Deşi este foarte firesc ca un popor aşa de unitar şi de vechi să aibă trăsătura lui diferenţială, care se şi intuieşte în latura ei inefabilă, punerea problemei specifice e primită de mulţi cu mare inimiciţie. Cei care ştiu că francezii sunt raţionalişti, germanii idealişti, englezii pragmatici, ruşii mistici, orientalii fatalişti nu vor să admită că sufleteşte, deci şi culturaliceşte, trebuie cu necesitate să ne deosebim unii de alţii. Un distins intelectual român înţelegea să scrie aceste lucruri: „fiindcă cultura românească nu e determinată specific încă, ci abia pe cale de determinare, cred că nu există specific încă nici în tipul de intelectual particular român. Aceasta, fără îndoială, nu înseamnă că nu avem ici şi colo individualităţi eminente, intelectuali eminenţi. Vreau să spun că nu avem un tip colectiv comun de intelectual român, căci – orice s-ar spune – diferenţierea tipologică pe naţiuni e puternică prin coloratura ce o dă nu numai în artă, dar chiar şi în filosofie şi ideologie. Keyserling şi Nietzsche nu seamănă cu Anatole France. Tipul nostru de intelectual nu e caracterizat prin însemne locale, el e tributar apusului fie că e umanitarist, fie că e, ceea ce e şi mai interesant, naţionalist integral, importând formula Daudet-Maurras. Ceea ce dovedeşte încă o dată că până şi naţionalismul ori antisemitismul tot din străinătate le-am învăţat. Obscurantismul ortodox şi misticul cu întoarcerea lui la naţionalul şovin şi la forţele aşa-zis creatoareale instinctului bestial, e cel mai prost serviciu ce se poate servi culturalităţii haotice şi dezorientate în care trăim. Ca şi ruşii pe timpul lui Petru cel Mare, ca şi mahomedanii pe timpul lui Kemal Mustafa, vom învăţa să fim români, învăţând mai întâi raţiunea Occidentului.
Sofistica e izbitoare. Nicăieri nu se va găsi un intelectual, chiar şi în cosmopolita Americă de Nord, care să afirme că el nu are nici o notă diferenţială. Această declaraţie însăşi, semănând cu Nimenia lui Odiseu, formează o puternică notă specifică. Şi de altfel se face o eroare însemnată, când se socoteşte că a fi personal înseamnă să te deosebeşti cu totul de alţii. Pe tot globul, oamenii poartă aceleaşi veşminte şi impresia superficială e de uniformitate. Dar ochiul adânc va distinge stilul propriu. Specificitate nu este echivalent cu pitoresc şi o civilizaţie română cu işlicuri şi benişuri ar fi doar un muzeu. Printr-o logică viţiată, întrucât priveşte pe alţii, străinii înşişi privind oraşele noastre sunt dezamăgiţi de influenţele exterioare şi sunt porniţi să admire „ces tziganes autenthiques”, spectacol de bâlci policrom. Însă nu există decât un singur tip de oraş în toată lumea şi tehniceşte şi chiar larg stilisticeşte deosebirea dintre Paris, Milano şi Berlin e inapreciabilă. Specificitatea e a „aerului”. Constatând că în Bucureşti sunt bulevarde, grădini, francezul vede aici un Paris mai mic şi, cu toate acestea, impresia e dedusă dintr-un raţionament fals. Cenuşiul pluvios al Parisului, barocul rafinat, îngrămădirea tipică a mii de burlane deasupra mansardelor nu au nimic de a face cu candoarea văroasă a Bucureştilor, oraş de praf în Bărăgan cu salcâmi albi şi bisericuţe albe. Cu ştiinţă sau fără ştiinţă, din imperativul material, noul oraş românesc modern se dezvoltă armonic peste vechile metocuri. Stilul brâncovenesc (muri albi, chenare de piatră brodată, stâlpi răsuciţi) s-a răspândit atât de mult în oraşul românesc modern, încât impresia de împrumutat vine, probabil, din incompetenţa unor călători de joasă cultură. Din faptul că intelectualul român, ca oricare altul, ştie o limbă străină şi simte plăcere să dea lămuriri călătorului de altă naţie, aceiaşi străini au putut trage încheierea că românii nu-şi preferă limba, constatare ridicolă şi pe nimic întemeiată. Specificul nu e un dat care se capătă cu vremea, ca să se poată afirma că suntem „pe cale de determinare”, el este un cadru congenital. Şi fiindcă nu se capătă, nici nu se pierde. Oricâte sforţări de înstrăinare ar face arhitectul român, prin toate prefacerile oraşul românesc se va arăta ochiului perspicace egal cu el însuşi. Prin urmare, este greşit să se afirme că nu avem nimic specific, deoarece raţionalismul îl luăm de la francezi şi mistica ortodoxă de la ruşi. O cultură conţine în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele caracteriologice. Francezii sunt cartezieni, dar unii sunt mistici, englezii sunt pragmatici, dar mulţi sunt nişte visători, germanii sunt romantici şi sistematici, dar printre ei sunt sceptici şi dezordonaţi. Specificitatea nu e o notă unică, ci o notă cu precădere. Românii fiind oameni înainte de toate, deci generici, sunt naţionalişti, mistici, raţionalişti, fatalişti şi toate celelalte. Nu de la Maurras avea să înveţe România sentimentul primordial de naţie pe care îl avea explicit Miron Costin. Întrebarea este doar care este nota sa cea mai subliniată, fiind ştiut că un organism nu imită niciodată nimic, având toate virtualităţile în el. Ceea ce pare imitaţie este doar sugestie primită la timpul potrivit. Spaima că ne-am putea falsifica trebuie să dispară. Garanţia originalităţii noastre fundamentale stă în factorul etnic.
În bună măsură neîncrederea în noi înşine ne este înculcată chiar de străini. Continuând civilizaţia Orientului şi perfecţionând-o, primind din toate părţile elogii şi omagii, occidentalul, dintr-un înţeles amor propriu, a împins mândria până la a tăgădui orice valoare restului lumii, pe care îl cunoaşte câteodată cu o aproximaţie scandaloasă. Nevoind să vadă, el se menţine într-un obstinant refuz de a admite existenţa altora. Pentru el, „occidental” este egal cu civilizat, „oriental” cu barbar. Şi grecii nutreau acelaşi dispreţ, care l-au pierdut, pentru alţii. Noi am luat întocmai clasificaţia occidental oriental în alb negru şi zicem despre un bărbat de ispravă că e un om „occidental”, despre o carte bună că e o operă „occidentală”. Naivitate! Occidentalul nu ţine deloc să ne contrazică. În 1913, «Noua revistă română», nutrind şi ea un cult speriat pentru lumea „occidentală”, a pus acolo întrebări cu privire la evenimentele balcanice. Au răspuns savanţi dintre cei mai respectabili. E de prisos a spune că mulţi păreau a nu avea decât o noţiune vagă şi globală despre geografia Orientului şi că opinia lor era dedusă dintr-o prejudecată. Naţiunile de aici erau învinuite (semn de înapoiere – se insinua) de atitudini politice care câteva decenii mai târziu deveneau un bun occidental. Un ilustru profesor avea impresia că se afla în faţa unor analfabeţi şi le propunea şcolile Apusului (nr. XIV, din 12 septembrie 1913): „Imitaţi pe japonezi care au trimis pe tinerii lor la şcolile europene şi americane, ca să aducă în patria lor împreună cu ştiinţa civilizaţia europeană şi într-atât s-au ridicat ei, încât produsele lor mintale rivalizează cu cele ale bătrânei Europe. Voi sunteţi la porţile şcolilor noastre, puteţi pătrunde mai uşor în ele şi astfel puteţi deveni egali cu europenii din Apus. Numai astfel, popoarele din Balcani vor putea aspira la idealul uman. Vă cer iertare pentru francheţea mea…”. Francheţea asta, semn al unei ignoranţe penibile o au mulţi. Convingerea că japonezii, popor cu o cultură străveche, au venit în Europa să se facă egali cu europenii, când ei au venit să studieze tehnica modernă, că România e în Balcani, e semnificativă. Ne va trebui multă stăruinţă pentru a modifica noţiunile geografice greşite, datele istorice fanteziste, de a dovedi occidentalului că suferim de prea multă instrucţie, că intelectualul romăn e blazat şi priveşte cu un zâmbet de îngăduinţă sforţările conferenţiarului străin neintuitiv de a fi plat, că noi stăm pe o tradiţie culturală neîntreruptă, că prin Cantemir noi simbolizăm nivelul vechiului cărturar român, că toată problema la noi este de a formula personalitatea noastră şi de a spori pe drumuri sigure creaţia de valori. Naţiile care vorbesc prea mult de trecutul lor (asemeni senililor) sunt în decadenţă şi noi trebuie să ne pregătim de a le lua moştenirea culturală.
Protestul împotriva afirmării specificului violent la alogeni, fiindcă aceştia îşi închipuie că teoria ar putea să ducă la o politică intolerantă. Dar problema nu are nimic de a face cu politica şi aparţine operaţiei de clasificare pe care o fac toate culturile. Ea nu implică nici măcar noţiunea de morală. O operă literară se valorifică prin examenul critic oricare ar fi naţionalitatea poporului, o operă de geniu rămâne o operă de geniu şi, de am descoperi, cumva, că Eminescu nu e român, esteticeşte vorbind, nu s-ar schimba nimic. Nu tot astfel stă chestiunea când facem istorie literară. Istoria Literaturii Române nu poate fi decât o putere de demonstraţie a puterii de creaţie a naţiunii române cu notele specifice, arătarea contribuţiei naţionale la literatura universală. Numai aceasta ne-ar îndreptăţi să ieşim din seaca enciclopedie. Sunt regiuni cosmopolite care produc genii, dar n-au literatură. Noi putem admira statuile din Bucureşti (majoritatea de sculptori străini, simple comenzi). Cu ele nu se poate întocmi o istorie a plasticii române. Ca critici admitem valabilitatea absolută a dramei lui Ronetti Roman. Dacă am presupune totuşi că 5 din 10 scriitori sunt nişte Ronetti Roman, cu aceeaşi problemă specifică lumii evreieşti, care e traductibilă uşor în orice limbă, atunci literatura română n-ar fi decât o ramură a celei ebraice într-un idiş nou. Putem să admirăm ca indivizi şi critici aceste produse, nu avem căderea să ne mândrim cu ele. Ele fac mândria cui de drept. Ipoteza nu se va realiza niciodată, căci poporul român e de o masivitate vădită şi, în majoritate zdrobitoare, creatorii în limba română sunt români de rasă. Proporţia aceasta organică, nu impusă din afară print-o necugetată intoleranţă, face ca puţina infiltraţie stăină să fie rodnică.
Specificul, fiind un element structural, nu se capătă prin conformare la o ţinută canonică. Singura condiţie, pentru a fi specific, e de a fi român etnic. Istoricul nu are altceva de făcut decât să o urmărească aposteriorii fibrele intime ale sufletului autohton. El nu va ţinti să înlăture ci numai să clasifice. Nicăieri şi, deci, nici la noi, nu se va putea găsi un tip etnic pur şi uniform. Italienii n-au repudiat pe Foscolo şi nici francezii pe Andrè Chènier. O rasă e un veşnic proces. Ca şi limba, care îşi găseşte mereu noi echilibre şi s-ar zice că e cu atât mai perfectă cu cât au intrat în pastă mai multe elemente (Franţa – celţi, greci, romani, franci; Anglia – celţi, romani, anglo-saxoni, normanzi). Determinarea specificului e în funcţie, dar, de găsirea nodului de compensaţie. În jurul unui factor etnic stabilit, legat de centrul geografic, se desfăşoară în cercuri degradante câteva zone de specificitate. Creangă e în nodul vital, dar balcanicul Caragiale nu, fără a deveni prin asta mai puţin scriitor român. Graniţele unui popor nu sunt rigide şi noi românii, ca autohtoni, ne găsim semenii pe o rază foarte lungă, cu atât mai mult în lumea tracă. I.L. Caragiale, bunăoară, e un trac care nu ne reprezintă total, ci îngroaşă numai una din notele meridionale. Asta e un fel de spune că există o specificitate totală şi alta parţială, şi că un alogen chiar poate să ne îmbogăţească sufletul deplasând puţin punctul de echilibru (dar nu în sensul cosmopolit ci numai al adiacenţelor geografice).
Aşadar, departe de orice şovinism în scopuri curat instructive datul primordial îl vom căuta la românii din centru, indiferent de părerile lor despre specific. Specificiştii adesea nu sunt cei mai specifici, ascunzând sub o teorie complexul lor de inferioritate etnică. Eminescu, Titu Maiorescu, Creangă, Goga, Rebreanu, Sadoveanu, Blaga etc., ca români fără discuţie (ardelenii mai cu seamă, şi subcarpatinii au această calitate) sunt consultabili pentru nota specifică primordială. Alecsandri, Odobescu şi alţii în felul lor, cu tinctură mai mult sau mai puţin grecească, sunt reprezentativi pentru ramura noastră meridională (analogie cu francezii din Midi sau italienii din Sicilia). Bolintineanu, Caragiale, Macedonski etc. sunt traci. Prin ei, lumea geto-carpatică face legătura cu familia ei obştescă traco-getică şi-şi reaminteşte de structura ei antic balcanică.
Examinând pe Eminescu, Sadoveanu, Hogaş, am văzut că izbitoare la ei este regresiunea spre civilizaţia în mod arhaic, cu pasivitatea faţă de natură. Aici atingem probabil punctul fundamental. Mulţi au găsit că acest „semănătorism” e numai o formă de necomplexitate care trebuie neapărat depăşită ca să ajungi la treptele înaintate ale simţirii orăşeneşti. S-a mai adăugat că în tot cazul tipul ţărănesc al civilizaţiei noastre e un indiciu al tinereţii. Iată o judecată falsă. Istoriceşte, suntem, prin substratul nostru traco-getic, care este esenţial, dintre vechile popoare ale Europei. Suntem nişte adevăraţi autohtoni de o impresionanţă vechime. Indiferenţa vădită a ţăranului român pentru popoarele imediat înconjurătoare vine din instinctul că acestea sunt mai mult sau mai puţin recente. Tipul nostru fizic este total deosebit de al popoarelor vecine şi din centrul Europei. Dacă avem afinităţi cu grupurile meridionale (neotracice sau insulare) nu numai prin împerecherea apropiată, ci printr-o înrudire atavică, noi nu le găsim similarităţi pentru fizionomia noastră decât în occidentul extrem al Europei până în Peninsula Iberică şi în Insulele Britanice chiar. S-a vorbit de francizarea păturii noastre culte, însă acela e un fenomen de suprafaţă. Se poate oricând controla (şi evenimentele au ajutat această experienţă) că ţărănimea română are o simpatie organică pentru lumea vestică. Asta se explică rasial. Celţii s-au revărsat acum două milenii şi ceva în aceste părţi, aducând o civilizaţie nu total străină. Teoria că geţii ar fi goţi e dezminţită de feţele noastre. Celtismul nostru e deopotrivă confirmat, iar voluptatea de sălbăticie abruptă a lui Sadoveanu e mult element ossianesc. Indiferent de aceste ipoteze rasiale, popoarele străvechi se caracterizează prin civilizaţie pastorală, prin retragerea la munte, de unde pot privi şi ocoli invaziile, printr-o faţă brăzdată de vânturile alpine, de experienţa milenară, printr-un ochi pătrunzător şi neclintit de vultur, prin muţenie. Popoarele noi, migrante, sunt, dimpotrivă, zgomotoase, gesticulante şi au o vădită predilecţie pentru “civilizaţie”. Venite în căruţe, ele transformă curând vehiculele în corturi şi corturile în case. New-Yorkul e un fenomen tipic de lume nouă. Ungurii, popor recent, au înclinări orăşeneşti şi voluptatea de a construi fără a se încadra naturii. Ei nici nu au sate, ci numai oraşe mari şi mici. Franţa, dimpotrivă, nu ajunge mai multe mari oraşe şi Parisul nu e deloc la nivelul progresului tehnic. Englezii fug bucuroşi la ţară. Regresiunea spre sate e o trăsătură a raselor vechi. De aceea, teoria primitivităţii noastre trebuie să cadă. Noi nu suntem primitivi, ci bătrâni. Creangă, Anton Pann (în măsura în care aduce documente despre poporul român) întăresc aceste caractere ale vechimii. Şi ei sunt „muţi”, cum s-a observat a fi Sadoveanu, în sensul că nu au o expresie subiectivă a experienţei lor. Comunicarea cu lumea se face în proverbe ce condensează o înţelepciune stereotipată, atât de controlată prin vechimea rasei, încât contribuţia individuală este neglijabilă. Creangă arată contemporaneitatea civilizaţiei noastre cu cele mai vechi civilizaţii din lume, vârsta noastră asiatică. Şi e interesant că Creangă a plăcut englezilor. Muţeniei îi corespunde realitatea. Cât de puternic este factorul ritual se constată în G. Coşbuc (Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger). Numai în Irlanda mai dăinie o atât de clară amintire a existenţei tribale.
Vechimea se mai confirmă prin fatalismul nostru energetic (care nu-i deloc un aspect oriental). Popoarele mai noi sunt agitate de dorinţi, a căror realizare e greu să dureze, în vreme ce românii cultivă un sănătos scepticism faţă de orice întreprindere nefolositoare. Naţiile noi sunt optimiste şi, la înfrângere, inamicale în chip clamoros. Românii sunt discreţi răbdători. Goga exprimă în cel mai artistic fel jalea rasei în faţa tragicului naţional fatal, întrucât ne aflăm la răspântia drumurilor de imigraţie, jale cu grijă învăluită în simboluri impenetrabile. Rasa noastră a căpătat prin marea ei vârstă, ca una ce a văzut mărirea şi decadenţa împărăţiilor (celţi, romani, barbari, turci, imperiali), o filosofie de sus: „Ce e val ca valul trece” sau „Din codru rupi o rămurea,/Ce-i pasă codrului de ea…”. De altfel, această filosofie e unită cu un simţ politic miraculos. Când privim cu o oarecare perspectivă, ne dăm seama că instinctul nostru a lucrat întotdeauna singur, numai noi am scăpat de penetraţia otomană administrativă, păstrându-ne independenţa. Poporul ştie să-şi disimuleze reacţiile sufleteşti sub o faţă nepăsătoare, fără a juca comedie bizantină. În fiecare român e ascuns un Vlaicu Vodă.
Din cauza marelui concurs de grupuri alogene, poporul nostru a căpătat o silă de străini şi de venetici, pe care nu şi-o acoperă. El are o vie aspiraţie eugenică de puritate a rasei. Opera lui Eminescu, a lui Goga exprimă această stare de spirit. În forma noastră de civilizaţie covârşeşte factorul colectiv. Românul este o fiinţă socială. De aceea subiectele mişcări de gloată, răscoale, războaie, răzmeriţe izbutesc mai bine (vezi Rebreanu). Eroul care se duce la oraş (Iosif, Brătescu-Voineşti) şi încă numai într-un mizerabil târg, devine un „singuratic” şi se melancolizează. Cauza este că în oraş nu poate avea legături organice de familie şi pământ, oraşul fiind bâlciul care adună oameni din patru părţi ale lumii. Eroul este romantic, vrea satul cu societatea lui. Acolo el nu e un învins, cum se vede în opera lui Rebreanu, a lui Pavel Dan. Mulţi, fiindcă Maiorescu a ironizat pe ardeleni, uită că el însuşi a fost un curat ardelean şi cred că spiritul critic nu-i propriu românilor centrali. Nu le e propriu criticismul analitic, dar critica constructivă le aparţine. Românul în general, deşi cu simţul glumei, e serios, măsurat. Zeflemeaua nu-i place. Aşa se explică de ce opera lui Caragiale, spre mirarea multora, nu e gustată îndeajuns pe toată întinderea naţiei. Dacă ţine să se dezvolte în înfrăţire cu geografia, ar fi iarăşi greşit să se interpreteze asta ca pe o apatie. Exte una din prejudecăţile curente. Românul e constructiv, stăruitor şi priveşte tăcut şi cu interes poveştile altora. Împrumutund tot ce simte că îi e realmente util. Falsa apatie e o criză de deznădejde. Rasa noastră, care a văzut că munca ei este periodic culcată la pământ de politica seismică, a căpătat prudenţe şi construieşte minuscul, solid şi pitit la munte. Ei îi e frică să atragă atenţia aruncând clopotniţe spre cer. Maiorescu simbolizează spiritul românului central: interes pentru tot ce-i adevărat, sănătos, fie şi mai modest repulsie pentru complicaţiile inutile, acţiune critică exercitată numai ca un control al principiilor de bază cu evitarea analizei (gen egoist, de expresie a personalităţii criticului) care poate să zdruncine încrederea în faptă. Românul central, ardeleanul mai ales, suportă mai greu critica nervoasă.
Gravitatea acesta şi elementaritatea ar fi în cele din urmă o primejdie de îngustare dacă alte straturi din organismul nostru rasial nu l-ar corecta. Alecsandri, Odobescu, de exemplu, au fibre greceşti, dar e vorba de stirpea grecilor de aici căci amândoi sunt nişte autohtoni. Împrejurarea aceasta le dă nişte trăsături bătătoare la ochi. Ei sunt nişte aristocratici în purtări, îndreptaţi spre epicureism, iubitori de buna societate, de plăcerile delicate, de tihnă, de soare, de călătorii geografice ori istorice. Poezia unuia e zâmbitoare, obsedată de chef şi de soare, proza celuilalt e de un livresc rafinat. Feţele lor uşor măslinii, dar carpatine, viguroase, fără ascuţişurile levantice, sugerează nervuri fine. Alecsandri şi Odobescu sunt boieri. Clasa boierească păstrătoare a fondului naţional şi-a primenit şi îmbogăţit sângele, aşa cum face orice aristocraţie. Pe spaţiul îngust, ea a făcut experienţe eugenice. Spiritul poeziei lui Alecsandri se rodeşte mult cu al poeziei populare de la câmp. Ideea că „plaiul” e Orientul nostru specific e adevărată numai foarte parţial. Rasă de munte, noi avem viziunea colosului geologic. Poezia populară, redusă la un mijloc de petrecere, nu exprimă tot sufletul nostru şi mai potrivit ne regăsim în Eminescu ori Sadoveanu. Dar, în fine, ţăranul de la Dunăre e mai idilic şi epicurian, aplecat spre graţios şi diminutival. „Jalea” ardeleană a lui Goga nu se va găsi la Dunăre şi nici ritualul milenar din poezia lui Coşbuc. Aici la Siret, ori pe Dâmboviţa, oamenii sunt mai hârşiţi cu emigraţii şi se lasă cuceriţi de soare şi de ierburile câmpului. Podgoriile îi fac dionisiaci. Uberitatea dealului dă spirit panteistic, şi Blaga aparţine acestei zone secundare, care excită palmele mâinii cu lâna mieilor şi tălpile picioarelor cu iarbă udă.
Cât despre Caragiale, el e de la marginea de jos a rasei noastre, el e un balcanic traco-elin. El aduce sensibilitate excesivă, iubirea de aglomerare citadină, spiritul critic exagerat, zeflemist, preocuparea de politică, apetiţia spre o culturalitate maximă, cunoşterea de oameni, mimica repede, teatralitatea, oratoria. Acestea nu sunt elemente dincolo de sufletul nostru, ci numai laterale. De aceea, Caragiale ne-a îngroşat o notă pe care noi o aveam de pe vremea întrepătrunderii prin Sciţia Minor şi Tracia cu sufletul elin. Probabil că Mitică getic exista la Tomis. Macedonski e, şi el, un trac fără elinitate, vrâstat cu linii slabe. Intrat în echilibrul rasei, el pune în valoare o notă umană implicită. E un grandoman în sensul sublim (notă comună raselor migrante), neliniştit, eroic. Indivizii din ramura lui aduc prudenţei noastre mirajul, fabulosul, construcţia unei lumi artificiale, instinctul de lux necesar oricărei mari culturi, compensând mişcarea de regresiune a carpatinilor. Macedonski visează comori, veşminte fastuoase, palate mirifice, tronuri, nestemate, existenţa superbă. Tot el (împreună cu Caragiale şi congenerii, pentru cine observă mai bine) aduce nota dantescă, nu numai prin zborul deasupra paradisului terestru, panteistic, al lui Eminescu, ci şi printr-o altă atitudine faţă de femeie. Nota, e drept, ne-a fost adâncită, dar e clar, dacă nu ne lăsăm înşelaţi de gingăşia poetică proprie individului, că Eminescu priveşte femeia ca şi poporul, în suavitatea ei terestră, tipul lui predilect fiind “văduvioara tinerică”, bună de strâns în braţe. Femeia-arhanghel, fiinţă metafizică, călăuzitoare în viaţă, lipsită de concretenţă, e mai în spiritul lui Eliade şi Macedonski, amândoi utopici violenţi, mistici constructori de lumi neterestre.
Evreii, puţini printr-o proporţie firească, prezenţi şi la noi ca în toate literaturile, rămân un factor din afara cercului rasial, făcând puntea de legătură între naţional şi universal. O minte dreaptă, care nu confundă problemele politice cu lumea ideală a creaţiei, nu poate să nu recunoască contribuţia lor. Întâi de toate, fiind poligloţi, din oroare de canonic, sunt contra stilului, a gramaticii, a stării pe loc lexicale. Dacă ei pot comite excese, noi, folosim revolta lor, tragem un concept mai liberal despre limbă. Unii evrei, dimpotrivă, din dorinţa sinceră de a se asimila, cultivă arhaicul şi neaoşul, dar abuziv. De aici a ieşit însă o sumă de filologi evrei (Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, A. I. Candrea, şi încă alţii) cărora ar fi regretabil să le tăgăduim contribuţia la propăşirea culturii. În literatură, ei sunt totdeauna informaţi, colportori de lucrurile cele mai noi, anticlasicişti, modernişti, agitaţi de probleme. Ei compensează inerţia tradiţiei şi o fac să se revizuiască. Umanitarismul lor sincer modifică sensul unei viziuni creştine de sus în spirit de conservare ce poate să degenereze în obtuzitate. Aceste însuşiri sunt legate de tipicile iritante cusururi: dezinteres total pentru creaţia ca scop, „trăirismul” exagerat, negarea criticii (de care noi, rasă constructivă, avem trebuinţă), umanitarismul împins până la negarea drepturilor şi notelor noastre naţionale. Prin această lipsă de tact, la noi ca şi oriunde, evreii atrag asupră-le, periodic, toate fulgerele.
Specificul – ca şi rasa – reprezentând un echilibru, e într-o deplasare înceată, dar continuă. Determinarea lui se va face cu vremea şi nu s-ar putea azi decât indica metoda şi arunca sugestia. E un fel de a spune că începem a lua conştiinţă de noi înşine. Asta ne va ajuta să înlăturăm şi multe prejudecăţi-clişee, care nu s-au dovedit prea folositoare. Noi am făcut caz de latinitatea noastră, indiscutabilă, dând impresia că suntem tineri şi neglijând substanţa medulară. Noi însă suntem romani ca şi francezii galo-romani, un popor străvechi adică, cu notele lui etnice neschimbătoare esenţial, primind limba şi cultura latină. În fond suntem geţi şi mai bine am spune că, am primit şi noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să-l continuăm de la longitudinea reală, fără mimetisme anacronice. Spiritului galic şi brit trebuie să-i corespundă aici, prin sporire, spiritul getic. Căci să nu uităm, că pe Columna lui Traian, noi, dacii, suntem în lanţuri.
George Călinescu, «Specificul naţional», în «Istoria literaturii române de la origini până în prezent», Editura Minerva, 1988
