„Așa credeam până ieri. Doar că am realizat că acesta este de fapt adevărul României de astăzi. Adevărul este că cei de ieri nu au dispărut niciodată, iar iluzia libertății ne-a păstrat o speranță extrem de nocivă, a gândului că suntem în direcția bună. Ignoranța, combinată cu naivitate și cu lipsa de educație, cultivate cu bună știință, au creat împreună, fondul celor trăite de noi astăzi.
Ceaușescu s-a întors! Are aerul unui învingător, ne râde în față, dar nu oricum, ci în hohote, își etaleaza puterea, abilitatea, nemernicia și cinismul. Nomenclatura este și ea prezentă prin aceiași oameni mici, care se cred mari și care devin așa din cauza ignoranței noastre, care declară deschis că ar folosi din nou mitraliera, împotriva noastră, a celor care crâcnim.
Astăzi
sunt trist și deloc mândru de cum arată România mea, a noastră.
Astăzi realizez că nu mai e nimic de făcut. Sună dur, pesimist,
dar faceți o analiză la rece. Cei mai răi dintre noi sunt
considerați cei mai buni, iar cei mai buni sunt desconsiderați și
umiliți sau demult plecați. Simt că mâine, poimâine, oricare
dintre noi ar putea fi exilat într-un penitenciar din Costa Rica
pentru a le lua locul nedreptățiților care merită să se întoarcă
în țara lor, care, mai nou, nu mai este a noastră. Este doar a
lor, a acestor nimeni cu funcții, cu putere, condamnați sau de
condamnat.
Să fii condamnat a devenit o virtute. E cool! Să
fii onest… o slăbiciune.
Așa arată țara noastră la 29 de
ani de la… de la ceea ce credeam și speram noi.
Am fost
mințiți și în tot acest timp, ne-am mințit pe noi înșine,
lăsându-ne fermecați de speranță, iar astăzi ni se spune verde
în față. „Sunteți niște proști, românilor, v-am făcut!
Partidul e țara, țara e partidul!”
Sunt trist și știu că
sunteți mai mulți ca mine. Suntem tot mai triști cu fiecare an
care trece. Asta dacă privim lucrurile cu ochii deschiși și cu
mintea limpede. Și recunosc că mă simt vinovat. Vinovat că nu am
făcut destul sau poate nimic, că am crezut în schimbarea de la
sine sau poate că m-am bazat pe schimbarea venită de la ceilalți.
Am greșit. Am greșit enorm.
Și pentru toate astea, vă cer
iertare, vouă, celor cu care mă întâlnesc zilnic și mai ales
vouă, celor cu care nu m-am mai întâlnit de 29 de ani!”
– Virgul Ianțu, 22 decembrie 2018
Credeam că numai eu sunt pesimist, că numai eu cred că am ajuns din nou într-o fundătură, din care nu se mai poate ieși decât printr-o revoluție adevărată, nu confiscată.
In 1982 au fost ultimele repartitii guvernamentale pentru profesori cu orasele mari inchise…Nimeni nu a putut sa faca EDUCATIE…De unde OPTIMISM PEDAGOGIC daca am trecut pe catina, ambrozie, levantica…?
« Optimismul pedagogic.este o trasatura distincta a relatiei dintre profesori si elevi ce se exprima prin cuantumul anticipat de incredere pe care profesorul il manifesta fata de posibilitatile de dezvoltare ale elevilor sai.Acest optimism trebuie sa fie intotdeauna real si concret. Increderea in puterea educatiei inceteaza de a fi o simpla formula sau eticheta numai daca vom reusi sa cunoastem multitudinea influentelor ce se exercita asupra elevului, precum si profilul sau psihologic.Aceasta inseamna in mod practic ca, in activitatea lor , cadrele didactice sa renunte la incadrarea elevilor in diferite categorii imuabile de natura intelectuala sau morala. Intelegand gresit sensul optimismului si procedand la o tratare egala a elevilor nu facem decat sa adancim intr-un sens nedorit inegalitatea lor psihologica. « Nu exista mai multa inegalitate decat cea determinata de egalitatea tratarii inegalitatilor ». (J.M. Sawrey, 1964, p.234). Optimismul pedagogic este o trasatura a personalitatii profesorului si un corolar al pregatirii sale psihopedagogice care se manifesta in intreaga sa activitate instructiv-educativa. » Ioan Nicola – « Pedagogie », Ed.Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994, p.97.