De ce este se interesează statul de educație? Perspectiva dominantă, cel puțin de la sfârșitul războiului încoace, este că statul se ocupă de educație deoarece fiecare copil are dreptul la educație. Ca urmare, statul devine furnizorul universal, și ca atare trebuie să-i trateze pe toți la fel, fără să facă favoruri în funcție de bogăție, talent sau statut social. De aici, printr-un soi de egalitarism înfricoșător, ne îndreptăm spre ideea că statul nu trebuie să facă nicio distincție, că elevii nu trebuie aranjați după aptitudinile și abilitățile lor, și că însăși examenele ar trebuie să fie mai laxe sau cel puțin făcute să nu pară ca și cum ar fi un scop final. Educatorii mai spun că atunci când vine vorba de școlarizare, ei, experții, sunt obligați să fie mai bine informați decât părinții. Aceștia nu ar trebui să resimtă nicio remușcare că își predau copiii îngrijirii benefice a statului, deoarece statul acționează întotdeauna pe baza sfaturilor înțelepte ale experților.
Cu alte cuvinte, presupoziția era că educația există de dragul copilului. În opinia mea, statul are un interes în educație, doar pentru că are un interes mai presant într-o altă direcție, și anume cunoașterea. Cunoașterea reprezintă un beneficiu pentru toată lumea, inclusiv pentru cei care nu o pot obține. Câți dintre cetețenii noștri pot construi o centrală nucleară, pot judecata un caz în Chancery, pot citi în latina medievală despre acordarea unor drepturi de proprietate, pot rezolva o ecuație de aerodinamică, pot repara un motor de locomotivă? Nu este nevoie ca noi să deținem această cunoaștere, cu condiția ca alții, experții, să o dețină. Și cu cât externalizăm memoria și informația noastră în Iphone-uri și laptopuri, cu atât sunt mai necesari experții. Dacă lucrurile stau așa, atuci statul trebuie să se asigure că educația, oricum ar fi disponibilă și oricum ar fi distribuită, va păstra depozitul nostru de cunoaștre, și dacă e posibil va mai adăuga și altceva.
S-ar putea să vină o vreme când copiii și profesorii lor nu vor mai auzi de Evul Întunecat. Atunci, oamenii s-ar putea să nu mai înțeleagă că și cunoașterea poate fi pierdută, la fel cum poate fi câștigată. Așa s-a întâmplat cu moștenirea noastră antică, pierdută pentru 400 de ani, și abia apoi recuperată greoi și dureros. Aici, mi se pare mie, educatorii ne-au păcălit. Statul, ne-au spus ei, are o datorie față de fiecare copil și niciun copil nu trebuie să se simtă inferior altuia. Deși acest lucru este adevărat, statul are o altă datorie, mai mare și mai importantă, față de noi toți: de a conserva cunoașterea de care avem nevoie, care poate fi transmisă mai departe numai cu ajutorul copiilor capabili să o dobândească.
Ca să simplificăm lucrurile, cunoașterea ajută copilul, dar nu atât de mult pe cât ajută copilul isteț cunoașterea. Așadar, statul are un interes în selecție, astfel încât celor cu aptitudini pentru cunoaștere li se poate da șansa să o dobândească – să o dobândească fără multele distracții care vin din situația de a fi înconjurați de alți copii, care nu au niciun interes pentru lumea intelectului.
Am fost norocos să urmez o școală clasică, care mi-a pus la dispoziție un tip de cunoaștere pe care oamenii din clasa părinților mei nu au avut șansa să o obțină cu ușurință. De aceea am avut rolul meu special în a absorbi, procesa și transmite cunoașterea care încă este parte din curriculumul nostru. Iau asta ca o justificare pentru existența mea. Am transmis altora ceva care ar fi murit, în absența tipului de educație de care eu m-am bucurat.
Criticii ne spun că selecția îi împarte pe copii în succese și eșecuri, iar eșecurile sunt „marcate pe viață”. Nu am niciun motiv să cred asta. Generațiile viitoare au nevoie de cunoaștere, dar au nevoie și de dexterități, putere și know-how teoretic. Școlile care oferă astfel de beneficii – cum este instituția germană Technische Hochschulen – sunt la fel de importante cum sunt și școlile de gramatică. Iar dacă elevii au posibilitatea de a se muta liber de la o școală la alta, pe măsură ce își descoperă aptitudinile, atunci nu există niciun motiv ca selecția să fie considerată închisă.
În lumea educației aceste idei sunt erezii. După ani de îndoctrinare „centrată pe copil” establishmentul educațional s-a pierdut într-un soi de tărâm imaginar, crezând că educația este o formă de inginerie socială, iar principalul scop este să potențeze „încrederea de sine” a copilului. Odată ce realizăm că principalul obiectiv al educației este de a proteja cunoașterea, toate castelele fantastice ale educatorilor se prăbușesc în ruine. De aceea se înarmează. Și de cele mai multe ori se înarmează împotriva adevărului.
Roger Scruton este filozof, scriitor, publicist, compozitor, realizator de emisiuni de televiziune, editor. Este una dintre cele mai marcante şi mai originale personalităţi ale vieţii intelectuale britanice. Scruton a fost profesor de filozofie la Colegiul Birkbeck din Londra şi la Universitatea din Boston şi a ţinut cursuri la numeroase universităţi de prestigiu, între care Princeton, Stanford, Louvain, Oslo, Bordeaux şi Cambridge. A fondat Grupul Conservator de Filozofie, care, în anii ’70 şi ’80, a avut o puternică influenţă asupra curentelor de opinie din Marea Britanie. Articolele sale, pe teme politice, sociale şi culturale, apar frecvent în presa engleză şi americană. Scruton a jucat un rol important în trezirea interesului, în Occident, asupra situaţiei disidenţilor din ţările comuniste, fiind decorat pentru sprijinirea rezistenţei anticomuniste de către preşedintele ceh Václav Havel. Cărţile sale au fost traduse în peste 20 de limbi.
Cărţi: Land Held Hostage: Lebanon and the West, An Intelligent Person’s Guide to Modern Culture, Modern Philosophy: An Introduction and Survey, Thinkers of the New Left, The Aesthetics of Music, The West and the Rest, Beauty, The Uses of Pessimism and the Danger of False Hope.
What’s the point of education?
Why does the state take an interest in education? The prevailing view, at least since the end of the last war, has been that the state takes an interest in education because it is the right of every child to receive it. Hence the state becomes the universal provider, and as such must treat all its dependents equally, and make no special favours on grounds of wealth, talent or social status. From this, by a kind of creeping egalitarianism, we edge towards the conclusion that the state must make no distinctions, that children should not be sorted by their abilities and aptitudes, and that even exams should be downgraded or at least not made to look as though they were the final goal. When it comes to schooling, the educationists add, we, the experts, are bound to be better informed than the parents, who should feel no qualms in surrendering their children to the beneficent care of a state that acts always on our wise advice.
The assumption has been, in other words, that education exists for the sake of the child. In my view the state takes an interest in education only because it has another and more urgent interest in something else – namely knowledge. Knowledge is a benefit to everyone, including those who do not and cannot acquire it. How many of our citizens could build a nuclear power station, judge a case in Chancery, read a grant of land in mediaeval Latin, conduct a Mozart concerto, solve an equation in aerodynamics, repair a railway engine? We don’t need to have the knowledge ourselves, provided there are others, the experts, who possess it. And the more we outsource our memory and information to our iPhones and laptops, the more those experts are needed. If that is so, then the state must ensure that education, however available and however distributed, will reproduce our store of knowledge, and if possible add to it.
There
may come a time when children and their teachers cease to hear
about
the Dark Ages. People may then no longer understand that
knowledge can be lost as well as gained, as our store of knowledge
was lost for 400 years, before being slowly and painfully
recuperated. Here, it seems to me, is where the educationists
have
misled us. The state, they have told us, has a duty towards
each child, and no child must be made to feel inferior to any other.
Although that is true, the state has another and greater duty which
is a duty towards us all – namely, the duty to conserve the knowledge
that we need, which can be passed on only with the help of the
children able to acquire it.
To put the matter simply, knowledge benefits the child, but not as much as the clever child benefits knowledge. Hence the state has an interest in selection, so that those with an aptitude for knowledge can be given the chance to acquire it – to acquire it without the many distractions that come from being surrounded by others who have no interest in the life of the mind.
I was fortunate to attend a grammar school, which made available to me the kind of knowledge that people of my parents’ class did not easily have the chance to acquire. Hence I have played my own special part in absorbing, processing and passing on the knowledge that is still enshrined in our curriculum. I take this as a justification for my existence, that I have passed on to others something that, but for the kind of education I enjoyed, might have died.
Critics tell us that selection divides children into successes and failures, and that the failures are ‘marked for life’. I see no reason to believe that. Future generations need knowledge; but they also need skills, strengths and technical know-how. Schools that provide those benefits – like the German Technische Hochschulen – are as important as grammar schools: and if children have the possibility of freely passing between schools in the process of discovering their aptitude, then selection need in any case never be final.
In the world of education those thoughts are heresies. After years of ‘child-centred’ indoctrination the educational establishment has become lost in a kind of fairyland, believing that education is really a form of social engineering, and that its primary purpose is to boost the pupil’s ‘self-esteem’. Once we see that the primary purpose of education is to safeguard knowledge, all the fairy castles of the educationists tumble in ruins. Hence they are up in arms, and, as so often, in arms against the truth.
