Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta decât păstrând drept baze pentru dezvoltarea sa tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor (…) Un organism este rezultanta a două puteri opuse: 1) a eredităţii (principiul conservator), prin care rasa şi individul păstrează şi transmite la urmaşi calităţile care i-au fost favorabile în lupta pentru existenţă şi 2) a adaptabilităţii (principiul progresiv), prin care rasa căută a-şi apropia aptitudini nouă, ce le impune noul mediu înconjurător. Dar pentru ca adaptabilitatea să câştige calităţile nouă, se cere timp. Adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de alta; o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără rânduială.
De maghiari nu ne-am temut niciodată. Ei sunt prea barbari pentru a ne putea înghiţi. Ei sunt ca piatra ce apasă, nu ca soarele ce absoarbe. Expuşi soarelui, el ne-ar fi absorbit şi ne-ar fi prefăcut în raze de-ale sale, raze splendide, însă solare. Dacă germanismul ar fi pătruns cu dulceaţa luminilor, nu cu asprimea dominării în valurile poporului, noi până azi eram poate germani, căci farmecul culturii e cel mai mare farmec. Dar te pomeneşti că între noi şi cultura germană se pune piatra cea brută şi scorboroasă a maghiarismului, ea apasă pe noi cu greu, numai că noi nu ne vom da îndărăt pentru că nu putem. Impenetrabilitatea corpului fizic nu permite ca în unul şi acelaşi loc să stea două corpuri deodată; ce minune, dar, dacă impenetrabilitatea corpului nostru moral nu cedează nici unui atom al fiinţei sale corpului străin ce apasă asupră-ne? Noi avem toţi cauza de-a mulţumi maghiarilor pentru apăsarea lor, căci ei ne-au deşteptat ca şi cum ai deştepta pe-un om ce doarme lîngă o prăpastie c-o lovitură de cnută.
Dar, să revenim la obiectul nostru. E multă diferenţă între educaţie şi cultură. Aşa, de exemplu, educaţia străină implică spirit străin – cultura străină ba. Educaţia e cultura caracterului, cultura e educaţia minţii. Educaţia are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. În fine, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune poate să fie c-un cerc restrâns de cunoştinţe, pe când, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot să fie cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă.
Cultura străină ca atare nu poate strica pe om, pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate; educaţia, creşterea cade, însă, în perioada aceea a vieţii omeneşti când inima neformată încă a omului seamănă unei bucăţi de ceară, în care poţi imprima ce vrei. Când inima cu vârsta se împietreşte, atunci n-o mai poţi îndrepta, o poţi numai rupe. De aceea, ne temeam mai mult de şcolile populare maghiare, decât de Dieta lor, de miniştrii lor, de honvezii lor. Dieta, miniştrii şi honvezii se duc, omul rămâne. Pe acest om ce rămâne voiam a-l şti asigurat; şi el e asigurat prin datoria cea mare a statului, care nu are de unde clădi şcoli populare; când va avea de unde, atuncea poporul le va respinge cu conştiinţa şi braţul. Educaţia străină implică spirit străin, şi un corp cuprins de spiritul străin e asemenea unei pietre desprinse dintr-un zid. Ea aparţine zidului prin destinaţia ei, însă spiritul străin al atracţiei pământului o face să cadă. (…) Factorul infectat de străinism e o mortăciune morală a corpului, ce mirare, dar, cum că inamicii noştri aşteaptă să cadă mortăciunile corpului nostru, ca din ele să-şi constituie pe al lor. Numai că s-au înşelat amar inamicii noştri. Ei gândeau că ne e mort corpul şi începuseră a tăia din el cu cuţitul. Dar corpul nostru nu era mortăciune, ci numai amorţit, vorbe de-aceeaşi rădăcină, deşi nu cu-acelaşi înţeles. Corpul amorţit e un corp viu, sănătos, numai că starea lui e anormală; inima a încetat de a fi centrul pentru unele extremităţi; ci prin o mişcare cât de-nceată, dar continuă, partea amorţită intră iar în comunicaţie cu inima care bate voioasă şi repede, bate cât trăieşte.
Renegaţii sunt veninul pe care natura binefăcătoare l-a depărtat din corpul nostru. Fericire e că lamura aurului nostru e însemnată, pe lângă zgura ce-am putut-o lepăda fără ca să ne pese. Am râs totdeauna de-ncercarea de-a readuce în sânul naţiunii pe renegaţi. S-au dus? Cu atât mai bine, e mai rău dacă rămâneau. La noi era un rău şi o fericire că în mâinile duşmanilor ei sunt asemenea un rău. Ei sunt boala lor cea ascunsă, dar cronică. Răi naţionalişti, ei sunt răi servitori. Maşini oarbe şi materialiste, ei lovesc fără raţiune. Toată iarna corpul e sănătos, faţa roşie. Vine primăvara şi buba venerică umple părţile nobile ale corpului, ochii, gura, nasul, şi pătrunde până-n creieri, rozând până şi oasele craniului. În curînd, capul naţiunii ungureşti nu va fi decât un monstru urâcios şi plin de bube – un cap incurabil. În fine, românii, ca naţionalişti, vor lucra spre binele nostru, românii renegaţi, fără să vrea chiar, spre răul inamicilor noştri. Şi vină numai primăvara libertăţii noastre, şi-apoi veţi vedea.
O repetăm cum că nu înţeleg nici ungurii măcar cât bine ne-au făcut şi ne fac prin apăsarea lor. Ei ne deschid ochii, ei fac să ne concentrăm în noi, în sufletul nostru, să ne vrem pe noi înşine înaintea oricărui; asemenea ariciului care, făcându-se vălătuc, arată în toate părţile sale ghimpii, pe când inima-n el trăieşte. Apăsaţi voi! – apa nu cedează apăsării, cu cât mai mult o naţiune. Din contra, ea creşte ca umflată de puteri nevăzute, se va umfla şi, zvâcnind, va răsturna piatra din fruntar spre a se înălţa un alt soare, soarele de diamant al Orientului în faţa soarelui celui de foc al Occidentului. Apăsaţi voi! Până ce ura noastră pentru voi nu va mai fi un simţământ, ci o raţiune, nu psihologie, ci logică. Şi e teribilă ura cea surizândă a logicii – ea e justificată, caci e justiţia. Este ura surizândă, ura sclavului faţă cu tiranul său, este condiţia legată de tranzacţiile dintre unul şi altul.
De-aş trăi în Rusia, şi poporul, într-un moment generos, ar închide tiranii spre a-i decapita, de n-ar găsi carnefice m-aş face eu! Cine mi-ar imputa-o de crimă? Cine ar putea zice că nu-mi împlinesc datoria? Şi oare moartea în rezbel are de bază ura simţământului? Desfid pe cineva de a-mi arăta altfel de cazuri decât excepţionale. E o ură logică. Te ucid, ca să nu mă ucizi. Trebuie să pieri, ca să exist eu. Prefer lupta, în locul unei dreptăţi nedrepte; prefer de-a muri, în loc de-a deveni maghiar. Cine mi-o poate ţine de rău, dacă voi ca şi copii mei să fie ca mine de români. Guvernul? Nu-l recunosc de competent. El are a-şi regula trebile lui, ordinea publică, nu limba şi religia copilului meu; are de-a supraveghea referinţele dintre el şi persoane străine lui, nu caracterul lui propriu, sau pe el însuşi, nepus în referinţa cu elementele străine lui. Şi, când eu plătesc pentru şcoală, datoria mea implică dreptul de-a cere cum să fie instruit. Şi eu cer să fie instruit în limba mea şi numai în limba mea. Gimnaziile de stat din Transilvania ar trebui să fie române, căci românii le susţin cu birul lor amar, pe care-l storc pietrei şi costişelor cu care i-a-mproprietărit o dreptate nedreaptă. Veni-va vremea şi a dreptăţii celei drepte.
În fine, dacă vreun domn de naţionalitate maghiară mi-ar face până şi onoarea reflexiunii, declar a priori că m-ar pune într-o poziţie şoadă, căci nu ştiu ungureşte, nu m-am silit să-nvăţ frumoasa limbă asiatică, căci îmi mai plăcea barbara italiană de exemplu, în locul melodioasei, dulcei, molatecei limbi maghiare. Aş fi putut s-o învăţ ca să mângâi tigresa, dar prefer a o ucide. Ca origine, ca limbă, ca cultivabilitate chiar ne simţim prea mult superioritatea asupra cultei naţiuni maghiare, cu ocultele sale bande care pradă ziua-n amiaza mare până şi drumuri de fier. Noi nu ne pretindem culţi, ci numai cultivabili, nu avem pretenţii mari, noi, ăştia. Am dormit cam mult, ce-i drept, doi evi şi mai bine, dar somnul nostru a fost sănătos şi ne simţim minunat de bine, încât ne credem în stare a întreprinde lupta existenţei noastre şi cu zece naţiuni maghiare, nu numai cu una. După noapte vine ziua, vine pentru că trebuie să vină. Şi dacă somnul nostru a fost lung, cu-atât mai puternică va fi manifestaţia vieţii noastre. E pietroasă şi-ncovoiată calea dreptăţii, dar e sigură. Ştiu că ne-aţi închide gura de-aţi putea fără ca să vă scuipaţi vouă înşivă în faţă, dar nu veţi închide-o şi vom protesta mereu, nu vom fi cu toţii decât un protest personificat. Nu se ucid lesne naţiunile, domnii mei, şi, mai cu seamă, cea română nu.
Manuscris 2257, în «Mihai Eminescu, Opere Politice», Editura Timpul, 1998.
