nou o mare confuzie: desființarea acestor autonomii nu are nicio legătură cu momentul 1918 și nici cu statul român. Prima lor anihilare s-a făcut de către împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), prin reformele sale din Transilvania (ea a fost fără urmări pe termen lung, fiindcă privilegiații ardeleni au contestat măsura). Atunci, toată Transilvania a fost împărțită în comitate (echivalente județelor de astăzi), fără ca vreunul din aceste comitate să beneficieze de regim special. A doua anihilare – aceasta definitivă – s-a produs în 1867, când s-a format statul dualist austro-ungar; atunci, Transilvania a fost pur și simplu încadrată în Ungaria sau Transleithania (așa se numea oficial partea răsăriteană a Imperiului, condusă de la Budapesta). Prin urmare, Regatul României a preluat în 1918-1920, prin voința majorității locale și a comunității internaționale (stipulațiile Conferinței de Pace de la Paris, din 1919-1920), o Transilvanie fără nicio autonomie, o Transilvanie unitar și uniform organizată. Autonomiile despre care mai vorbesc unii astăzi erau considerate, încă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, relicve ale Evului Mediu, care se cuveneau grabnic desființate, în spiritul modernității și al modernizării.
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia – după decretarea solemnă a Unirii – a stabilit următoarele principii fundamentale: „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare”, „egala îndreptățire și deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”. „Deplina libertate națională” este explicată clar, fără putință de interpretări paralele și ea însemna, pentru autorii Rezoluției, dreptul „popoarelor conlocuitoare” de a se „instrui, administra și judeca în limba proprie”, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare” ale României, de a fi reprezentate în guvernarea țării.
Ce se poate constata în legătură cu aceste principii? Minoritățile etnice din România au instituții de instruire și educație în limbile lor, la diferite niveluri, în funcție de necesități și de posibilități. Maghiarii din România „se instruiesc” în limba lor, în mod gratuit și, adesea, cu burse din partea statului, de la grădiniță până la doctorat și la studiile post-universitare. Nu există program de studii superioare, de exemplu, cerut de maghiari la Universitatea „Babeș-Bolyai” care să nu fi fost aprobat de conducerea instituției. Condiția este cea mai generoasă din Europa: să existe cel puțin zece doritori care să urmeze acea specialitate. Dar, în spiritul discriminării pozitive, se aprobă și specializări cu 7-8 cursanți. Prin urmare, pentru câte 10 amatori de studii superioare în maghiară sunt plătiți de stat câte circa 20 de profesori maghiari. Iar dacă nu sunt 10 doritori de astfel de studii din România, pot fi aduși tineri din Ungaria, care, în spiritul reglementărilor europene, să studieze în România, în ungurește, pe locuri bugetate de statul român. Mai mult: un student care învață în ungurește primește de la stat finanțare dublă (iar unul care învață în nemțește primește de 2,5 ori mai mult), în raport cu unul care studiază în românește. Niciodată, în România de după 1918, sistemul de educație de toate gradele în limba maghiară nu a fost oprit, ci doar restricționat uneori, mai ales în vremea comunismului naționalist (în anii ’80 ai secolului al XX-lea). Astfel, maghiarii din România au șansa să fie perfect bilingvi și să poată ocupa orice funcție, oriunde în țară, surclasându-i adesea pe etnicii români.
Despre administrația în limba proprie, la fel: peste tot în țară, maghiarii sunt reprezentați în administrație în proporție cu numărul lor; în satele, comunele, orașele, municipiile și județele unde ei predomină, administrația este, practic, maghiară, desfășurată în limba maghiară. „Judecarea” se face, de asemenea, în teritoriile majoritar maghiare, cu judecători și grefieri maghiari. Statul român asigură, pe de altă parte, traducători ori de câte ori este necesar. Prin urmare, orice împricinat, martor etc. poate vorbi în fața instanței, în mod neîngrădit, în ungurește.
Despre restul facilităților asigurate minorităților, se poate vorbi și scrie foarte mult. Încă din epoca interbelică, minoritățile au avut organizații, asociații, partide proprii, acestea din urmă fiind reprezentate în parlament. Când nu au mai avut, înseamnă că se desființaseră toate partidele, inclusiv cele românești (din 1938 până în 1944). Sub comunism, maghiarii au condus în mare măsură Transilvania, la începuturile regimului respectiv, iar apoi au fost mereu prezenți în fruntea României, în toate organismele centrale, în proporție cu numărul lor și chiar mai mult. După 1989, maghiarii participă la guvernare în mod constant, inclusiv atunci când nu fac guvern de coaliție cu vreun partid majoritar. În Camera Deputaților și în Senat nu a fost vreodată (după 1989) vreo legislatură fără deputați și senatori maghiari, în proporție chiar mai mare decât cea obținută pe cale electorală. Nu există instituție de interes național, cât de cât importantă, fără reprezentant/reprezentanți ai partidelor maghiare, de la Banca Națională a României până la Institutul Cultural Român. România este singura țară din Europa în care minoritățile înregistrate oficial, independent de numărul membrilor lor, sunt reprezentate în parlament, deputații lor (desemnați de comunitate) având toate drepturile celorlalți deputați (aleși prin sistemul de vot obișnuit).
Este drept că, în documentul invocat – adică în Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia – se mai folosește odată cuvântul autonomie (mai exact adjectivul „autonom”, cum s-a văzut), anume în articolul al III-lea, atunci când se vorbește despre „deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”. Dar aici este vorba, evident, despre religie, despre confesiuni și nu numai despre cele maghiare (calvină, romano-catolică din Ardeal, unitariană etc.) și nici numai despre cele ale minorităților, ci despre toate.
Prin urmare, în documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu este vorba nicăieri despre acordarea autonomiei (teritoriale, culturale, regionale, judiciare, administrative, politice etc.) pentru vreo minoritate (sau „popor conlocuitor”, cum se zicea atunci), ci despre asigurarea „deplinei libertăți naționale”, în sensurile precizate, anume dreptul de a se instrui, administra, judeca în limba proprie, de a fi reprezentate în guvern, parlament etc. Or, toate acestea s-au îndeplinit și se îndeplinesc zi de zi. Firește, nu există nici aici – ca în orice lucru omenesc – perfecțiune. Niciodată, un minoritar – mai ales dintre aceia care au în vecinătate țări în care trăiește majoritatea etniei (națiunii) sale – nu se va simți în România precum în Ungaria, Germania, Ucraina, Serbia, adică în „patria-mamă”, cum le place să spună unora. Cred că, în condițiile actuale ale cadrului comun european, ar fi mai bine să ne concentrăm cu toții eforturile pentru construirea eficientă și cinstită a noii Românii, în care legile să fie respectate. Se cuvine ca toți cetățenii români să fie pregătiți să celebreze Centenarul Marii Uniri cu onoare și demnitate, animați de dorința unui viitor mai bun, pe fondul învățămintelor istoriei.
Autor: Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
